OSSERVATORE ROMANO

[Ionel Mony Constantin]

De la Piaţa Romană, metroul a prins să se golească.. Era într-o duminică, după amiază, ceasul din staţie arăta ora patru şi deasupra pe pământ începuse să ningă. Vom avea un Crăciun frumos. mi-am spus, privind la puţinii călători, pe hainele cărora, primii fulgi ai iernii, brodaseră arabescuri efemere .
Când a intrat, nu am ştiut de prima dată , că este preot. Pentru mine a fost doar, o siluetă longilină, neagră, cu o haină lungă până în pământ şi o glugă trasă adânc peste frunte, Mi-a atras atenţia abia când a dat-o pe spate şi i-am văzut părul cărunt şi faţa luminată de ochii albaştri. A scuturat din cap, alungând cei câţiva stropi topiţi printre şuviţele rebele şi şi-a rotit privirea căutând un loc liber. Băncile erau aproape goale, putea să se aşeze oriunde, dar el a preferat, nu ştiu de ce, să se aşeze alături de mine, aşa cam la o persoană distanţă.
  L-am privit pe furiş, încercând să nu-i tulbur intimitatea. Văzut din semiprofil, chipul său avea ceva din nobleţea plină de demnitate, a unei efigii romane, sporită de tonsura părului argintiu . Un popă catolic,un iezuit sau poate un franscian m-am gândit, nu puteam să-mi dau prea bine seama , dar asta nu avea prea mare importanţă. M-am lămurit după câteva minute, când a scos din diplomat un ziar împăturit, l-a desfăcut şi a început să citească. L‘OSSERVATORE ROMANO, am silabisit în lumina chioară a becului din tavan şi am zâmbit subţire, încă un misionar al Sanctităţii Sale, rătăcit prin eterna şi fascinanta Românie.
   Piciorul stâng începuse să mă supere, semn că la noapte vremea avea să se înrăutăţească.  După ce am trecut de Universitate, îl lăsasem demult pe papistaş în plata Domnului, apoi am ajuns la Unirii, şi eram cu gândul complet aiurea, când la microfon s-a anunţat că se inchid uşile şi urmează plecarea din staţie.
   Când a urcat, cred că a forţat puţin intrarea, dar totuşi s-a agăţat, conductorul l-a văzut în oglindă şi a oprit rama, apoi a repornit cu o zgâlţâitură. Ajuns în vagon, omul a păşit clătinându-se, era vizibil beat, iar şocul pornirii, l-a proiectat în direcţia mea. S-a prins, ca prin minune,câteva secunde de o bară, apoi s-a lăsat să cadă greoi între mine şi preot. Mirosea a mahorcă şi a rachiu ieftin, iar canadiana de pe el, descusută la încheieturi, văzuse cu siguranţă vremuri mai bune. Nu era prea murdar, dar trăznea atât de tare a câine ud şi a gunoaie răscolite prin pubele, încât amândoi, şi eu şi popa am avut un moment de repulsie şi am dat să ne ridicăm. Am renunţat repede, metroul se mai aglomerase între timp şi în genunchi simţeam tot mai des săgeţi de durere.. Preotul, a ezitat şi el o clipă, dar a simţit privirile pasagerilor îndreptate asupra lui, aşa că a strâns ziarul şi s-a reaşezat oftând. Boschetarul l-a măsurat cu o privire tulbure şi a oftat la rândul său, parfumând aerul cu miros de basamac. A stat o clipă pleoştit, bâţâind din cap, gata să adoarmă,apoi faţa i s-a luminat. A scos din buzunar un pet de o jumătate, învelit într-o bucată de ziar, l-a clătinat la ureche, a zâmbit cleios, i- a deşurubat dopul şi a tras o duşcă lungă, leorpăind zgomotos. A făcut hârtia ghemotoc şi a vrut să o arunce sub banchetă, dar ceva, un titlu mai mare, i-a atras atenţia. A netezit foaia pe genunchi, apoi a început să citească, ţinând-o aproape de ochi şi i-am văzut sprâncenele ridicându- se a semn de nedumerire. S-a aplecat spre mine, încercând să mă bată pe umăr, m-am ferit şi atunci s-a întors spre preot şi l-a întrebat şovăind:
-Părinte, nu vă supăraţi, din ce cauză se îmbolnăveşte omul de artrită?
Am dat să intervin, dar spre surpriderea mea l-am auzit pe bătrânul slujitor al Domnului, răspunzând în. româneşte, într-o limbă curată, fără greşeală şi fără nici un pic de accent. Se transfigurase, se bucura că îşi poate folosi vocaţia misionară, găsise calea pe care oaia rătăcită de turmă putea să fie adusă înapoi.. Vorbea de parcă se afla în amvon:
-Artrita se capătă, fiule, din obiceiuri păcătoase, beţie, gânduri necurate şi preacurvie cu femei desfrânate! a minţit el cu bunăştiinţă.
Beţivul rămăsese pur şi simplu cu gura căscată. Pe obraji începuseră să-i curgă lacrimi mari, ca bobul de strugure, care se înnodau copilăreşte sub bărbie. Devenisem şi eu curios.
- Of, fir-aş al dracului, l-am auzit spunând, nu poate să fie adevărat.
- Ba este adevărul,adevărat, fiule, dar de ce vrei să ştii?
- Păi în jurnal, părinte, scrie că Papa este bolnav de artrită!

 

[Corina Militaru]

Excelent! Foarte bine condusă povestea spre finalul neașteptat. M-am delectat. :)

[Ionel Mony Constantin]

Reverenţă distinsele mele Doamne pt laudele mult prea generoase pe care mi le aduceţi!

[Pop Dorina]

Un text curat și viu. Eu nu m-aș fi „legat” de personajul care apare în final, dar umorul degajat „face toți banii”.

Mi-a plăcut mult. Felicitări, domnule Mony!

[Ionel Mony Constantin]

Mulţumesc doamna Dorina, nu este vb de cineva anume, totul este un pretext pentru un text pe care mi l-am dorit amuzant.

Pop Dorina a spus :

Un text curat și viu. Eu nu m-aș fi „legat” de personajul care apare în final, dar umorul degajat „face toți banii”.

Mi-a plăcut mult. Felicitări, domnule Mony!

[Sofia Sincă]

Bună!!! Bună tare!

O lecție de viață de la un scăpătat al sorții, dar și o poantă teribilă.

Domnule... chiar mă întrebam cum s-o sfîrși un asemenea text... dus pe la biserică. Însă nu și ajuns...

Și eu am citit cu încântare și am concluzionat la fel...

Sofy

[Ionel Mony Constantin]

Mulţumesc cu respect dna Sofy!

Sofia Sincă a spus :

Bună!!! Bună tare!

O lecție de viață de la un scăpătat al sorții, dar și o poantă teribilă.

Domnule... chiar mă întrebam cum s-o sfîrși un asemenea text... dus pe la biserică. Însă nu și ajuns...

Și eu am citit cu încântare și am concluzionat la fel...

Sofy

[Gabriela Grădinariu]

Sunteți fabulos, încă mai râd. Numai un dăruit poate plămădit un text la capătul căruia tu, cititorul, după ce te-ai încărcat cu emoție maximă, pendulând între revoltă și milă, te trezești complet descoperit, râzând în hohote. Felicitări din toată inima!

[Ionel Mony Constantin]

 Prea mari elogii, meritate  prea  puţin de către autor.

Gabriela Grădinariu a spus :

Sunteți fabulos, încă mai râd. Numai un dăruit poate plămădit un text la capătul căruia tu, cititorul, după ce te-ai încărcat cu emoție maximă, pendulând între revoltă și milă, te trezești complet descoperit, râzând în hohote. Felicitări din toată inima!