O vreme dubioasă

[Costel Zăgan]

            ...Să nu scoţi niciun câine afară: în ploaia mohorâtă şi plină de jegul condiţiei umane. Da, da, da: nu-i nici o exagerare ! Animalul te atacă de obicei din faţă, omul târându-se după acelaşi instinct al supravieţuirii, n-are nici o regulă : îţi dă lovitura de graţie (pe) unde apucă!

        Cine are urechi de auzit să le ciulească! Nu-i ...uman să trăieşti cu spatele la destin: şi indiferenţa îl poate provoca. Mai ales indiferenţa îl provoacă!

        Colectivul în care-şi face veacul Dio este unul relativ mic : pot să se hrănească toţi în bună înţelegere şi imparţialitate din acelaşi ou. Acelaşi ou?! Poate oul dogmatic al lui Barbu, deşi nu aş băga mâna-n foc nici pentru ăsta. Însă până la urmă orice ou poate fi spart, mai ales dacă este destinat consumului în comun : albuşul vouă , gălbenuşul mie!

        -Ce oră se desfăşoară aici?

Dio vede secundele cum ies una câte una din ceasul electronic de la mâna stângă  şi cum încep, neruşinatele , să se întindă pe pajiştea unde era cu elevii "în documentare" : culegeau cu toţii informaţii proaspete pentru o compunere liberă.
        Dintrodată  secundele dispar cu toate în pământ , pe lângă firele de iarbă care înţeapă timid pojghiţa de aer din proximitatea solului.

       Un abis dezolant zguduie amiaza din rădăcini . Copiii îşi cască ochii la noul-venit , încercând zadarnic să-l înghesuie în peisajul orei.

Era deja o persona nongrata!

     Şi ca şi cei mici (!) , Dio  avea mai multă încredere în propria simţire decât în "raţiunea" colectivă.

Noul-venit era catapultat de la o margine la alta a peisajului.

Hăul apropierii îl înghiţi până la urmă, bucată cu bucată : cap,

burtă şi membre!

Costel Zăgan, Deşertul de catifea (6)

[Corina Militaru]

Nu-i ...uman să trăieşti cu spatele la destin: şi indiferenţa îl poate provoca. Mai ales indiferenţa îl provoacă! Mi-a plăcut! Indiferenţa ajută raţiunea colectivă să absoarbă tot. :)