Nietzsche, un credibil evanghelist

[Dumitru Istrate Rușețeanu]

Suntem cruzi cu Dumnezeu, prea uşor îl jertfim neantului. Această presupunere ce emană din gândirea lui Nietzsche constituie paradoxul prezentului. Filosoful nu a făcut altceva decât să toarne în concepte indiferenţa unora faţă de religie, mâhniţi că Dumnezeu nu le asigură decât în parte comunitate, identitate, stabilitatate: ,,Nietzsche şi-a folosit toate forţele sufleteşti să găsească credinţa” afirmă Lev Sestov. A căutat un motiv serios să poată crede, întreg ateismul său este istoria căutării acestui drept. De ce nu l-a găsit sau ne înşelăm noi? Probabil explicaţia poate fi adevărul că orice om înţelept îşi are virusul său de naivitate; pe de altă parte ştiinţa cu sclipirile și utopiile ei fură gândul oricui.

Punând la inimă nenorocirile omenirii, filosoful a simţit un sentiment de reproş şi părere de rău: ,,Aşa nu se poate trăi, nu se poate trăi aşa!” şi-a strigat sieşi. Respinge ideea de morală a lumii impusă de teologi în detrimentul inocenţei devenirii, opinie care îl propulsează în tabăra ateilor şi imoralilor. Hazlie mi se pare invenctiva de ,,imoral” ce i-o atribuie rusul Tolstoi, care se lăuda cu beţiile şi desfrâul din timpul studenţiei până la dueluri.

Întradevăr, teologii au dezvoltat la om instinctul de a judeca şi pedepsi în speranţa că el va deveni responsabil de voinţa sa. Chiar şi în privinţa devenirii au dreptate teologii, fiindcă prea seamănă cu o formaţie de tancuri ce trece cu şenila peste un câmp cu flori; sub acest aspect, devenirii, s-ar cuveni să i se aplice în cutia de viteze o roată dinţată. Când cineva riscă o asemenea intervenţie tehnică, fie şi teoretic, e scos în afara legii, deşi respectivul are dreptate chiar şi atunci când afirmă că este absurd să rostogoleşti fiinţa spre un scop anume: ,,Suntem necesari, suntem o parte din destin, aparţinem unui Întreg”. În acest caz, Creatorul fiind cel ce hotărăşte fondul intim al creaturii, e copărtaş acţiunilor sale: pedepsind, un procent infim din pedeapsă îl acoperă.

                                                            XX

Să fim bine înţeleşi: Nietzsche nu-l neagă pe Dumnezeul cel viu, pipăibil cu sufletul, material prin chiar imaterialitatea Lui, ci Dumnezeul psihologic proiectat în afara Întregului: „Nu există nimic în afara Întregului”. Înţelegem de aici că divinitatea e înscrisă în codul genetic al creaturii. Implorând în faţa icoanei, obţinem doar o acalmie psihică, autosugestionată, deoarece, n-am făcut decât să scoatem gândul în afara Întregului, iar el  orbecăie în direcţia unui spaţiu presupus. Altceva ar fi, căutându-l în inima noastră preţ de o secundă pe Divin, deoarece el este prezent în structura Întregului reprezentat de noi.

Care-i defectul lui Nietzsche când vorbeşte despre divinitate? Nu se pricepe să-l mişte cu gândul de la o inimă la alta, de la o conştiinţă la alta, în cadrul Întregului, doar încearcă să-l suprime pe cel psihologic.

Acum vă sugerez să înlocuiţi: „Aşa grăit-a Zarathustra” cu „Aşa grăit-a Iisus”.

 „Mă bucur, spune Iisus, …credeţi că am venit să repar ceea ce aţi stricat voi?.. Sau, ca de acum înainte să vă puteţi odihni cât mai comod, voi care suferiţi? Sau, ca să vă arăt vouă celor care v-aţi rătăcit, cea mai uşoară cale? Nu, de trei ori, nu. Tot mai des cei mai buni dintre voi vor pieri pentru că va fi din ce în ce mai greu”. Continuaţi singuri exerciţiul...      

Omul e obligat să creadă sau are dreptul să creadă? - se întreabă filiosoful. Să nu uităm că-n creştinismul  timpuriu credincioşii erau îndemnaţi: „ucideţi femeile, bărbaţii, copii care nu vor să creadă.” După atâta amar de ani, mă întreb ca Nietzsche: „care-i interesul ascuns al celor ce obligă!?”. De ce sunt constrâns să venerez o construcţie  psihologică pentru a-mi oferi alinare şi consolare când, eu simt în fibră pe adevăratul Dumnezeu? Cum poate Creatorul să pună  preţ pe urletul meu de animal hăituit, pe osanalele ce i le aduc până şi în miez de noapte, pe umilinţa mea şi nu pe înţelepciunea vieţii mele, de ce n-o apără când vine valul?

În concluzie, Nietzsche nu-i anticrist şi imoral, doar cel mai credibil evanghelist pentru că, zice Lev Sevţov, pune la îndoială tot ce venera omenirea.

                                                            xx

Mai scrie Nietzsche că: „punctul din care începe cultura este decisiv pentru soarta omenirii.” Considera o superstiţie funestă credinţa preoţilor în valoarea sufletului uman. Locul adevărat, credea filosoful, în care cultura îsi are originea este trupul, produsul divin care i-a fascinat atât de mult pe greci.

Bănuiesc că filosoful nu reuşea să separe actul religios de actul cultural.

De exemplu, creştinismul nu transformă în produs pentru consum spiritual adevărul învierii care, în fond, n-a fost un eveniment cultural aşa cum fulgerul sau circuitul apei în natură sunt pure elemente şi procese naturale. Însă cultura cu bogăţia mijloacelor de expresie, poate  asimila realităţile amintite.

Întradevăr, trupul omenesc poate fi începutul culturii omenirii dar nu considerat ca simplu obiect, nici din cauză că-i îmbogăţit cu simţuri și gânduri. Devine focar al culturii numai după ce anumite elemente din natură îl ajută să-şi disciplineze respectivele simţăminte şi gânduri. E vorba de sunet şi culoare. Pasărea cu cântecul, florile cu mulţimea culorilor declanşează în om conştiinţa de sine. Nu gustul mărului oferit de Eva l-a corupt pe Adam, ci culoarea lui. Trupul ar fi fost un monstru, o piatră mişcătoare dacă nu ar fi avut capacitatea de captare şi prelucrare a sunetului.

Prin absurd, am putea conchide, că în cazul cănd materia din care-i creat omul a fost concepută de creator din nimic, atunci începutul culturii îşi are primul pas în nimic, ceea ce poate însemna că truda celor ce-şi pun viaţa temelie sub zidirea culturii este goană după vânt.

 

[Sofia Sincă]

Filosofie la filosofia lui Nietzsche, cel mai important filosof al sec.XIX. El avea teoria proprie asupra credinței, fiind protestant prin naștere. El crede în valoarea umană mai mult și în puterea omului, singurul în stare să-și creeze și să-și conducă viața.

Am citit cu interes.

Sofy

[Corina Militaru]

Am citit cu mare plăcere! Interesant articolul!