„Ai auzit? A murit Nea Ilie cu Filmul!”, îmi zice, mai deunăzi, un amic din copilărie. Vestea mă lovește ca un trăsnet din senin, deși mă așteptam de mult la ea, Nea Ilie fiind la o venerabilă vârstă și bolnăvicios pe deasupra, așa cum îl știam încă din copilărie. Șocul e însă unul profund pentru mine, mai cu seamă pentru copilul ce trăiește încă, dureros de viu, în mine și pentru care Nea Ilie a însemnat un neîntrecut magician, unul dintre oamenii care mi-au marcat decisiv copilăria. Și viața toată, până la urmă...

 

     Erau anii 60, anii in care descopeream lumea, mai mult lumea satului în care am văzut prima oară lumina zilei și în care duceam viața simplă a unui copil de țărani. Universul meu se limita la gospodăria bunicilor care mă îngrijeau, la apa Someșului de care mă despărțeau doar o sută de metri și în care mă scăldam cu voluptate toată vara, la pajiștile și pădurile ce înconjurau satul și prin care îmi plăcea să mă pierd, mai mult de unul singur, să visez cu ochii deschiși sau adormit la umbra unui copac și în susurul unui izvor, la carul cu bivoli cu care, împreună cu bunicul, căram lemne din pădure, porumbul de pe câmp, ori fânul de pe coline...

 

     Dar începusem să cunosc și o altă lume, fascinantă și misterioasă, lumea cărților găsite într-o ladă imensă de zestre a bunicii, folosită ca depozit de cărți și caiete de către o mătușă, soră de-a mamei, care avusese șansa de a urma liceul la Năsăud și care plecase apoi în lumea largă, lăsându-mi o neprețuită comoară în podul casei, în care stăteam uneori ceasuri întregi, răsfoind manuale și atlase, romane și cărți de povestiri, albume cu poze din toată lumea și caietele de teme ale mătușii, cu scrisul caligrafic extrem de îngrijit. Descopeream că lumea e mult mai largă și mai bogată decât lumea satului meu, călătoream cu gândul pe alte meleaguri, prin continente stranii și țări necunoscute, însoțeam eroii din cărți în aventurile lor palpitante, mă închipuiam și eu erou de aventuri alături de ei, schițam deja hărți după manuale de geografie și atlase și încropeam chiar unele mici povestiri naive în urma lecturilor din cărțile îngălbenite de vreme.

     Pentru un copil din clasele primare citeam mult și bine. Ziua, bunicul mă mai chema la muncă, ba prin gospodărie, ba pe la câmp. Când reușeam să scap de corvoadă mă refugiam în podul cu fân și citeam acolo, doar în zumzetul unor viespi ce-și aveau cuibul sub dranițele acoperișului. Citeam mai mult seara, la lampa cu petrol dar cum si petrolul era destul de scump iar bunicul se culca devreme, stingea lampa și eu rămâneam cu visele mele pe întuneric. Până când au apărut la magazinul sătesc primele lanterne, dreptunghiulare, din tablă, ca niște tabachere mai mari, funcționând cu baterii late și am reușit să-mi cumpăr una cu care puteam să citesc noaptea sub pătură până se epuiza bateria, cam la trei patru zile trebuia să fac rost de o altă baterie, uneori, ca să le prelungesc viața, le mai încălzeam pe sobă și mai luminau o jumătate de oră în plus. Din micile economii începusem să cumpăr și câte o carte nouă de la magazinul sătesc, prima a fost un roman science-fiction, „Robinsonii cosmosului” de Francisc Carsac, cumpărată cu șase lei „găsiți” în chimirul bunicului, carte care mi-a stimulat la maxim imaginația mea cosmică, deja provocată de răsfoirea unui manual de astronomie din lada mătușii mele.

 

     Într-o zi s-a produs un nou miracol în viața mea de copil modest de la țară. S-a introdus în toate satele de pe valea Someșului radioficarea, o rețea care pornea de la Centrul de Radioficare din Năsăud și care permitea fiecărei gospodării să se lege cu un simplu difuzor la această rețea prin care se deschidea pentru prima oară în viața sătenilor o lume nouă, lumea sonoră prin care se transmitea în primul rând programul de radio național iar din când în când un program local realizat la Centrul de Radioficare din Năsăud. Când bunicul meu s-a întors într-o zi de la târgul săptămânal din Năsăud cu un difuzor sub braț, am trăit poate una dintre cele mai intense emoții din viața mea! A venit electricianul, a instalat difuzorul în perete și de atunci cu greu mă mai desprindeam de el. Ascultam fascinat toată muzica frumoasă a lumii, românească și străină, emisiuni de știință și tehnică, povestiri pentru copii, seara cele ”zece melodii preferate” și povestea de la ”Bună seara, copii”... și mai cu seamă teatrul radiofonic pe care-mi plăcea să-l ascult pe întuneric pentru a crea fundal desăvârșit imaginației mele și care m-a îmbogățit sufletește, mi-a stârnit emoțiile și imaginația, cum parcă nici lectura nu reușea uneori atât de bine.

 

     Dar a venit o vreme în care lumea mea s-a îmbogățit și mai mult. Știam despre filme din cărți și din poveștile altora dar încă nu văzusem vreunul. Încercam doar să-l văd în închipuirea mea, știam că e vorba de imagini în mișcare ce par vii și nu doar fotografii proiectate de perete, cum ne prezenta adesea învățătorul nostru din sat cu un aparat școlar de diafilm. Dar a sosit și momentul mult așteptat! Era o vară fierbinte, ne bucuram de vacanță, scăldat în apele Someșului, drumeții prin păduri după bureți și fructe de pădure, cules de flori de cicoare de un albastru intens de prin holdele coapte. În sat cineva a lansat zvonul că vine caravana cinematografică! Nu știam despre ea decât din auzite, că e un vehicul misterios ce aduce filmul la căminul cultural. Se anunța sosirea ei spre seară, undeva pe la orele 8. Cu gașca mea de prieteni ne-am hotărât să o întâmpinăm la intrarea în sat, dar temători de cum o arăta bidigania, nu am așteptat-o chiar la marginea drumului ci ascunși în holda coaptă din apropiere. De după un pâlc de copaci apăru un camion ciudat cu caroseria închisă, mare și neagră, din care se auzea o muzică ciudată și vocea unui crainic ce făcea probabil reclamă unui film din mersul mașinii. Am alergat cu toții în urma ei până în centru, asistând apoi la tot procesul de instalare a aparatelor la căminul cultural din sat. Generatorul de curent pe benzină ne fascina cel mai mult, la noi in sat curentul electric nefiind încă introdus. Am dat cu toții fuga pe la părinți și bunici să cerșim câte un leu și douăzeci și cinci de bănuți, să vedem și noi ce fel de drăcovenie o mai fi și filmul ăsta. Filmul a fost unul sovietic din războiul cu nemții, care ne-a fascinat atât de mult încât apoi zile și nopți încercam să imităm scene de luptă între partizani și nemți, ne organizam în două armate și dotați cu arme din bețe de soc și de alun, alergam pe dealuri și prin păduri, prin stufărișul din lunca Someșului, până noaptea târziu spre disperarea părinților care nu mai știau nimic de noi. Dar caravana a plecat a doua zi. Am așteptat-o apoi îndelung până s-a dus vara, s-a dus și toamna și iarna, a sosit și primăvara, fără să se mai întoarcă pe meleagurile noastre, rămânând doar cu amintirea acelui film de război...

 

     A venit apoi din nou vara cu cea mai mare surpriză, la care nici nu îndrăznisem să visăm. Pe lângă faptul că a venit în sfârșit și curentul electric la noi in sat, am aflat că vom avea, din două în două săptămâni, propriul nostru aparat de proiecție pentru filme la Căminul cultural, împărțind timpul de o lună pe din două cu satul vecin de peste Someș, de unde era și noul operator care preluase aparatul de proiecție primit de la raion și care fusese instruit deja cum să-l folosească, operator desemnat de către Secția de Cultură raională în persoana lui Nea Ilie Oproaie, un țăran „mai răsărit” din satul vecin, „un pic de domn” cum ziceau sătenii. Nea Ilie avea șapte clase, ceea ce putini aveau pe a vremea aceea, purta „haine domnești”, pantaloni de doc și cămașă în carouri, pantofi și nelipsita bască bleumarin cu „paratrăsnet” la modă atunci printre intelectuali, orășeni și activiști de partid. Nea Ilie n-a fost ales întâmplător ci și ca o formă de „ajutor social” din partea organizației de partid, fiind „om cu familie grea”, cu vreo cinci sau șase copii, fiind totodată bolnav cronic de plămâni în urma meseriei de cojocar pe care o practicase o vreme și care lăsase urme „chimice” adânci în plămânii săi mai vulnerabili.

     Nea Ilie primea de două ori pe săptămână câte un film prin circuitul poștal, două săptămâni rula filmele în satul lui, apoi muta aparatele de proiecție peste Someș, la căminul nostru și timp de două săptămâni aveam și noi film! Marea lui problemă era cu mutatul aparatelor, grele, făcute de IOR din otel masiv, întâi proiectorul propriu-zis, apoi niște anexe ale sale, sonorul, adică un difuzor mare și greu cât un dulap de bucătărie, cel mai greu dintre toate aparatele, plus rolele de film închise în cutiile lor rotunde metalice. Nea Ilie vorbise cu un căruțaș care să treacă aparatele din două în două săptămâni dintr-un sat în altul dar pentru a trece Someșul prin vad, că n-aveam peste apă decât o punte pe cabluri, căruțașul cerea un preț prea piperat pe care bietul nea Ilie nu-și permitea să-l plătească din modestul lui salariu de operator. Salvarea lui a venit tot de la noi, gașca de copii împătimiți de filme. I-am propus lui nea Ilie sa cărăm noi aparatele dintr-un sat în altul peste punte, la fiecare două săptămâni, cu condiția să vedem, de fiecare dată, un film gratis. Biletul nu era scump, un leu la care se adăugau douăzeci și cinci de bani pentru Crucea Roșie, dar noi n-avem un ban în buzunar, doar ceea ce mai primeam din când în când de la părinți și bunici, de aceea a vedea un film gratis era mană cerească pentru noi.

     Nea Ilie a fost încântat de propunere, așa că o dată la două săptămâni, „cei șapte magnifici” din gașca noastră pregăteam parii de lemn pe care îi treceam prin toartele de metal ale aparatelor și le aburcam pe umerii noștri firavi pornind în convoi, doi câte doi, ca într-o expediție, treceam prin lunca Someșului, peste puntea fragilă legănați pe cabluri, transpirând din greu sub povara cam nepotrivită vârstei noastre, cu umerii juliți de parii de lemn noduroși, desculți prin colbul verii sub soarele arzător, ori uzi la picioare prin noroaiele primăverii și toamnei, iarna rupând zăpezile abundente, cu vântul șfichiuindu-ne fețele îmbujorate. Dar efortul ne era răsplătit apoi de o reprezentație gratuită spre invidia multora care erau nevoiți să-și plătească biletul.

     Din păcate, gratuit era doar un film. Pentru celelalte trebuia musai să facem rost de bani. De obicei îi ceream bunicului meu pe care îl ajutam la muncile gospodăriei dar nici el n-o ducea prea grozav cu banii. Se scormonea totuși în chimir după mărunțiș, bodogănind mânios: „Bine că vă prostește Ilie și vă ia bănișorii pentru niște închipuiri pe un perete!” Bunicul vedea filmul ca pe o înșelătorie și pe nea Ilie ca pe un șarlatan. Alteori nu primeam nici un ban. Atunci trebuia să ne descurcăm cum puteam. Mai sustrăgeam uneori câte ceva de la tata din portofel când mai venea abțiguit după orele de muncă și adormea tun. Alteori urcam în podul casei unde bunica aduna grămezi de sticle și borcane goale, strecuram câteva pe sub streașină unui amic ce aștepta afară, cu grijă să nu le lovim unele de altele să ne audă cumva bunica din casă și le vindeam la magazinul din sat. Ieșea un pic de scandal toamna, când bunica voia să pună bulion și murături pentru iarnă, dar noi ne făceam că nu știm prin ce mister dispăruseră atâtea sticle și borcane din pod. Alte ori luam ouă din cămară și le vindeam la magazin, două ouă acopereau deja prețul unui film. Mai problematic era atunci când bunica punea cloșcă și toate ouăle sub ea! Atunci a sustrage două ouă însemna să suportăm câteva lovituri nervoase cu ciocul peste mână, cloșca apărându-și cu furie comoara. Cred că de vreo două ori am dus la magazin ouăle deja cu pui în ele!

     Mai profitam uneori când nea Ilie îl lăsa pe post de încasator la ușă pe Ionică , băiatul lui cel mare, cu care mai cădeam la învoială, ba cu niște mere, ba cu niște pere, ba cu cireșe ori alte bunătăți luate de-acasă. Odată i-am dat un briceag primit cadou de la un unchi al meu și care mi-a asigurat vizionarea a șase filme. Trei săptămâni am intrat ca boierul la film în contul acelui briceag în formă de pește. Mai rău era când nu puteam face rost de bani și nici Ionică, cerberul de la ușă, nu putea fi înduplecat. Noroc că găsisem o crăpătură mai generoasă în ușa veche de stejar pe unde, la nevoie, puteam vedea ceva mai bine de jumătate ecranul. Nu înțelegeam întotdeauna și pe de-a-ntregul ce se petrece în unele scene, dar puneam intuiția și imaginația la treabă să completeze părțile lipsă.

 

     O problemă era la început și lipsa oricărui ecran, filmul rulând direct pe peretele scorojit și pătat de mucegai. L-am dat noi copiii cu var da n-a ținut multă vreme, varul proaspăt s-a scorojit și mai rău. Salvarea a venit de la tanti Brendeoaia, vecină cu căminul cultural, care ne împrumuta un cearceaf de pânză  albă, în sat lumea nu avea decât niște verinci de cânepă peste strujacuri cu paie dar tâna Bredeoaie fusese în tinerețe în America și avea cearceafuri de pânză fină, „domnească”.

     Pe cearceaful Brendeoaiei am văzut noi sute de filme, de la filme banale și neinteresante până la capodoperele cinematografice ale acelor vremi, am văzut filme de aventuri, drame și comedii, ne fascina Alain Delon în „Laleaua Neagră”, Jean-Paul Belmondo în „Cartouche”, Jean Marrais în multele lui filme de aventuri, Gerard Barray în filmele de capăt și spadă, Charlie Chaplin în comediile lui mute, Louis de Funes în comediile spumoase franțuzești sau Elvis Presley în comediile muzicale americane. La filmele de comedie nea Ilie se simțea dator să scrie cu creionul chimic pe afișe „Film comic” iar în paranteză „adică de râs” căutând să facă și o culturalizare a maselor care precis nu știau ce e acela „comic”. Eram fascinați de filmele cu „Winnetou” jucat genial de Pierre Brice, de westernurile cu marii actori Giuliano Gemma, John Wayne, Clint Eastwood și alți monștri sacri... Am văzut o sumedenie de filme din al doilea război mondial, mai ales sovietice dar și iugoslave ca celebrul „Kozara” sau „Explozie în munți”, filme despre luptele de partizani, la modă pe atunci. La astfel de filme nea Ilie subtitra pe afiș, cu același scris îngroșat cu creion chimic, „Film din războiul cu nemții” sau și mai amuzant „Film din războiul cu Hitler” prin care atrăgea și pe țăranii din sat care luptaseră în război.

     Din păcate uneori aparatele se mai stricau și seri întregi căminul rămânea cufundat în beznă până când nea Ilie dădea de capăt defecțiunilor tehnice. De multe ori filmul se rupea în timpul reprezentației, se aprindea lumina și nea Ilie lipea pelicula ruptă cu ajutorul unui dispozitiv special, timp în care noi ne mai clăteam ochii privind la fetele din jur, sumar îmbrăcate și frumos bronzate de soarele verii, la Someș, la câmp ori la făcut de fân. Apoi filmul se relua și ne cufundam iar în lumea magică ce prindea viață pe cearceaful Mamei Brendeoaie.

     Uneori se lua curentul și atunci sala se cufunda brusc în întuneric în fluierăturile spectatorilor. Unii profitau de întuneric să mai pipăie fugitiv vecinele de scaun sau să-și sărute prietenele și nu de puține ori lumina revenea brusc, dându-i de gol pe făptași, în râsetele celorlalți. Atmosfera era una de familie, adesea numărul spectatorilor nu depășea zece, cincisprezece persoane, ca la o șezătoare ori o întâlnire între prieteni. Peste toată atmosfera trona, pe ”bina” de scândură, ca un adevărat magician, Nea Ilie, sfinx cu ochelarii pe nas și basca lui de învățător de țară pe cap, stând de veghe lângă aparatul de proiecție, care torcea lin asemeni unui motan bătrân ațipit pe cuptor...

 

     Acele vremuri s-au scurs treptat parcă într-un alt tărâm, tot mai îndepărtat. Am plecat în lumea largă iar când m-am întors n-am mai regăsit nimic din cele de odinioară. După așa-zisa „revoluție” căminele culturale de la sate au decăzut și nea Ilie a rămas tot mai singur și fără prea mulți spectatori. A predat aparatele vechi așa cum un soldat bătrân își predă pușca ruginită și a rămas doar cu amărâta sa pensie de boală. Norocul lui a fost că între timp toți cei șase copii s-au dus în lume, fiecare la rostul lui. Televiziunea iar mai apoi și aparatele video au făcut vetustă deplasarea la căminul cultural pentru a viziona un film în sala modestă, nu prea curată și nu prea modernă, vara sufocantă și neaerisită, iarna doar cu o sobă de tablă ce scotea fum pe la toate încheieturile și pe care, noi, copiii încercam s-o mai lipim cum puteam, cu lut ori cu magiun de prune...

     Căminul a căzut în paragină până când un șef de pe la județ, originar din sat, l-a transformat într-o mică sală de petreceri. Mai trec adesea pe lângă el și parcă mai vad și aud crâmpeie din trecut, atmosfera de altădată, râsetele spectatorilor la scenele de comedie, sonorul cu sunetul nu prea clar dar puternic de vibrau geamurile, chipurile vesele și arse de soare ale copiilor de altădată și pe perete chipurile carismatice ale actorilor din acele vremi... De mult nu mai gust filmele. Azi sunt sute și sute de filme la televizor și pe internet dar nu mai am răbdare să urmăresc nici măcar unul de la un cap la altul! Doar uneori când se reiau filme vechi pe unele canale, cu nostalgia în suflet mă silesc să le urmăresc... dar parcă nu mai am acele emoții vii din copilărie, ceva s-a șters, ceva s-a tocit parcă pentru totdeauna...

     Aș fi tentat să spun că odată cu trecerea lui Nea Ilie în neființă, a murit și o parte din copilăria mea. Dar ea de fapt n-a murit. Mai trăiește în mine și va trăi atât cât voi mai fi. Ea se va stinge doar odată cu mine și cu ceilalți copii de altădată care purtam pe umerii noștri fragili aparatele grele doar pentru a vedea „niște închipuiri pe un perete”.

Vizualizări: 30

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Am savurat textul. Am citit cu lacrimi în ochi și cu zâmbet pe buze. Mi-am amintit de copilăria mea și de filme. Însă copilăria mea a fost la Sibiu și filme am văzut... tot ce s-a putut. Am avut frați, surori mai mari care mă luau cu ei, apoi de pe la 9-10 ani mergeam singură, cu prieteni. Am avut și noi un aparat de radio cu baterii, Delta, se numea de unde am aflat multe și mai ales am savurat teatrul radiofonic. Însă eu am rămas cu filmele și azi. Mulțumesc providenței că există!
Un text teribil de frumos, de documentar, de bine scris, de captivant, prin inocența desprinsă și prin realitatea crudă, dură, dar sănătoasă a omului care s-a format din nimic. Și care oglindește copilăria autorului, o copilăria cu amintiri de neșters din memoria sa. Scris cu multă pricepere și cu patos încât nu te poți desprinde până la final și regreți că s-a terminat.
Să ne mai scrii povestitorule!
Admirație maximă,
Sofi

Mulțumesc, Sofia, pentru lectură și comentariu! Mă bucur mult că povestirea mea ți-a adus amintiri din propria copilărie și adolescență, retrăiri și emoții, zâmbet și lacrimi. E un text memorialistic la care țin foarte mult, o retrăire a unor vremi apuse, dar magice, text scris în nopți de nostalgie și aduceri aminte. Ajuns la ”akme” cum spuneau vechii greci, am o voluptate a nostalgiei și amintirii, a rememorării și retrăirii unor clipe din trecut. Adesea, fug de monotonia prezentului prin evadări în trecut. Aproape toate textele mele sunt rememorări din lunga, bogata și aventuroasa mea viață, desigur trecute prin filtrul de acum și oarecum transfigurate literar, atât cât mă pricep eu. Nu am pretenția că sunt un ”scriitor”, dar titulatura de ”povestitor” mi se potrivește perfect, la un moment dat o clasă de-a XII-a de care urma să mă despart mi-a făcut un mic cadou, un joc de copii intitulat ”Cine știe mai multe povești?” iar sub denumirea jocului elevii au adăugat cu carioca și un răspuns: ”Profu' de filosofie” pentru că mereu le spuneam tot soiul de povești... :) Mulțumesc încă o dată pentru aprecieri!

Sofia Sincă a spus :

Am savurat textul. Am citit cu lacrimi în ochi și cu zâmbet pe buze. Mi-am amintit de copilăria mea și de filme. Însă copilăria mea a fost la Sibiu și filme am văzut... tot ce s-a putut. Am avut frați, surori mai mari care mă luau cu ei, apoi de pe la 9-10 ani mergeam singură, cu prieteni. Am avut și noi un aparat de radio cu baterii, Delta, se numea de unde am aflat multe și mai ales am savurat teatrul radiofonic. Însă eu am rămas cu filmele și azi. Mulțumesc providenței că există!
Un text teribil de frumos, de documentar, de bine scris, de captivant, prin inocența desprinsă și prin realitatea crudă, dură, dar sănătoasă a omului care s-a format din nimic. Și care oglindește copilăria autorului, o copilăria cu amintiri de neșters din memoria sa. Scris cu multă pricepere și cu patos încât nu te poți desprinde până la final și regreți că s-a terminat.
Să ne mai scrii povestitorule!
Admirație maximă,
Sofi

Amintiri... unele trăite și de mine: cititul sub pătură, lampa bunicilor, venirea filmului în sat. Mergem înainte, ne bucurăm de internet și altele, de exemplu de noi cunoștințe. Viața e o fereastră spre frumos!

Amintirile sunt tot ceea ce adunăm mai prețios în suflet din trecerea noastră prin lume, amintiri despre locuri și oameni, întâmplări și trăiri, cu bune cu rele, cum se zice... Mulțumesc pentru răbdarea lecturii și comentariu, mă bucur că textul ți-a stârnit amintiri similare din acele vremi... E adevărat că mergem înainte și trebuie să ne bucurăm de ceea ce este și să așteptăm cu emoție ceea ce timpul de va revela în continuare, dar păcat de scurtimea lui! :) Într-unul dintre cântecele mele spuneam ”Oare de ce când ne naștem/ Viața ne e dată doar spre a se sfârși?/ Aș vrea mereu să cunoaștem/ Timpul care, fără preget, va veni!”

Mihaela Suciu a spus :

Amintiri... unele trăite și de mine: cititul sub pătură, lampa bunicilor, venirea filmului în sat. Mergem înainte, ne bucurăm de internet și altele, de exemplu de noi cunoștințe. Viața e o fereastră spre frumos!

si eu am asemenea amintiri. dintre toate filmele nu-mi amintesc decat razboiul stelelor, probabil m-a impresionat mult la vremea respectiva. curtea caminului era plina ochi. ma luase si pe mine sora mea mai mare care mergea impreuna cu prietenii ei. venisera toti ca la un spectacol extraordinar. s-a stat pe scaune, pe jos, pe unde era loc.

caminul meu nu mai este de mult fizic, dar exista in mine, dupa cum spune si autorul.

citit cu placere,

Mulțumesc, Chris, pentru lectură și comentariu! Mă bucur că textul meu stârnește plăcute aduceri aminte cititorului.

Chris a spus :

si eu am asemenea amintiri. dintre toate filmele nu-mi amintesc decat razboiul stelelor, probabil m-a impresionat mult la vremea respectiva. curtea caminului era plina ochi. ma luase si pe mine sora mea mai mare care mergea impreuna cu prietenii ei. venisera toti ca la un spectacol extraordinar. s-a stat pe scaune, pe jos, pe unde era loc.

caminul meu nu mai este de mult fizic, dar exista in mine, dupa cum spune si autorul.

citit cu placere,

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2020:

Valeria Merca 

Sofia Sincă 

Mihaela Popa

Tudor Cicu

Nikol MerBreM

Vasilisia Lazăr 

Activitatea Recentă

Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Deșertificare a utilizatorului nicolae vaduva
cu 3 minute în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr îi place postarea pe blog Deșertificare a lui nicolae vaduva
cu 5 minute în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog rugă a utilizatorului Mihaela Popa
cu 24 minute în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr îi place postarea pe blog rugă a lui Mihaela Popa
cu 26 minute în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Ne pierdem în emoţii a lui carmen popescu
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Răsari! a lui gabriel cristea
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog De veghe în pragul luminii a lui Nădejde Angelina
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Dinca Valerian îi place postarea pe blog Vis de cireș a lui Adelina Labic
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog De veghe în pragul luminii a lui Nădejde Angelina
cu 4 ore în urmă
Corneliu Ion a contribuit cu răspunsuri la discuţia Proză scurtă a utilizatorului Corneliu Ion
cu 8 ore în urmă
Gheorghe a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Păcatul pocinog a utilizatorului Gheorghe
cu 13 ore în urmă
Sofia Sincă a contribuit cu răspunsuri la discuţia Proză scurtă a utilizatorului Corneliu Ion
cu 13 ore în urmă
Eftimie Gheorghe a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Amiază a utilizatorului Eftimie Gheorghe
cu 14 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Vis de cireș a utilizatorului Adelina Labic
cu 14 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Răsari! a utilizatorului gabriel cristea
cu 14 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Amiază a utilizatorului Eftimie Gheorghe
cu 14 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Păcatul pocinog a utilizatorului Gheorghe
cu 14 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Răsari! a utilizatorului gabriel cristea
cu 14 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De veghe în pragul luminii a utilizatorului Nădejde Angelina
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Prin Epoca de bronz a lui gabriel cristea
cu 14 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor