N-am...

[Mihaela Suciu]

             Afară plouă ca și toamna și-i urât...

          Sub streșini, apa suspină metronomic: pic! pic!... și pe fereastra mea, obsedant, înșiruit, se preling clipe suspecte. O mână nevăzută le amprentează consemnându-le în arest la domiciliu, pe rând, în gând. Singur-singurel, prezentul, la datorie, devotat unei cauze pierdute, resuscitează o himeră ce-a alunecat pe luciul sticlos al amintirii... „Nici o șansă!” mustăcește într-un colț, ciorchinele stafidit, încorsetat de frig. Ca o lacrimă, stă suspendată o clipă uimită de rid și pe pleoape, timpul (presat de aparatul cu presiune, din spate) trece razant: „Vîîîj!”; se precipită să spele clorofila din coroana copacilor ce străjuiesc drumul pavat cu emoții sublime – „Aleea Libertății-(n)umărul nostru”; locul în care ne îmbrățișam (parc-a fost și ieri!?) ca doi refugiați în lume. Tresar! Îmi plâng ruginiu, frunzele izbite de jetul rece: „Of! ce chin, ce jale și ce dooor... ” „Brrr!” se zgribulește o veche rudă, bătrânul hrib, sărind într-un picior în băltoaca nou-ivită, ca din senin. Sub cușma cenușie, udă, se stropșește vărsându-și năduful: ,,Băga-mi-aș sârmă-n miceliu, să-mi bag! Afurisită apăraie! că osu’ (cel mai os) mi se-îndoaie.” și: „Lua-te-ar dracu’ să te ia! cu plânsu-ți... Smiorcăito!”

          Surprinzător de repede, ploaia s-a oprit și înserarea se gândește să coboare. Cochetă, își face un ultim retuș, cu negru-rimel, pe genele noptatice. Trece diafan dar cu pas ferm. (Tainic ascunziș e rochia ce-i joacă în umbre sub haina fumurie! Piatra cubică răsună-n țăcănitul tocurilor cui, la foc automat: Păzea!) Abia intrat în tura de noapte, cu admirație, un bec chior clipește morse prin ceața ce se lasă ca un giulgiu. Ca-ntr-un parfum autumnal, frânturi monosilabice, monocromatice, asezonate cu puțină monorimă, se ating aleator în pâcla monotonă, se rotesc confuz, zboară spiralat și plonjează oglindindu-se rece, impasibil. Cu o dezmeticire întârziată, se dichisesc rapid: „Puf!”, în timp ce, poarta legilor omenești se deschide, încet și sigur, spre cimitirul canalului stradal al uitării și eu mă uit pe geam ca după tine, și atât.

 

          Hai, vino! Credeam că te-a luat valul vremii și n-o să mai treci. Stai cu mine la o vorbă? N-am vin, fierbe-n draci! M-a trăznit aseară, vociferând: ,,Sunt tânăr, cucoană!” ,,Ei, tinere, pesemne, într-o doagă, nu îmbătrânești, ai? Eu îți fac capătul și-ți voi fi mormânt!”

          Să bem, dar, o cană cu ceai fierbinte, de tei. Relaxează-te! N-am să te ispitesc cu întrebări, am doar o poftă nebună să-ți povestesc de punctumul ivit la intersecția a două licăriri căprui și de efectul lui „epifizic”. Nu te mira! de-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.

          Vrei zahăr? O linguriță, două?... Uf! Nu te mai frământa! Nici eu n-am liniște și totuși sunt calm-împlinită, chiar dacă sinele meu s-a făcut nevăzut; s-o fi întrebat ce-i cu mine sau poate caută o funie de usturoi. Cu siguranță, n-a uitat... O, ce sadici suntem, uneori! Azi, vom spânzura fantomatice regrete; an de an, vin să bântuie – e noaptea când morții vii mușcă din glod; pământul se deschide și urlă înăbușit; ca atunci, când îți vine: să-ți smulgi părul, să te jupoi de piele, să-ți rupi carnea de pe os, să-ți faci singur sternotomie, să umbili pe dinăuntrul tău căutând disperat o rămășită de cord. În același timp, îți unești gândurile și te rogi fierbinte: s-o găsești, să-i vibreze măcar o coardă, să te învăluie mica romanță, și, apoi, aștepți, aștepți... (Incertitudinea e mută și cea mai dureroasă, nu durerea în sine.)

          Și rămâi perplex! Erai pe punctul să rostești: „Nici o...” Deodată, se deschide larg stăvilarul ceresc, puhoaie de lumină primenesc locul, iar tu îți pierzi răsuflarea minunându-te că poți percepe bătaia slabă a ciocănelului pe nicovală și-ți bubuie în timpan: „Cioc-cioc!” Te ia valul, simți cum se prăvălește peste tine copleșitoarea dorință de viață și te bucuri că iar v-a răsării lăstarul dulce, crud – O! verde-crud, prea crudă iubire! îți vine să strigi dar taci, taci... Taci și-ți tremură picioarele, și te dezmeticești! „A-ia-ia! Ce montagne russe!” îți spui și râzi, tu cu sinele tău. (Dacă îl mai ai.)

          Mă întreb, uneori: „Cum pot unii să nu-și iubească copilul din interiorul lor? Cum pot să-l abandoneze în brațe străine, să-l iubească alții?” În lipsa lui rămâne golul (ca-ntru-un copil ce-a adormit plângând, în care rod, precum un cariu, toate spaimele: respingere, abandon, umilire, trădare, nedreptate) și-n pustiul său va pribegii ca un maidanez, hămăind neiubirea. Ce simplu ar fi fost să lase deoparte, din când în când, tot, să-și acorde timp, să se joace cu el „de-a v-ați ascunselea”, să-l dibuiască pe ulița copilăriei, să-l vadă zburătăcind, dând iama prin grădini, livezi, prin cotețe și de ce nu? prin cărți cu povești, povești cu tâlc!

          Eu, dragă, exist cu sinele! și coabitez confortabil; pe buze cu surâsul, iar sinele cu zâmbetul unui copil de-o curiozitate șarmantă, netemător, o gâză care tot bâzâie. Învățăm! – în fiecare zi, ne acceptăm și experimentăm. Cum „binele” și „răul” coexistă în „Pomul cunoașterii”, am luat-o în ordine alfabetică. Am experimentat „binele” și-am văzut că nu-i rău, așa că, am hotărât: „Bine! Fie!” așa cum îl percepem, la nivelul pe care suntem și dacă nu ne iese, cu perseverență, ne străduim să urcăm spre alte ramuri. 

          Deunăzi, poznașul din mine: ciufulit, rupt de oboseală, zâmbindu-mi angelic, nerăbdător, mi-a dat o nucă. „Zgâtia iar mă încearcă!” a fost primul gând, însă felul cum își ridica umerii și i se lăsase colțul gurii, a neputință, m-a încredințat că avea nevoie de ajutor, s-o deschidă. Mai văzusem nuci, dar aceasta era nefiresc de mare și încuiată cu meșteșug. Cum priveam încercând să-i dezleg misterul, carapacea ei s-a deschis ca o stridie și atunci am văzut un ocean alb-sidef, mai întins decât poți să-ți închipui. O linie dantelată șerpuia printre ape, stânci și nisip. Mă tot uitam... nu-i vedeam capătul și nici nu mă puteam dumiri: „Cine îmbrățișează și cine respinge? Cine se apropie și cine se îndepărtează? Valul sau țărmul?” Ascult... Mugește! Vine! Vine drept spre... O stâncă se oferă cu generozitate și huetul se rostogolește înspumat peste moliciunea nisipoasă a malului; în barba lui aurie, rămân smocuri mătăsoase de alge verzi. De jur împrejur, briza sârguincioasă condimentează cu sare și iod. Prizez adânc și expir puternic! Grijile zilei zboară, au aripi de pescăruși, iar țipătul lor, kamikaze, rămâne câteva clipe suspendat în azur... La orizont, amurgul! Înecat în portocaliu, cu ochi șovăitor, palpează câteva șuvițe împletite galben-arămiu ce clipocesc, zburdalnice, pe întinderea turcoaz... O, ce frumusețe! Și cum pluteam în splendoare, din străfunduri, din burta oceanului, acolo, unde privirea nu poate străbate și doar gândul își închipuie cât de adâncă este apa aceea negru-cerneală și nenumăratele-i ființe bizare, deodată, s-a auzit:

          – Dormiși?

          – A!... Nu! Am ațipit.

          – Hai, pune masa! Mi-e o foameee...

          – Mintenaș, mă duc să încalec balustrada scării!

          – Poftim? Ce spuseși?

          – Ce-ai auzit. No, ce-ai vorovit tu, când ne-am luat? ,,Dragă, ce-i dacă n-avem ni’ca, ne vom hrăni cu dragoste.” Uite, acum, mă grăbesc să-ți încălzesc cina. Dacă-i musai, musai, cu plăcere!

          – Lasă poantele învechite. Chiar, nu-i nimic de mâncare? Știi, azi, e dezlegare la pește...

          – Serios? No, atunci, servim caras... carasu-belitu-pe-nasu! Tulai, domn’le, ești dă tătă minunea! Io credeam că-i dezlegare la prohab.

          – Deja mă enervezi cu vulgaritățile, te rog...

          – Ioooi! Venit-ai cu o flo’re și n-am zâmbit? Nooo! Omu’ mieu vine cu fo’mea-n gură... No, de azi, să-ți iai bucătar, că io mi-s o do’mnă, no așe să știi!

          – Fire-ai tu să fii... ,,Proasto”! Habar n-ai câte versuri îți scrisei. Ooo!... Un poem! Da’ ce poem!

          Și-mi răsuna în timpan ecoul: „em-em-em...” până s-a estompat, și, subit, parcă eu coborâsem, că am văzut sinele ei – un ardelean vânjos cum pune mâna pe toporișcă, îndeasă în sân o litră de tărie și dând să plece...

          – No, no, șezi blând! a zis ea. Ni la el! Ce-ți veni?

          – Îl tai! Îl ciopârțesc tăt!

          – Ioi! ’Mneozăule!

          – Nu te speria, tai poemu’! nu, bo...

          – Înțeles-am cu boemu’, îi luă ea vorba, dară pălinca?

          – No, poate cădem la pace și... nu-l tai!

          M-am luat după el, lipa, lipa... Mergeam pe o urmă de pași în nisip și mă pune naiba să suflu, nu tare, așa ușurel. Ai auzit de efectul ,,fluturelui”? Măiculiță! Din senin, se stârni o vântoasă cumplită și în sorbul ei, ca o pâlnie, s-a înșurubat tot ce auzisem și văzusem, de-a valma: țărmul, nisipul și toată apa aceea ce n-o puteam cuprinde... La ultima picătură, gura hămesită a plescăit și-a exclamat: „Deliciooos!”  

          De atunci, n-am somn! Zău, n-am! Caut poetul... Mîîî!... Vrei? Scuze, că sunt nepoliticoasă. Poftim! Servește o gălușcă. Mă străduiesc să fac cele mai gustoase și pufoase găluște cu prune. Am ascultat un specialist, „masterchef” scria pe bandă, în josul ecranului, care zicea: „Trebuie să repeți de o mie de ori rețeta, ca să descoperi arta.” Un bucătar șef, cu experiența sa, e un deliciu să-l ascult, dar când văd cuvântul „masterchef” parcă mi se taie maioneza: ori e maestru, ori șef; ambele se lipesc precum... 

          Povestesc, povestesc... De fapt, voiam să-ți spun din prima suflare: „Mi-e dor! Măi, mi-e dor să recreăm, azi, zilele în care sărbătoream toamnele noastre ce credeau că sunt în program prelungit – octombrie.” Greșesc? Nu știu! E discutabil. Știi, toamnele acelea, cât un roman? – curgeau fluviu și ne-am bălăcit nebunește, și mi se holbaseră ochii – să cuprind evantaiul cromatic, și mă umflasem în foale – să mistui parfumul din minunatul lor rod, și-mi năpârlea părul –  să le simt prin toți porii duioșia mângâierilor, și-mi pierdusem glasul – îmi ieșea vocalic: Oau! și eram verde-brotăcel, și... Bine! S-o lăsăm baltă! Oricum, pe toate le-am strivit sub genunchi, să nu ocupe inutil spațiul, le-am capsat, în parte, pe file și le-am înghesuit să stea îmbrățișate, pe veci, într-un dosar. Acesta e pachetul meu pentru tine! Ia-l! dacă pleci sau ai nevoie. Poate ai, poate nu! Cine știe? Sau, dacă vrei, la o cană cu vin... citești, analizezi și editezi cartea. Ai și câteva topuri cu hârtie. Eziți? Până când te hotărăști, să știi că bagajul e la ușă, în rucsac – să se mire toți pr... (scuze, m-am înecat!) prietenii din jurul meu, că nu plec, ha! Distractiv, nu? Altceva? N-am... Îți vine să crezi? N-am... uitat! Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile... Recunoști versurile? Cântăm refrenul? Da?!...

          Îți mulțumesc! Hai, să te îmbrățișez și să mă inspiri, „mister întomnat” – draga mea, Solitudine!

[Sofia Sincă]

N-am... n-am zis nimic până acum despre acest text miraculos, scuze! plin de aplomb și care s-a dovedit uimitor în alcătuire, coerent în infrastructura lui de simboluri, referitoare la psihologia omului, pus în anumite situații. Așa cum știi tu de fapt să scrii. Filosofie în cuvinte, sintagme simple.

Desigur am recunoscut textul din concurs... Cine nu l-ar recunoaște, de la o poștă?!...

Am dat o notă bună și o mențin.

Cu drag, Sofi.

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc! 

Nikol MerBreM a spus :

Aveţi :)!...

Drag,

Nikol

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Sofi! 

Faptul că ai recunoscut autorul și-ți menții nota mă bucură nespus. Te consider un om vertical cu observații pertinente pe text! Ai toată aprecierea mea pentru că notezi textul și nu autorul, dovadă nota zece dată unui text în care n-ai recunoscut cine l-a scris.

Inițial, textul era pentru cei care citesc în mod constant proză pe acest siteu, dar am dorit să aibă un public mai larg de cititori. Pentru concurs, l-am tot sucit și învâtit, eu pe el și el pe mine :)) ne-am tăvălit de râs și în final am decis: „Ai să porți amprenta mea, să te recunoască toți ce-mi cunosc stilul, să vezi distracție pe cei ce vor da note când vor decide ce notează: autorul sau creația!” Când am oferit textul eram detașată emoțional de el (așa consider că trebuie făcut un cadou, să-l oferi fără să ai așteptări). Am scris cum am dorit și fiecare are libertatea să-l primească cum dorește sau să-l refuze. Aprecierile tale, Sofi, mă bucură și mă onorează! Te îmbrățișez cu drag!

N-am... n-am zis nimic până acum despre acest text miraculos, scuze! plin de aplomb și care s-a dovedit uimitor în alcătuire, coerent în infrastructura lui de simboluri, referitoare la psihologia omului, pus în anumite situații. Așa cum știi tu de fapt să scrii. Filosofie în cuvinte, sintagme simple.

Desigur am recunoscut textul din concurs... Cine nu l-ar recunoaște, de la o poștă?!...

Am dat o notă bună și o mențin.

Cu drag, Sofi.

[giurgiu maria]

Am recitit cu drag! Felicitări!

[Mihaela Suciu]

O, Doamne! O, Doamne, de ce-mi faci mie una ca asta? Giurgiu Maria îmi citește textul acesta, îl analizează și-mi dă nota 3(trei), penultimul loc în concurs, în ordinea criteriilor dumneaei - mulțumesc pentru timpul alocat mie în detrimentul timpului ei! Și iar vine să-și piardă timpul cu el și subit... îl recitește cu drag și mă felicită. Mare minune faci, Doamne! și zău că... Mare-i împărăția Ta!

giurgiu maria a spus :

Am recitit cu drag! Felicitări!

[Vasilisia Lazăr]

N-ai?! Ba ai talent, Mihaelo!

[giurgiu maria]

În ambele cazuri  mi-am exprimat opinia personală  cu sinceritate, dar văd că asta nu prea contează la dv.  din câte înțeleg Textul în contextul concursului unde și alte texte mi-au plăcut mult și am ezitat mult până să votez, a pierdut prin faptul că  abundă de un limbaj în dialectul dv.  local, specific  care sincer, pentru mine  care nu-s obișnuită să-l aud, provenind  dintr-o altă zonă a țării, a fost mai obositor  de înțeles unele expresii neaoșe și sincer, nu am recunoscut autorul. O altă cauză a fost și faptul că având în vedere votările de la concursurile anterioare, am dedus că  notările se fac obligatoriu de la 10 la 1 și nu  că puteam să acord doar note până la 7. Nu m-am implicat  deloc să recunosc  autorii și am votat  în ordinea preferințelor mele și cât se poate de nepărtinitor, fără să iau în calcul că  rănesc orgolii  dar cu tot respectul și considerația pentru munca de creație a autorilor participanți. Văd că dv adoptați un ton cât se poate de lipsit de respect  față de subsemnata și de comentariul  adresat textului, în plus îmi purtați ranchiună pentru votul de la concurs și-l puneți în discuție ceea ce iarăși îmi lasă un gust cam amar, căci felul acesta de a reacționa nu-i nici pe departe onest. La concurs au participat multe persoane cu talent, nu a fost al dv. unicul text bun. 

  Dacă ați ales să vă răzbunați pentru votul meu, faceți rău, dar e alegerea dv. Avem fiecare preferințe asupra literaturii, a artelor și gusturile acestea nu ar trebui să fie discutabile. Nu am nimic cu dv. însă modul cum v-ați manifestat îmi displace și mă voi abține  să vă mai deranjez cu alte comentarii. Numai de bine!

Mihaela Suciu a spus :

O, Doamne! O, Doamne, de ce-mi faci mie una ca asta? Giurgiu Maria îmi citește textul acesta, îl analizează și-mi dă nota 3(trei), penultimul loc în concurs, în ordinea criteriilor dumneaei - mulțumesc pentru timpul alocat mie în detrimentul timpului ei! Și iar vine să-și piardă timpul cu el și subit... îl recitește cu drag și mă felicită. Mare minune faci, Doamne! și zău că... Mare-i împărăția Ta!

giurgiu maria a spus :

Am recitit cu drag! Felicitări!

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Lisia! M-a distrat folosirea literelor aldine în comentariu. Credeam că se folosesc doar când sunt citată, că de! după cum spunea da Coza: ,,Mihaela, ai intrat în rândul clasicilor!" :))

Drag!

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

N-ai?! Ba ai talent, Mihaelo!

[Mihaela Suciu]

Comentariul meu are logică: nu-ți pierzi timpul cu un text pe care nu-l consideri valoros! doar dacă ai un interes, de exemplu: să postezi și să primești comentarii; la mine nu ține figura complezentei, oricum citesc și las like sau comentarii acolo unde doresc și în funcție de timp, de cele mai multe ori pentru a mulțumii autorului.

Răspunsul primit e bine de citit de către cei care nu-și puteau explica notarea din concurs (de ex. Nuta Crăciun).

Fiecare are propria logică și propriile criterii!

giurgiu maria a spus :

În ambele cazuri  mi-am exprimat opinia personală  cu sinceritate, dar văd că asta nu prea contează la dv.  din câte înțeleg Textul în contextul concursului unde și alte texte mi-au plăcut mult și am ezitat mult până să votez, a pierdut prin faptul că  abundă de un limbaj în dialectul dv.  local, specific  care sincer, pentru mine  care nu-s obișnuită să-l aud, provenind  dintr-o altă zonă a țării, a fost mai obositor  de înțeles unele expresii neaoșe și sincer, nu am recunoscut autorul. O altă cauză a fost și faptul că având în vedere votările de la concursurile anterioare, am dedus că  notările se fac obligatoriu de la 10 la 1 și nu  că puteam să acord doar note până la 7. Nu m-am implicat  deloc să recunosc  autorii și am votat  în ordinea preferințelor mele și cât se poate de nepărtinitor, fără să iau în calcul că  rănesc orgolii  dar cu tot respectul și considerația pentru munca de creație a autorilor participanți. Văd că dv adoptați un ton cât se poate de lipsit de respect  față de subsemnata și de comentariul  adresat textului, în plus îmi purtați ranchiună pentru votul de la concurs și-l puneți în discuție ceea ce iarăși îmi lasă un gust cam amar, căci felul acesta de a reacționa nu-i nici pe departe onest. La concurs au participat multe persoane cu talent, nu a fost al dv. unicul text bun. 

  Dacă ați ales să vă răzbunați pentru votul meu, faceți rău, dar e alegerea dv. Avem fiecare preferințe asupra literaturii, a artelor și gusturile acestea nu ar trebui să fie discutabile. Nu am nimic cu dv. însă modul cum v-ați manifestat îmi displace și mă voi abține  să vă mai deranjez cu alte comentarii. Numai de bine!

Mihaela Suciu a spus :

O, Doamne! O, Doamne, de ce-mi faci mie una ca asta? Giurgiu Maria îmi citește textul acesta, îl analizează și-mi dă nota 3(trei), penultimul loc în concurs, în ordinea criteriilor dumneaei - mulțumesc pentru timpul alocat mie în detrimentul timpului ei! Și iar vine să-și piardă timpul cu el și subit... îl recitește cu drag și mă felicită. Mare minune faci, Doamne! și zău că... Mare-i împărăția Ta!

giurgiu maria a spus :

Am recitit cu drag! Felicitări!