Cam pe la jumătatea lui decembrie, într-o noapte, un călăreţ descălecă după ce trecu și prin albia secată a pârâului Viișoara, cam în dreptul grădinii lui Condrat Opacin, lipoveanul. Avea ochii ca și cărbunele iscat prin spuza vetrei, zicea bunicul. „De ce erau așa?” îl întrebasem atunci când mi-a spus povestea lui Larion și a Jingăi. „Știu eu?! a dat din umeri, bunicul. Pesemne, să vadă, să scormone adâncimea pădurilor și să simtă frământările calului de sub el, că de-aia era, Larion, vestitul hoț de cai de la Dunăre”. „Și chiar era hoț de cai?” întrebam. „Ei?!... Așa zicea lumea după ce o furase pe Jinga”. Nu mai întrebam. Lăsam să mi se desfășoare povestea pe dinaintea ochilor. În noaptea aceea, luna nu răsărise dintre norii care se adunaseră amenințători spre partea sudică a satului iar cele câteva stele mai răsărite pâlpâiau ca lumânările. Erau alb-cenuşii şi luminau cu evlavie poteca pe care începuse s-o urce călărețul nostru, trăgând calul de căpăstru. Mergea mai mult târât de instinct pe un drum cunoscut, la lumina zilei. Pădurea dinspre malul celălat al Dunării, nu cel care înghițea în burta lui pârâiașul Viișoara, se lăsase mult în urma lui, cu plopi înalți și sălcii cu rădăcini scorburoase peste care se înfășurau, ca țevile, arbuștii răsăriți din alte rădăcini împletite în maluri nisipoase. Îl simțiseră, de după deal, câinii. Lătratul lor îl opri în loc pe Larion, căci el era călărețul care urca poteca aceea pe timp de noapte.

      Uitase de stâna de peste dealul Afumaților, de strigătele ciobanilor care băteau cu bâtele în tulumbele din bronz și discurile de fier, alungând lupii care se dăduseră la stână încă înainte de a se ivi zorii. Se trezi înjurând, biciuit pe întuneric de crengile unui măr sălbatic, crescut la margine de potecă. Larion se uită spre valea Viișoarei, acolo unde auzi fâlfâitul unor aripi de pasăre sub luna prăvălită peste o perdea de nori, lăsată mult în jos, către partea sudică a satului. Se opri la margine de cărare și ascultă cu auzul încordat. Jinga trebuia să vină dinspre grădină, cam prin dreptul nucului uriaș ce trona marginea grădinii lui Condrat Opacin. Așa se înțelesese cu fata cea mică a lipovenilor. Jinga nu împlinise încă optsprezece ani, dar fusese promisă de nevastă lui Mitu, băiatul cel mare al Romaneștilor (neam de evrei înstăriți), pentru un car cu boi cu tot și patru hectare de pământ. Mitu, deși băiat trecut mult de armată, nu era însurat dar îl ocoleau toate fetele din sat, la horă. Tăntălăul satului mai avea, din naștere, buză de iepure și, când i se adresa câte cineva, hlizea fără nici o noimă, după care se punea pe râs ca prostul.  

Larion nu-şi amintea când răsărise luna, când imitase fluieratul cintezoiului, când apăruse și Jinga în dreptul nucului cu ochii în lacrimi și cu obrazul zgâriat de ramurile arbuștilor care străjuiau nucul ce trona la marginea grădinii. Jinga se trezise fără să o simtă ai ei și stătuse vreme de o oră așteptând cu inima ticăindu-i ca unui iepure, cu năsucul lipit de geam ascultând chemarea lui Larion, pe care o știa, printr-un fluierat prelung ce voia să imite chemarea cintezoiului în pădurice. Cu bocceluța de haine în mână, îl găsi pe Larion așa cum conve-niseră și-i sări în brațe.

        – Mi-era teamă că n-ai să mai vii! îl împinse ea cu palma în piept. Îi arăta că încă mai era supărată de întârzierea lui.

        – Nu-i nimica, trece, o strânse el la piept. Nu trebuie să fii supărată, o să vezi că trece...  

     Noaptea, coborâtă peste pământ, pândea ca și Jinga, ivirea zorilor. Larion îi sărută mai întâi gura aromată de busuiocul pe care Jinga îl ținuse toată noaptea sub pernă, și îi spuse că bâjbâise în noapte prin pădurea Lotriței, dar calul îl purtase pe cărarea din pădure ca pe un orb ascultător şi, grăbit să nu-și lase iubita să aștepte prea mult, o părăsi pe creasta dealului Afumaților dar îl opriseră câinii de la stânele din vale, la coada lacului. Stătu o clipă locului fiindcă lacul se auzea din adâncuri, cum sufla ca o ființă vie în oglinda de la suprafață, sugerând un joc al ielelor din pâlpâirea stelelor, ca și cum cineva ar fi dat drumul, pe pânza apei, la lumânări pentru cei morţi. Asta-i dăduse de gândit. Privi către cer și nu zări luna. „Asta-i bine!” murmură el. O urcă pe Jinga pe cal și se ridică și el punând piciorul pe scăriță, direct în șa. Lătratul câinilor scurmă liniştea nopții, a copacilor din jur cu trupurile lor înalte şi indiferente. O armă de vânătoare se descărcă în aer cu un ecou lung, risipitor, înfundat. Toate astea se petrecură în urma lor. Lui Larion, care „vedea” și prin întuneric, i se păru că  arma sărise din braţele celui care-i ameninţase cu înjurătura lipovenească: „stoi, tvoi materi!“. Jinga auzise și ea glasul celui care aruncase nervos, acele vorbe:

        – Larion! întoarse ea capul spre el. E arma de vânătoare a tatei!...

        – Ursitoarele mi-au spus că doar pe lună plină să mă tem. Cred că o să avem norocul de partea noastră... Restul vorbelor se pierdu în hăul râpii.

        – Ce-ai zis? întrebă Jinga, neînțelegând mai nimica. Dar el nu-i mai răspunse. Aruncă doar o privire în stânga râpii. Ştia că falia râpii se termina în albia râului secat și că nici un glonț nu l-ar fi ajuns așa cum se aflau ei doi, în continuă coborâre. Un nor îşi pusese palma pe ochii lunii şi îl lăsă fără gânduri pe Larion. Jinga îl văzu cu coada ochiului cum își înfipsese capul într-un piept de om, imaginat doar în capul lui.

       Își aminti cum ai ei i-au primit în pețit pe cei ai Romaneștilor, iar curioșii de pe uliță stăteau cu ochii în crăpă-turile gardului și plângeau, de parcă ar fi murit fraţii ei mai mici, ori mai mari, sau cineva din familia lui Condrat Opacin.

        – „Mă omule! Mai lasă să crească și ea”, o auzise pe maică-sa, singura care era de partea ei, dar teama de bărbatul ei o ținea deoparte de privirea cu care fiica ei îi cerea, îi implora,  ajutorul.

      Jinga fusese dusă la bunicii lui Larion aflați la țară, undeva spre granița bulgărească. Larion plecase în Bulgaria cu scopul de a aranja, pe acolo, șederea lor. Când reveni din căutările lui, iarna își făcuse simțită prezența prin lungi ninsori și geruri cumplite. I se spusese că Opacinii, împreună cu Romaneștii, aflaseră de locul unde se ascunseseră și aveau, în curând, să pornească după ei pentru a o întoarce din drum și a o aduce pe Jinga acasă.

     Larion înțelesese pericolul care îi pândea pe toți, așa că aranjase cu ai lui să îl aștepte cu câțiva ortaci, aproape de liziera graniței de la Negru Vodă cu Bulgaria. El urma să vină la întâlnire, împreună cu Jinga, purtați de o sanie.

      Era trecut de două după-amiaza când Larion scoase calul din grajdul bunicilor de îl înhămă la sanie. Ca să nu întârzie la întâlnirea secretă de la pădurea Negru Vodă, la liziera de la granița cu Bulgaria, cum stabilise cu tatăl său, strigă la bunici că a pregătit sania și nu mai are timp să intre în casă.

        – Ai niște bunici extraordinari și frumoși, spuse Jinga. Mă doare sufletul că trebuie să mă despart de ei.

      Larion nici nu știa ce să creadă. Îi zâmbi fetei și ochii lui clipiră a mulțumire sufletească. Dădu bice calului, sperând să ajungă la timp la liziera de la granița din pădurea Negru Vodă, unde tatăl său, împreună cu câteva iscoade de încredere, îi aștepta să-i treacă granița spre Bulgaria după cum plănuiseră asta, în secret. De acolo, Larion urma să țină direcția spre cătunul Snyagovo unde îi așteptau niște rude ale mamei sale, născută Stoenciov, rude care locuiau în orașul Dobrici. 

Scoasă la drumul mare, spre Negru Vodă, sania înainta hotărâtă pe urmele drumului care se pierdea sub zăpadă; ba uite-o la marginea satului, ba se pierdea după gardurile alea prăpădite şi înţepenite de ger ale unei ferme de la marginea cătunului. Vântul mătura dinaintea saniei o zăpadă măruntă şi aspră, împrăştiind-o în suluri pe câmp, şi de acolo, rostogolindu-le ca pe ciurlani, până hăt mai departe. Larion îşi îndemna liniştit calul; o oarecare îngrijorare i se citea şi lui pe faţă, dar se mulţumea să privească din când în când la Jinga, înfășurată toată în cojoace de oaie, iar aceasta nu spunea încă nimic.

        –  „Ei lasă, lasă, te-oi obişnui tu la drum” o încurajă din priviri. Iar el își îndesă cuşma mai bine, până după ceafă. Cătunul, în urma lor, tăcea albit de zăpadă. Mai lătra câte un câine pe undeva, mai scârţâia câte un copac de pe marginea drumului înţepenit de ger. Era atent la tot ce era în jur şi gata să surprindă în întuneric orice vietate aflată pe undeva, prin bozii, stând la pândă. După aproape o oră de mers, Larion auzi în fața sa un câine care se oprise în drum şi urla prelung, precum sălbăticiunile din stepă. Calul fornăi agitat și smuci din căpăstru.

        –  Ce ai, măi prostule? Hai micuțule, hai cu tata, îşi îndemnă Larion calul. Apoi către frumoasa Jinga: Am ajuns la marginea orașului. Se aud câinii de la primele case. O să mergem de-a dreptul spre pădure. Ocolim un pic orașul.

      Pe lângă pădure găsi urmele unor cai, lăsate în zăpadă. Le numără cu atenție. Trecuseră pe acolo, mai înaintea lui, șase călăreți, după urmele lăsate. „Aha! Ei sunt. Special au lăsat urmele”. Sus, aproape de creasta norilor, plutea cu aripile desfăcute larg, un vultur. Plutea ce plutea, apoi dădea când și când din aripi, prinzând vântul și lăsându-se dus de curenți. Toată stepa Dobrogei părea o mare întindere de urme alb-negre. Numai când și când, de sub gorganele de pământ ieșeau smocuri de iarbă uscată cu sclipiri castanii, micșorându-se și strângându-se pe măsură ce sania trasă de calul lui Larion se îndepărta spre liziera de la graniță, pe latura paralelă cu  pădurea de la Negru Vodă. Apoi, două mogâldeţe cenuşii se arătară lunecând în salturi, pe cai pitici, una în spatele alteia, undeva, în zarea câmpiei; după care acestea se desfăşurară, într-o încercare de învăluire, tăind direcția prin pădure. Jinga observă și ea mogâldețele, simţind un pericol pe care nu-l bănuise până în clipa aceea. Luna, sus pe cer, ca o seceră în mâinile hidoasei umbre a morții, când apărea, când dispărea printre vălătucii norilor.

        – Ce au fost alea două arătări din urma noastră, Larion? Ai văzut și tu? se foi Jinga între pături. Să fi fost două umbre de lupi?

 „Asta mai lipsea! Să sperie haita, calul, şi să nu-l mai pot stăpâni” îi trecu lui prin minte. Apoi, ca să o liniștească pe fată, strigă cu blândețe la cal:

        – Mă micuțule, mă băiatule, stai liniştit mă, că nu te atacă nimeni. Vorbea calului ca unui om mare; aşa vorbea Larion cu toţi caii pe care i-a avut. Pe toţi îi ştia ca făcând parte din familie. Calul îşi mesteca zăbala în gură şi fremăta, dând din cap; adică „se înţelege, se înţelege”, doar îşi cunoştea stăpânul. Trasă de cal, sania mai străbătu astfel ceva vreme o bucată de drum. Umbrele se apropiaseră prin pădure ameninţător de aproape, îndârjite să-i ajungă.

       Cele două năluci din pădure se ţineau deocamdată ceva mai la distanţă. La lumina unor raze a Lunei, care se mai strecurau prin foaia ca de plumb a cerului, Larion zări cum se strecurau printre crengile copacilor mici străluciri ale unor corpuri metalice. „Ăștia au puști cu ei. Trebuie să mă țin cât mai departe de pădure”. Trase de hățuri și cârmi ceva mai departe de marginea pădurii. Calul simţise ceva şi fornăia speriat, scoţând aburi pe nări. Larion nu-l lăsa să-şi ia avânt. Ţinea strâns de căpiţea şi-i vorbea mai tot timpul:

        – Ho mă… ho micuțule, aşa mă … stai uşor băiatule… Că doar n-or da tătarii. Or fi niște vânători și ei.

      În acelaşi timp privea însă cu îngrijorare şi înainte, unde spera să zărească liziera și pe tatăl său trimis înainte cu iscoadele. Lui Larion, în ei îi era nădejdea acum. Atunci se petrecu ceva neaşteptat. O trosnitură îl izbi în umăr și simți o durere mare care îl aplecă jos de pe capră. Nu dădu drumul hățurilor dar se prăbuși pe spate, în sanie, lângă Jinga. În spatele lor se auzi o bubuitură care sparse liniștea pădurii și care făcu să țâșnească din cuiburi, ciorile amorțite.

       –  Larion! țipă Jinga. Ce e cu tine Larion?

     Voinicul apucă să-i mai vadă doar ochii scăpărători şi speriați iviți de sub cușma de lână cu care fata își acoperise capul.

       – Lasă că n-am nimic, îi strigă el. Ţine strâns de hățurile calului, să nu se sperie şi s-o ia la fugă, pe câmp. Mergi direct înainte. Trebuie să fi auzit și ai mei bubuitul armei. Se auzi un al doilea trosnet de armă și Jinga simți că pulpana cojocului îi fusese atinsă și glonțul se înfipse în tălpicul saniei, sfârâind. Cele două năluci ieșiseră din pădure și se îndreptau în goana cailor spre sania din față. Tânăra lipoveancă strânse hățurile în pumni și țipă la cal să meargă mai iute. Atunci se zăriră, la nici două sute de metri în fața lor, șase călăreți care goneau năprasnic spre locul de unde veniseră cele două împușcături. O detunătură de salve și împușcături trase în aer descumpăni cele două năluci, care se opriră pe loc, ca apoi să facă drumul înapoi spre pădure. 

        – Aici!... Aici, repede! strigă Jinga cât putu de tare şi înfricoşat. Aici suntem…

Curând, tatăl lui Larion și iscoadele lui ajunseră sania și opriră calul ce alerga ca bezmetic pe câmp.

        – Ești bine fata mea? Ce e cu el? Arătă spre trupul frânt pe spate al flăcăului: De ce stă răsturnat?

        – Cred că l-au împușcat pe Larion. L-au nimerit în umăr. Pe mine nu m-au atins. Glonțul s-a înfipt în lemnul saniei.

        – Porniți pe urmele lor, porunci bătrânul trântind cușma, la picioarele lui, în zăpadă. Legați să mi-i aduceți, ca pe câini!

       În timp ce iscoadele porneau în căutarea celor două năluci, bătrânul îi cercetă rana și văzând că nu e gravă toată tărășenia, îi bandajă umărul ca să oprească sângele să mai curgă pe mâneca pufoaicei.

       Era timpul să se grăbească. Dincolo de graniță îi așteptau trimișii rudelor din Bulgaria să-i ducă la Snyagovo. Un poștalion avea să-i ducă a doua zi spre orașul Dobrici.

        – Doamne ce prăpăd, zise bătrânul după ce puse trupul fiului între cojoace. Acuma-i vremea când ies lupii.

      Trosni din bici și porni sania peste troiene. Jinga avea obrajii sângerați de ger, mâinile amorțite și se ruga cu ochii închiși:

        - „Vede bunul Dumnezeu cum ne-au oropsit... Facă-se voia ta!... Și asta, numai pentru că l-am iubit! Precum în cer așa și pe pământ... Sigur că-l iubesc. Numai pe el... Numai pe el, Doamneee!... Facă-se voia ta!”

      Dar și visa (cum mai visase și altădată), doar nu era prima oară când visa așa ceva, cum Larion o luase de acasă și o ținuse tot timpul pe calul lui, ca mireasă, și ea trăise toate astea într-o altă viață lângă vestitul hoț de cai de la Dunăre.

 

Vizualizări: 65

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Ca un fel de „Răpirea din Serai”, în variantă neaoșă dobrogeană, cu tot farmecul locurilor și oamenilor de etnii diferite, cu obieiuri și tradiții diferite, dar dragostea e aceeași la toți oamenii și învinge mai mereu, trecând peste opreliști de neam și de  tradiții. Scrisă în același ton viguros și limbaj spumos, cu descrieri ca de basm și derulare cinematografică, chiar mă gândeam că ar putea fi punctul de plecare pentru un scenariu de film în genul „Șatra” al celebrului Emil Loteanu.

Grig Salvan: Am rămas dator (fiindcă și târziu am observat) cu un răspuns la comentariul tău. Interesantă asocierea cu Șatra lui Loteanu. Nu mă gândesc atât de departe (la un scenariu), dar e mult mai bine să procedez ca Trigorin din „Pescăruşul” lui Cehov, cel care la vederea pescă-ruşului ucis de arma lui Konstantin Gavrilovici a exclamat: „Ah, da... Mi-a trecut prin minte un subiect... Un subiect pentru o scurtă povestire”. Şi urmează să spună povestea cu malul unui lac „al codrilor albaştri” şi fata care şi-a petrecut acolo, copilăria. Dar, întâmplător (şi în povestea asta), apare un om şi „din plictiseală” îi distruge viaţa ca şi a acelui pescăruş. Poate un nou „pescăruș” va lua locul celor din povestirea cu Larion și Jinga... însă doar la Dumnezeu sunt toate răspunsurile. Doamne-ajută!



Grig Salvan a spus :

Ca un fel de „Răpirea din Serai”, în variantă neaoșă dobrogeană, cu tot farmecul locurilor și oamenilor de etnii diferite, cu obieiuri și tradiții diferite, dar dragostea e aceeași la toți oamenii și învinge mai mereu, trecând peste opreliști de neam și de  tradiții. Scrisă în același ton viguros și limbaj spumos, cu descrieri ca de basm și derulare cinematografică, chiar mă gândeam că ar putea fi punctul de plecare pentru un scenariu de film în genul „Șatra” al celebrului Emil Loteanu.

frumos povestit! finalul tragic, din pacate. cred ca am mai citit la dv povestea aceasta sau ceva asemanator?! imi plac povestile acestea destul de frecvente pe vremuri.

Chris: E posibil să o mai fi citit cândva, deoarece povestirea a fost pusă mai demult pe blogul meu, ea a și fost publicată în revista BOEMA... și posibil! să-mi fi scăpat mie... cum că aș fi postat-o și aici, pe ÎNSEMNE, cândva? - (chiar nu cred așa ceva!) În fine...  Poveștile astea cu mirese furate, posibil, au mai existat în literatura scrisă, fiindcă toate poveștile seamănă între ele, doar modul în care sunt spuse ne duc cu gândul la UNICA  Șeherezadă. (Cea care cu încă o poveste a mai adus speranța unei noi zile în viața tuturor). Știi cum încheiau bunicii noștri poveștile: „Dacă v-a plăcut, dați-mi un sărut!”

Chris a spus :

frumos povestit! finalul tragic, din pacate. cred ca am mai citit la dv povestea aceasta sau ceva asemanator?! imi plac povestile acestea destul de frecvente pe vremuri.

Iarăși am citit de două ori. :) Am citit-o atunci când ați postat-o, dar fiindcă era foarte târziu, am zis că las comentariu a doua zi. Prinsă cu altele, am tot amânat răspunsul până azi, dar a trebuit s-o recitesc, fiindcă trecuse o vreme și nu mai știam toate amănuntele foarte clar. Și nu regret. Scrieți atât de frumos, descrieți atât de minunat locurile și oamenii, iar faptele se derulează atât de firesc, totul e atât de autentic încât te întrebi dacă nu ai fost tu martorul acelor întâmplări. După prima lectură nu mi-era chiar foarte clar ce s-a întâmplat cu Larion, faptul că am citit la o oră foarte târzie și-a spus cuvântul, acum, recitind, m-am liniștit după ce am citit că „bătrânul îi cercetă rana și văzând că nu e gravă toată tărășenia, îi bandajă umărul ca să oprească sângele să mai curgă pe mâneca pufoaicei.”. Rămâne întrebarea: oare nu le-or fi ieșit în cale lupii? :) 

Felicitări, domnule Cicu! Minunat! Minunat mai scrieți! E întotdeauna o mare plăcere să vă citesc. Azi, când și literatura a luat-o razna, astfel de lecturi sunt atât de prețioase și pentru că sunt atât de rare...

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

conducere site

FONDATORI

ION LAZĂR da COZA - scriitor

VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”

ADMINISTRATORI-EDITORI

SOFIA SINCĂ - prozatoare

GABRIELA RAUCĂ - poetă, artistă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”

AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - scriitoare

MIHAELA POPA - poetă

CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ

PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor

BOLACHE ALEXANDRU - scriitor

MIHAI KATIN - scriitor

GRIG SALVAN - scriitor, cantautor

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 400 Euro

Monica Pester - 600 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Picătura de lumină a utilizatorului Dan Mitrache
cu 8 minute în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Picătura de lumină a lui Dan Mitrache
cu 10 minute în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Fărâme de nostalgii a utilizatorului Monica Pester
cu 13 minute în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Fărâme de nostalgii a lui Monica Pester
cu 14 minute în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog (De ziua dorului, doar) Amintiri, amintiri... a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 16 minute în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog (De ziua dorului, doar) Amintiri, amintiri... a lui C.Titi Nechita
cu 16 minute în urmă
Bircea Marian a contribuit cu răspunsuri la discuţia Cerul aproape a utilizatorului Bircea Marian
cu 1 oră în urmă
Gavrilă(David) Giorgiana Teodora a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Retrăire a utilizatorului Gavrilă(David) Giorgiana Teodora
cu 1 oră în urmă
Lui Amanda Spulber i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 6 ore în urmă
Amanda Spulber a comentat în legătură cu videoclipul lui Grig Salvan
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Amanda Spulber îi place postarea pe blog când toamna te îmbracă în verde a lui Vasilisia Lazăr
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Amanda Spulber îi place postarea pe blog Retrăire a lui Gavrilă(David) Giorgiana Teodora
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Amanda Spulber îi place postarea pe blog Ne-ntoarcem... a lui gabriel cristea
cu 6 ore în urmă
Amanda Spulber a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ne-ntoarcem... a utilizatorului gabriel cristea
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Amanda Spulber îi place postarea pe blog adiere a lui Dinca Valerian
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Amanda Spulber îi place postarea pe blog Cimitirul stelelor de altădată a lui Costel Zăgan
cu 7 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ne-ntoarcem... a utilizatorului gabriel cristea
cu 7 ore în urmă
Lui Dorina Cracană i-a plăcut discuţia Cerul aproape a lui Bircea Marian
cu 9 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a contribuit cu răspunsuri la discuţia Cerul aproape a utilizatorului Bircea Marian
cu 9 ore în urmă
Lui Vasilisia Lazăr i-a plăcut discuţia Cerul aproape a lui Bircea Marian
cu 9 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor