Minutul dulce

[Pop Dorina]

 

Minutul dulce

 

Din ce în ce mai greu poți vinde castraveți grădinarului, dar negoțul cu produse de patiserie calde încă este profitabil. Fugind de generalizare, să vă povestesc ce-am pățit într-o zi de primăvară când m-am decis să merg la serviciu fără mașină.

 

Rutina și „roboțeala” au tras timpul de mânecă lungindu-l. A mai trecut o zi de muncă și pașii mei se îndreaptă anevoios spre casă. Nu oboseala, ci frământarea stomacului mă determină să grăbesc pasul. Am trecut de piața din cartier. Mă opresc puțin. În fața unui magazin, un afiș cât trei zile de post atrage pietonii prin apetisantele imagini. Parcă-mi șoptesc: „Intrați și cumpărați!”. Zis și făcut. Două gogoașe nu-mi pot periclita pofta de mâncare și în altă ordine de idei, costă doar 50 de bani bucata! Dacă-mi plac îi voi lua și soției.

Intru în patiserie, salut și caut cu privirea gogoașele, fiindcă mirosul lor lipsește. Poate s-au terminat. Alte două imagini (puțin diferite de posterul de pe trotuar) îmi trag cu ochiul. 

– Bună ziua, domnule, cu ce vă pot servi?

– Gogoașe mai aveți?

– Da, imediat. Câte doriți?

– Două.

Fetișcana se apropie de un aparat prea sofisticat pentru „ideea de gogoașă” și apasă pe câteva butoane. Într-o tavă de inox uleiul începe să sfârâie neliniștit. Aud cum cade ceva în el, însă nu deslușesc clar ce anume. Între timp întind fetei un leu și aștept cuminte, în liniște. Două mogâldețe cu diametrul de doi centimetri prind viață în ulei. Ea le mângâie cu o paletă, dirijându-le după câteva minute spre o tavă unde aștepta o bucățică de aluat rumenită (probabil un rebut). Privesc prostit. Mogăldețele acelea două cu gaură în mijloc sunt gogoașele mele? Nu comentez, din bun simț. Aștept să văd ce se întâmplă. Analizez pentru ultima dată apetisantul afiș încercând să deslușesc gramajul unei bucăți. E doar prețul mic și scris mare – 50 de bani bucata. Cu o grație aparte, chelnerița de duzină rupe o punguliță și răstoarnă cele două miniaturi în ea. Tac, dar... câte-aș spune!

– Doriți și zahăr peste ele?

Hipnotizat, nu știu ce să mai spun. Un gând îndrăzneț răspunde afirmativ în locul meu. Ajutată de o sită și apelând la grația ei feminină, domnișoara izbitor de amabilă (în contrast cu produsul) presară zahărul peste minunile rumenite.

– Le serviți acum? Să vă ofer și-un servețel?

– Da, domnișoară.

Îmi iau punga mult prea mare pentru conținutul fierbinte, salut respectuos și ies. Nici nu știu cum să reacționez, parcă m-am rupt dintr-un film cu proști. Îmi vine să mă întorc și să fac scandal. O voce interioară îmi dirijează pașii spre casă repetându-mi: „Pentru un leu?” Cantitatea fiind neglijabilă s-au răcit repede. Nu simte gustul nici măcar caria localizată în măseaua din dreapta de sus. Doar zahărul răspunde prezent pe reverul paltonului meu maro. Arunc pungulița și șervețelul la coșul din stația de firobuz și continui aventura pietonală încercând să nu râd de unul singur. M-a năpădit setea, dar „una pe zi” e suficientă. Grăbesc pasul.

Ajung în fața blocului, deshidratat. Fereastra de la bucătărie e deschisă, semn că Amalia a ajuns înaintea mea. Urc în fugă scările. În spatele ușii de la intrarea propriului apartament se aud voci. „Avem musafiri?” Îmi trec puțin degetele prin păr și intru hotărât.

– Servus, Nicușor. Ai ajuns? Cum a fost la muncă?

– Bine-ai venit la noi, mamă.

Nu apuc să spun mai mult că mama Amaliei se îndreaptă spre mine, mă îmbrățișează, apoi îmi  cuprinde capul între palmele ei mari și aspre și mă sărută zgomotos pe ambii obraji.

– Voi parcă mâncați toată ziua urzici!

Un zâmbet ne înmugurește pe buze amândurora. Din respect pentru dânsa ne abținem din comentarii. Intru în dormitor să-mi schimb hainele, apoi cu o țigară aprinsă mă îndrept spre baie.

– Ia-o mai moale cu tutunul, Nicușor, căci plămânii sunt pentru o viață...

Tăcerea fuge cu mine în baie hotărâtă să n-o supere pe mama-soacră.

 

*

 

În sufragerie, masa e plină de bunătăți. Ca o amfitrioană, din centrul mesei îmi zâmbește clipind o sticlă cu vișinată. Lângă ea, un castron uriaș cu sarmale aburinde așteaptă... devorarea.

Mă așez pe un scaun și privesc. Amalia aranjează tacâmurile, în timp ce mama ei pur și simplu se joacă cu telecomanda încercând să ne antreneze într-o discuție despre politică. Afon la acest capitol, o întreb politicos despre sănătate.

– Măi Nicușor, io-s bine. Iaca o trebuit să vin la Casa de Pensii pentru comisie. Mai un an am de tras cu pensie de boală, apoi intru în dreptul meu.

– Și tata ce face?

– Ce să facă, săracul? Toată ziulica vorbește cu găinile și plimbă câinele. Seara la politică...

– Hai la masă, mamă. Lasă telecomanda că te vei uita după ce mănânci la știri.

– Un păhărel de vișinată merge? o întreb eu politicos în timp ce pun mâna pe sticlă.

– Pune oleacă, Nicușor. Or luneca sarmalele mai bine.

Și-au lunecat câteva pahare, în timp ce noi acceptăm din plin bucuria revederii. E o femeie plină de viață, cu darul comunicării.

 

*

 

Vișinata a rămas în urmă, în favoarea apei.

– Mamă, vrei puțină ciocolată?

– Lasă tu ciocolata și scoate cutia cu prăjituri din sacoșa de pe hol.

Amalia se execută rapid. Pune cutia desfăcută pe masă și servește o bucată.

– Ho, că n-au năvălit turcii! Farfurioare nu aveți?

– Avem, mamă, da-s mai dulci așa.

Și câtă dreptate are... Soacra mea este o gospodină desăvârșită. Însă, chiar dacă știe acest lucru, de fiecare dată așteaptă „aplauzele”.

– Ce bun  ștrudel! Și dovleacul parcă mi se topește în gură. Hai să te pup.

– Vezi că bucata asta vrea să-i dai binețe.

Nu apucă să termine ideea că eu am și îndesat o altă bucată de ștrudel cu dovleac.

Minutul meu dulce și-a mutat viața în prelungiri, la un pahar de haz în sânul familiei. Atmosfera umezită de iubire și zâmbete oftează puțin când iau decizia să le invit mâine în oraș la gogoși. Nici cele două femei nu sunt încântate.

– Mai bine fac eu gogoașe până veniți voi de la slujbă. Nu cred că m-or închide ăia de la Pensii pe-acolo să n-am timp.

– Bine, mamă, dar să-i faci cu gaură. Sunt mai crocanți.

Un breaking news îi strică buna dispoziție femeii. Un cutremur de 5,9 grade a zguduit zona Vrancea. Discuțiile se rotesc cu 180 de grade, însă tot dumneaei este dirijorul lor.

Se pare că multe gogoașe mai trebuie să mâncăm până vom ajunge la înțelepciunea femeii. Și dacă vor fi ca cele mâncate de mine azi, vom îmbătrâni proști.

 

[giurgiu maria]

Am citit cu plăcere, mi-a lăsat gura apă și mi-a plăcut lectura! Felicitări!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc pentru lectură și apreciere, doamnă Giurgiu.

[Elena Mititelu]

Am lecturat cu plăcere! Felicitări!!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc, doamnă Elena Mititelu.

[Sofia Sincă]

O schiță reușită. Despre mintea românului cea din urmă se vorbește mereu și e bine. Dar ce te faci cu înaintarea în grad a noilor rețete, la atâta vorbărie despre ce-i mai bun, mai sănătos, mai corect să mănânci... Uneori nu poți decât să te supui.

Am găsit niște erori: Doi gogoși,- o gogoașă - două gogoși, este la feminin. Ai în mai multe rânduri gogoșelele (minuscule) la masculin. :))

să mă întorc înapoi - pleonasm. Nu ne putem întoarce și înainte.

Am citit cu plăcere,

Sofy

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc, doamnă Sofy, pentru observații. Am corectat.

[Corina Militaru]

Am citit cu plăcere! Mulțumesc pentru momentul de relaxare :)

[Pop Dorina]

Îți mulțumesc, dragă Corina, pentru lectură și apreciere.

[Vasilisia Lazăr]

Un text savuros! :)

Nu ați corectat doi gogoși și gogoșii. Vă și contraziceți: „Câte doriți? Două.

Dezacord: „Două mogâldețe cu diametrul de doi centimetri prind viață în ulei. Ea îi mângâie cu o paletă, dirijându-i...”

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc pentru observații, doamnă Vasilisia.

Am corectat.

[Ion Lazăr da Coza]

Încă mai ai „dezacoarde” în text.

M-am amuzat.

da Coza

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc pentru lectură, domnule da Coza. Voi încerca să corectez.