Mamă, cu resemnare...

[Exemplu de Titlu]

Toni și Mirabela își terminau tura în parc. Petrecuseră câteva ore bune acolo, deși băiatul nu fusese prea încântat de propunerea mamei. Ar fi vrut să iasă și el la o ”cafenea mișto”, unde mergeau cei mari. Din acest punct de vedere, maică-sa îi părea cam demodată. Cu toate astea, se simțiseră minunat. Mirabela bănuise că ceva e în neregulă cu copilul ei, îl văzuse abătut, astfel că se simțise datoare să facă ceva. Dar, dacă copilul ar fi fost bine mersi, l-ar fi lăsat în plata Domnului. Nu-i plăcea să se lege prea mult la cap și nici nu prea știa cum să procedeze când îl vedea supărat. Nu era departe de adevăr, Toni o percepea, mai degrabă, ca pe o cunoștință. Da, îi știa ziua de naștere, florile preferate, mâncarea favorită și avea idee și de artiștii ”antici” pe care-i asculta cu drag, dar cam aici se opreau cunoștințele lui cu privire la maică-sa. Ceva lipsea din tot acest puzzle, iar acest lucru era tocmai figura ei maternă, sfaturile, poate unele secrete comune. Elemente ca acestea ar fi făcut o coeziune între cei doi, ca să nu mai vorbim de susținerea prin propria-i prezență fizică.

Începea să se întunece și aerul curat își făcea efectul asupra lor, căci foamea se băga tot mai mult în seamă. Plimbându-se de mână pe aleea ce ducea spre ieșirea din parc, așa cum îi plăcea Mirabelei, cei doi se bucurau de liniștea din jur, gândindu-se, fiecare, la altceva.

– Ia uite, mami, vezi ce stea frumoasă se vede pe cer? Hmm? Antoniu!

Toni avea în minte câteva secvențe preferate din desenele animate la care se uita când era singur, așa cum i-ar fi plăcut să fie și astăzi. Smucit de braț, ridică privirea, aiurea, spre cer.

– Da, da, e super!

– Știi ce stea e acolo?

– Luceafărul!

– Ei, Luceafărul. Ăla e dincolo, se vede cu ochiul liber, ce, ai orbu’ găinii?

Lui Toni îi displăcea acest mod de adresare, cu atât mai mult cu cât îl regăsea și la unii profesori.

– Te-am învățat planetele când erai mic: Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun și Pluto. Mai ții minte?

– Nu prea…

– Apăi nici când erai mic nu prea le-ai ținut tu minte. Nu știu cu cine semeni, că la partea asta nu prea semănăm.

Mirabela începu să râdă, cristalin, și să-l mângâie pe creștet pe Toni, pe care ultimele vorbe ale mamei avură darul să-l facă să se simtă și mai prost.

– Lasă, mami, că o să fie bine. Voi avea eu grijă de tine și vom face teme împreună, vom ieși la înghețată, la plimbare și totul va reveni la normal, dar… dar ia zi! Ai vreo fată care-ți place, acolo, la școală?

Pesemne că femeia nici nu observase că, acasă, Toni umblă numai cu Simina. Copilul se rușină, nu-i plăceau întrebările intime ale mamei.

– Nu prea…

– Hai, mă! Păi, de ce?

– Așa.

– Lasă că ai tu timp destul să cunoști fete și să mi le prezinți și mie. Auzi? Vezi că la bătrânețe-s cam liberă și-mi trebuie ocupație.

Acum Toni era de-a dreptul roșu în obraji. Își simțea propria-i intimitate invadată, deși întrebarea încă nu-l ducea cu gândul acolo unde l-ar fi dus pe un adolescent.

– Toni, te rog să mă ierți dacă este așa cum este situația, îmi pare rău, dar mai mult nu pot. Aș fi vrut să-ți ofer de toate, dar nu se poate, n-am ce face. Vezi bine că și taică-tu se spetește acolo cu zilele și tot nu reușim mare lucru. Îmi pare rău, mami!

Cuvinte ar mai fi fost, dar cine să le spună? I se puse un nod în gât și fu musai să-și ascundă lacrimile care o podidiră, ca să nu îl sperie pe cel mic.

Mirabela era dependentă de ideea sorții. Ea considera totul ca pe un dat, față de care nu putea face nimic. Departe de a fi o luptătoare, ca Dorina, Mirabela era o resemnată, care-și învățase copilul aceleași principii ca și ale ei: ”capul plecat, sabia nu-l taie”.

În tot acest timp, cei doi nu se opriră din mers și nici nu se priviră. Copilul o dibuia mereu și simțea ce îi trece prin minte. De la rușinea provocată de intruziunea în personal, trecu la rușinea cauzată de intruziunea în sentimental. Hotărât lucru, copilul se simțea stânjenit în prezența mamei sale. Promisiunea ei îl ușură un pic, avea nevoie de ea, dar situația nu se schimbă cu mult. De la a o acuza, în minte, că îl părăsise și că nu-i păsa de el, lucru ce-l și spunea, uneori, în certurile cu bunica, Toni trecu la milă. Îi era milă de maică-sa.

(fragment din romanul Vremea tornadei - editura Singur, 2015)

[Elena Mirca]

am lecturat cu placere!

[giurgiu maria]

Am lecturat cu plăcere și interes! Felicitări pentru roman!

[Sofia Sincă]

Păi da! Am lecturat cu plăcere e cel mai simplu mod de a comenta, însă și mie îmi vine să spun același lucru. Din motivul că, așa un fragment, segmentat dintr-un roman, nu spune mare lucru. Eu nu-mi pot formula ideea despre acțiune, despre intrigă pentru că acest fragmențel nu-mi spune mare lucru. Meseria de mamă este foarte grea și dificilă, în general, și diferă de la mamă la mamă. Nu o pot condamna pe această mamă din ce mi-a oferit tu aici și nici măcar resemnată sau superficială nu o pot caracteriza. Se spune prea puțin despre...

Deci, am citit cu plăcere,

Sofy