MADLENA OTRĂVITĂ

[Ion Ifrim]

 

                       

                               MADLENA OTRĂVITĂ

                                           

                                                        Pentru noi fericirea e o iluzie.
                                                                       MARCEL PROUST

  Trista aventură a hegelienei mele conştiinţe de sine,  aşa cum Marin Preda îşi începea Viaţa ca o pradă, a avut loc într-o târzie după-amiază de vară. Întâmplarea, care m-a făcut să înţeleg că exist, s-a petrecut la vreo două decenii de la trauma blestematei sfere de influenţă, datorate măreţului, eliberatorului şi binefăcătorului tătuc, cel care a înfrăţit popoarele prin teroare, buldogul cu veşnicul său trabuc în gură, laureat al premiului Nobel pentru literatură, recte băşinosul de Churchill, ce scuturase scrumul trabucului cu impasibilitatea unui lord blazat, abandonându-ne paradiziacelor gulaguri şi a paraliticului de peste ocean, împreună comiţând samavolnicia de a bate parafa printre ruinele micuţului orăşel aflat la malul Mării Negre. Paradisul copilăriei mele îşi avea la origine gulagul celor câteva zeci de milioane de victime. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o pereche de pantaloni din doc albastru cu bretele în formă de X, prinşi în doi nasturi bombaţi de tablă, proveniţi de pe la vreo manta de soldat, căci, deşi au trecut atâţia ani la mijloc, am şi acum imprimată în memorie stema pe marginea căreia mă chinuiam să citesc literă cu literă, cu toate că încă nu fusesem dat la şcoală: RE-PU-BLI-CA PO-PU-LA-RĂ RO-MÂ-NĂ. Mă aflam în afara satului în care-mi fusese dat să vin pe această lume. Cu tălpile picioarelor prin praful fierbinte al drumului pustiu, grăbindu-mă să ţin aproape, pierdut în nesfârşita câmpie a Bărăganului, călcam, alături de tatăl meu, care mergea ceva mai în faţă. Căutându-şi azilul de noapte pe canaful mov, în care-şi înfigeau trompa subţire, ca nişte arcuri de ceasornic, fluturii coloraţi zburau pe deasupra lanului de lucernă, ce se întindea cât vedeai cu ochii. Speriaţi de ciudata noastră apariţie, cu lăbuţele din faţă într-o budistă prosternare, popândăii se refugiau pe marginea găurilor, de unde ne priveau cu stupefacţie pe deasupra orhideelor sălbatice, maladive, scoţând un chiţăit de revoltă, gata în orice moment să se ascundă în subteranele lor. Era pentru prima dată când mă deplasam pe acel drum fără a şti încotro ne îndreptăm. Dacă, printr-un farmec, cel în urma căruia mergeam, ar fi dispărut, mai mult ca sigur că aş fi început să plâng, căci, după atâtea cotituri, lăsând de mult în urmă satul cu salcâmii săi, ce se vedeau din depărtare, cu siguranţă că n-aş fi ştiut să mă mai întorc de unul singur înapoi de unde plecasem. Luam pentru prima dată contact cu universul acela, total necunoscut până atunci. Spaţiul imens, în faţa căruia mă găseam, declanşase în mine inexplicabile emoţii. Eram fascinat de peisajul mirific, fără a pierde din vedere şi faptul că trebuia să mă ţin după tata, care continua să meargă cu aceiaşi paşi grăbiţi, obligându-mă şi pe mine, la rândul meu, să accelerez ritmul. Nu-mi spusese unde mergem, şi nici eu nu-mi pusesem această întrebare. Cine eram eu, dacă nu o reverberaţie a existenţei lui, faţă de care era obligat, odată ce mă adusese pe lume, să aibă grijă de mine?! Din când în când îl vedeam cum întoarce privirile, asigurându-se în felul acesta că nu mă rătăcisem şi nici obosit nu mă simţeam, lucru care pe el îl distra, râzând uşor în barbă, cu o discretă satisfacţie, produsă de imensa mea ambiţie de a mă ţine după el, fără a mă plânge, apreciind efortul prin acea pufnire reprimată în care i se citea o sinceră admiraţie. Tot admirând, la rândul meu, seducătorul peisaj, în mijlocul căruia aveam să-mi petrec copilăria, deodată m-am trezit în faţa unei imense vii, în care, tatăl meu, atrăgându-mi atenţia să rămân pe loc, dispăru pentru câteva momente. Ţin minte că în intervalul celor câteva minute, cât a dispărut printre butucii aceea, susţinuţi de nişte spalieri înalţi, m-am apropiat de un tub de ciment în care era preparată o substanţă verde, numită, după cum aveam să aflu mai târziu, zeamă bordelez, substanţă cu care erau stropite frunzele viţei de vie, combătând în felul acesta dăunătorii. Trezită din somnolenţa ei, o şopârlă dispăru într-o crăpătură a pământului. Mi-am ridicat bărbia deasupra tubului, ţinându-mă cu mâinile de marginea lui. Un fluture, căzut în substanţa aceea, fiind pe cale de a se îneca, îşi agita aripile cu disperare, rotindu-se în jurul său, în timp ce, mult mai prevăzătoare, câteva furnici, coborau până la nivelul lichidului şi apoi se ridicau grăbite deasupra tubului. O puzderie de grauri, ca o eşarfă zburătoare, întunecă cerul, fâşâind prin aer, pe deasupra, la auzul unui fluier ce venea de undeva din depărtare. Speriat, am ridicat privirile, urmărind ondulatoarea traiectorie a păsărilor. Undeva, în înaltul cerului albastru, pe care am continuat să-l privesc chiar şi după dispariţia acelor grauri, se vedea fuzelajul unui avion, în care se reflecta soarele după-amiezii, lăsând în urma lui o dâră lăptoasă, ce urma a se suprapune peste alta mai lată, aflată în destrămare. Înserarea, care lua aspectul unei picturi flamande, cădea peste un cărăbuş argintiu căzut pe spate, ce se chinuia să revină cu picioarele pe pământ. Soarele roşiatic îşi arunca ultimele raze. Atunci apăru şi tatăl meu cu un strugure mare, pe care mi-l puse în braţe, îndemnându-mă să-l mănânc. O, musă, ajută penei mele, ca să-l citez pe bătrânul Omir, cel fără vedere, căci nu găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie ceea ce am simţit la contactul primei boabe cu fragedele mele papile gustative. Ceea ce erau pentru spirit cuvintele Evangheliei, întrupând Sfânta Treime, tot aşa erau şi fotonii verii, absorbiţi în boabele acelui strugure sub formă de zaharină. Aplecându-se printre sârme şi trecând de pe un rând pe altul, bunul meu părinte nu se lăsase până nu-mi alesese un soi de strugure tămâios. Prea greu pentru fragila mea constituţie fizică, abia reuşeam să-l ţin în braţe, astfel încât, mă chinuiam să apuc cu gura boabele acelui pantagruelic strugure pe care şi astăzi îl visez, şi, de care, până la urmă, n-am avut parte. De undeva se auzi un fluierat, mult mai aproape decât prima dată, apoi, printre rânduri, am văzut cum se apropie de răzor o dihanie de om, agitând prin aer un ciomag. Chipul său întunecat, din gura căruia lăsă să-i cadă un fluier legat la gât cu aţă, în care suflase până ieşise dintre rânduri, mă înspăimântă. O ploaie de înjurături, de anafură, paşti şi bisaltiri, la adresa tatălui meu, ieşi din gura acelei fiinţe hidoase, ce semăna mai degrabă cu un orc slinos din Harry Potter. Apoi se îndreptă spre mine, smulgându-mi din braţe strugurele acela, din care apucasem să gust doar vreo câteva boabe. Părea turbat. Nici măcar rugăminţile fierbinţi ale tatălui meu n-aveau să-l înduioşeze. Din cauza plânsului, care mă năpădi, ochii mi se împăienjeniră, simţind, după indescriptibilul gust al acelor boabe de tămâioasă, amărăciunea unui nod în gât. În zadar i se spunea că nu era deloc bine să-şi pună mintea cu un copil. Dresat într-un anume fel, orcul o ţinea una şi bună, că nu era averea lui şi nici a tatălui său. Frica pe care mi-a insuflat-o apariţia acelui monstru, făcându-mă să tremur, era şi mai mare decât regretul că pierdusem bunătatea aceea de strugure. Văzându-mă aşa speriat, tatăl meu, mă luă în braţe. Mi-am încolăcit mâinile după gâtul său, strângându-i în pumni cămaşa transpirată, fără să mă pot opri din sughiţuri. Ce a mai urmat nu mai reţin cu exactitate. Ultima imagine, zărită prin ceaţa lacrimilor, peste umărul tatălui meu, care se îndepărta de locul acela, fusese conturul indefinit al acelui câine de om, care se luase după noi cu un cârcel mic de strugure, altul decât cel pe care mi-l smulsese din mână, probabil sterpezit ca şi sufletul său, cu care încerca să-şi dreagă greşeala. Aceasta fusese întâmplarea din ziua acelei după-amiezi de vară a anului una mie nouă sute şaizeci şi patru (şaizeci şi cinci?!) după Hristos, marcată de un accentuat puseu sentimental, întâmplare pe care poate c-aş fi uitat-o dacă mai târziu n-aş fi descoperit scena neverosimilă din romanul lui Zaharia Stancu, în care, unui grup de culegători, li se puseseră botniţe, împiedicându-i în felul acesta să guste din strugurii parfumaţi, scenă intrată în perioada regimului de tristă amintire ca material didactic în manualul de Limba şi Literatura Română. Fără a mă ridica la nivelul rafinat şi elitist de a falsifica realitatea într-un mod atât de grosolan al acestui autor, din al cărui roman am fost tentat să-i smulg pagina aceea, iată, îmi fusese dat să trăiesc pe viu o astfel de experienţă, oarecum asemănătoare, datorate blajinilor comunişti, pe care, chiar dacă nu mă chema Darie, n-aveam să-i uit niciodată. Demnă de infernul lui Dante (maestrul Zaharia Stancu o scrisese cu o atletică angajare slugarnică faţă de un regim pretins justiţiar), scena teribilă, aflată la antipodul parabolei din Biblie, în care cei din urmă erau cei dintâi, contaminată mai degrabă de un viguros bacil marxistoid, menită să creeze în conştiinţa noilor generaţii de pe vremea aceea o ireversibilă aversiune faţă de aşa zisele clase exploatatoare, demascând în felul acesta duşmanul de clasă, era, pentru cine nu s-ar fi lăsat convins, greu de digerat. Citind-o, la rândul meu, am rămas de-a dreptul stupefiat. O întâmplare oarecum asemănătoare, iată, păţisem şi eu în copilărie, deşi nu-mi pusese nimeni vreo botniţă, aşa cum, în mod neverosimil, autorul romanului Desculţ, prin gura personajului său, pretindea că li se puseseră acelor nefericiţi ţărani. Prima amintire, care avea să mă trezească la realitate (anii mei puteau fi număraţi pe degetele de la o singură mână), avusese loc, deci, într-un trecut foarte îndepărtat. Cât despre jitarul acela jegos, slugă a regimului de tristă amintire, la câţiva ani îşi găsise şi el naşul. Undeva în mare secret, printre frunzele butucilor de vie, ţinea ascunsă o putină plină cu struguri terciuiţi, intraţi în fermentaţie, struguri pe care, înainte de-a se asigura că nu-l mai vede şi altcineva, îi dădea cu degetele sale jegoase la o parte, sorbind din căuşul palmei vinul parfumat. Într-una din nopţile de vară târzie, când unele din frunze erau deja îngălbenite, cu câteva zile înainte de începerea anului şcolar, temutul Friţă, căci acesta era numele său, fusese găsit de câţiva derbedei din cale afară de curajoşi într-o avansată stare de ebrietate, sforăind cu picioarele răşchirate, întins pe patul aflat în colibă. Unul dintre ei, un anume Tarzan, cunoscut prin actele sale de bravadă, în timp ce acesta se zbătea, îl legase cu mâinile la spate de un spalier, arzându-i cu un chibrit mustăţile demodate, zburlite în sus, asemenea celor pe care obişnuiau să le poarte ofiţerii de rang înalt din armata chezaro-crăiască, luându-i, în cele din urmă, pălăria şi făcându-şi nevoile în ea. Cât fusesem în clasele primare, îl cunoscusem şi eu pe eroul acela neînfricat, ce avusese curajul, ca în toiul nopţii, să se strecoare în mijlocul acelei vii, unde orcul îşi avea prepeleacul. Cum de îndrăznise acel pretins om al junglei, care venea la şcoală cu şerpi în buzunar, să pătrundă până acolo, nu puteam să-mi explic, cu atât mai puţin, cu cât, dacă stăteai bine să te gândeşti, chiar şi ziua îţi era frică să te apropii de el. Tarzan părăsise şcoala primară înainte de a apuca să-l felicit pentru curajul pe care-l avusese. Fiind cu câţiva ani mai mare decât mine, părinţii săi l-au dat mai departe. Cămaşa transpirată a tatălui meu, pe care o strânsesem în pumni, rugăminţile acestuia de a nu-şi pune mintea cu un copil, înjurăturile orcului de anafură, paşti şi bisaltiri, mâna sa, în care ţinea un cârcel de strugure, întinsă prin ceaţa lacrimilor... Într-un fel, cel ce se bătea în fiecare recreaţie pe holurile şcolii primare cu pumnii în piept, imitându-l pe actorul român, devenit celebru în America, mă răzbunase, aşa încât, simţeam în suflet un mare regret că scăpasem ocazia de a-i strânge mâna. Speranţa de a-l mai revedea fusese zadarnică. În data de 15 noiembrie 1987, cu ocazia evenimentelor din Braşov, ce aveau să izbucnească la Uzina de autocamioane «Steagul Roşu», când întregul oraş avea să fie încercuit de tancuri, falanga obedientă a Ministerului de Interne îl arestase, expunându-l prin cine ştie ce subsoluri ale securităţii, tristului experiment, cum fusese şi acela de la Timişoara, «Radu cel Frumos». Trimis acasă într-un sicriu sigilat, însoţit de un ofiţer îmbrăcat în civil, ce se dăduse drept un coleg de serviciu, simulând cu perfidie o presupusă afecţiune, pe care, chipurile, i-ar fi purtat-o cât timp acesta trăise, părinţii săi fuseseră nevoiţi să-şi îngroape fiul înaintea acelui paznic aflat într-o permanentă beţie, ce continua să supravegheze orice mişcare din prepeleacul său, asemenea unui soldat SS aflat la intrarea lagărului de concentrare de la Dachau, unde, conform preceptelor fasciste, munca avea să elibereze pe om. Ceea ce fusese, aş îndrăzni să spun, pentru Marcel Proust, în aristocratica sa copilărie, madlena aceea, a cărei aromă simţea cum i se topeşte în gură, chiar şi după trecerea unui timp atât de îndelungat, determinându-l, de câte ori cădea în duioasa reverie a introspecţiunii, să saliveze, tot aşa fusese şi pentru mine strugurele acela: o madlenă amară, o brioşă pulverizată pe deasupra cu un praf de chinină, cu care copilăria mea fusese otrăvită. Vremea copilăriei lui Tom Sawyer şi Huklemberry Finn trecuse, ca şi  «era ticăloşilor», dar amintirea aceea, chiar dacă nu mă chema Darie, şi nici nepotul mătuşii Uţupăr nu eram, n-am s-o uit niciodată.  

 

 

[Chris]

Amintire cu gust amărui şi parfum de tămâioasă. Am citit cu plăcere,

[Sofia Sincă]

Am simţit din plin cianura din izul tămâios al strugurelui copilăriei. Sunt convinsă că nicioadă nu ai mai simţit acest gust. El a ţinut vie întâmplarea care a devenit literatură.

Descrierea sublimă de la începutul textului nu aduce cu ea nici o bănuială de amarul experienţei din clipa doi. Însă despre această descriere vreau să-mi exprim adoraţia... Faptul de a face din ''ciulinii Bărăganului'' un peisaj mirific, de a-i găsi atâta strălucire este real talent. Iar gustul strugurelui redat cu atâta fascinaţie mi-a amintit de cel al ceaiului descris de Balzac în vreo două pagini. Am simţit din plin aroma de tămâiosă. În el se găseşte de fapt farmecul copilăriei, acel ceva care pentru fiecare dintre noi este cel mai frumos. Apoi umbra întâmplării cu strugurele duce la realitatea socială crudă, austeră a vremii respective. Este încă o dovadă că ceea ce a scris Zaharia Stancu a fost inspirat din realitate.

Divagaţia pe teme politice a ultimei părţi din text este faptul ce susţine stilul lui Ion Ifrim, adică cel de proză-eseu.

De fiecare dată încântată de lectură, Sofy!

[Corina Militaru]

Incantata de lectura. Va admir stilul.

Cu prietenie,