LeiMar (3)

[Mariana Tasente]

Era o zi superbă de toamnă! Soarele strălucea blând pe cerul de un albastru intens. Frunzele copacilor începuseră să-și schimbe culoarea și se desprindeau, una câte una, așezându-se ușor pe trotuare și formând un covor ce devenea, cu fiecare zi care trecea, mai gros. Pe măsură ce soarele îl usca, el foșnea și se sfărâma în bucățele mici, mici, la fiecare pas al trecătorilor. La orele amiezii, parcurile răsunau de glasuri vesele de copii. Zilnic, părinții mei mă însoțeau în parc și, în ziua aceea , stând pe bancă, s-au apropiat de noi un băiețel și mama lui. S-au așezat pe banca din fața noastră. Băiețelul era mai mare decât mine. Eu aveam vreo șase anișori și el să fi avut vreo 11. Avea o minge pe care o conducea pe alee când cu un picior când cu celălalt. Îl priveam jucându-se cu ea și mi-am dorit să mă joc și eu.

-Tati, pot să mă joc și eu cu mingea?

-Da, Rază, dacă băiețelul vrea să se joace cu tine, poți!

M-am îndreptat spre el și, cu cel mai dulce și mai frumos zâmbet pe care îl aveam în dotare, l-am întrebat:

-Pot să mă joc și eu cu tine?

El m-a privit, mi-a zâmbit și mi-a spus:

-Sigur că da! Ne jucăm amândoi! Dar mai întâi vreau să știu cum te numești! Eu sunt Alin!

-Și eu sunt Leila Maria! Dar poți să-mi spui Lei! Și i-am întins încrezătoare  mâna! Când mâinile noastre s-au atins am avut un sentiment de siguranță  deplină! Ne-am scuturat mâinile prietenește și am început să ne jucăm. După un timp, m-am împiedicat și am căzut. M-am lovit și lacrimile nu au întârziat să apară. Alin m-a ajutat să mă ridic și am văzut și în ochii lui lacrimi.

-De ce plângi? l-am întrebat.

-Pentru că te-ai lovit și mă doare și pe mine!

 Am uitat de durere și i-am zâmbit, mi-am scos batista din buzunar și i-am șters lacrimile, apoi el a făcut același lucru și mi-a spus:

-Vrei să fim prieteni?

-Da! Vreau! Dar să știi că-ți voi spune Alint!

-Bine! S-a făcut! Dă-mi mâna ta! O să te țin de mână să nu mai cazi niciodată! O să am grijă de tine mereu!

Am mers ținându-ne de mână și i-am spus tatei:

-Tati, uite, el e Alint! Va fi cel mai bun prieten al meu!

-Dacă spui că așa va fi, eu te cred Rază! Iar tu amice să ai grijă de ea! îi spune lui Alint zâmbindu-i.

Din ziua aceea, am fost aproape nedespărțiți! Când am devenit elevă, venea să mă ia de acasă și mă conducea în fiecare zi la școală ținându-mă de mână. Mâna mea o căuta pe a lui și atingerea ei declanșa vraja. Aveam un sentiment de siguranță deplină, nimeni și nimic nu mă putea răni. Știa tot ceea ce mi se întâmplă, ne făceam confidențe, râdeam împreună, plângeam dacă luam o notă mai mică și el mă consola spunându-mi cuvinte frumoase. Stabilisem un fel de regulă: atunci când ne făceam confidențe el îmi spunea Maria și eu îi spuneam Alin, deveneam foarte serioși și uitam de ghidușii. Altfel, eram Lei și Alint, mereu puși pe glume și cu chef de joacă, ținându-ne de mână, plimbându-ne prin parc, pe malul mării, ascultând pescărușii și privindu-le fermecați zborul, visând amândoi, râzând, cântând, trăind cu intensitate fiecare clipă ce ne era dată. 

 

Ce se întâmplă oare în mintea unei mame atunci când hotărăște să renunțe la copilul ei? Ce furtuni emoționale se transformă în uragane devastatoare în așa fel încât să creadă că, dăruindu-l altei femei, copilului îi va fi mult mai bine decât dacă ar fi lângă ea? În ce stadiu de degradare umană, socială și emoțională trebuie să ajungă pentru a înfăptui un asemenea gest? Cât de des se întâmplă acest lucru, de ce se întâmplă asta? Sunt întrebări pe care eu mi le-am pus de multe ori încercând să înțeleg gestul bunicii, mama naturală a tatălui meu, dar n-am îndrăznit niciodată să i le pun lui. Poate pentru simplul fapt că el nu a încercat niciodată s-o caute sau să o judece. Dacă ar fi întâlnit-o, i-ar fi mulțumit pentru gestul ei, nu cunoștea o altă mamă și nici nu vroia să cunoască alta. Pentru el, mamă însemna „anne”( mamă în limba turcă) și nu era nimeni alta decât mama Lei. Ea era femeia care „l-a cules” din fața unui tomberon de gunoi în care scormonea în căutarea unor resturi de mâncare, l-a spălat, l-a îngrijit, l-a crescut dăruindu-i o dragoste imensă. L-a educat în credința lui creștină deși ea era musulmană. L-a învățat că părinții nu trebuie niciodată judecați de către copii, ei trebuie respectați, priviți cu înțelegere și pomeniți cu foarte multă iubire. Mama Lei era o femeie de la care aveai ce învăța! Era cultă, deșteaptă, înțeleaptă, răbdătoare. Dobândise o educație elevată, într-o cultură total diferită de a noastră dar foarte bogată în pilde și povești. Îmi plăcea s-o ascult ore întregi cum mi le spunea. Erau atât de frumoase! Mergeam amândouă pe malul mării ( locuia la câțiva metri depărtare!), ne așezam pe nisip și mama Lei își începea poveștile. Ascultam fermecată! Era o lume nouă: cu prinți, prințese, emiri, șahi și padișahi, cadâne și eunuci, povești de dragoste, povești de luptă, povești de viață! Ascultam și visam! Mă visam prințesă, îmbrăcată ca o cadână: misterioasă, frumoasă, fermecătoare, cu fața acoperită de un văl transparent, care lăsa să se vadă doar ochii mei verzi ca smaraldul, luminați fiind de o iubire tainică pentru un prinț ce venea călare pe un cal alb. Eu îl așteptam la țărmul mării, el mă ridica ușor pe șaua calului și porneam amândoi într-un galop fermecat, pierzându-ne în marea nesfârșită a iubirii.

-Trezește-te, kîz! îmi spunea mama Lei. Iar visezi! Ascultă marea, ascultă-i poveștile spuse de valuri, sunt mult mai frumoase decât ale mele! Închide ochii și ascultă valurile ce se sparg de țărm! Le auzi tânguirea? Le auzi strigătul? Ce-ți spun valurile? Ce le spui tu lor când deschizi ochii și le privești? Le-ai înțeles zbaterea? Le-ai simțit bucuria pe care le-o dă viața lor efemeră? Privește natura, kîz, vei învăța atât de multe de la ea! S-o admiri și s-o respecți. Îți va da lecții pe care vei ști să le aplici când viața te va pune la încercare testându-ți cunoștințele!

Mi-era dragă și când îmi spunea povești dar și când mă dojenea! Dar cel mai mult mi-era dragă atunci când era cu tata și nu avea ochi decât pentru el! Chiar și acum, când tata devenise bărbat, ea îl vedea copil! Îi punea mâna pe creștet, îi mângâia părul cu duioșie și el stătea cuminte. Cu ochii înlăcrimați de fericire îi lua mâna și i-o săruta, apoi i-o ducea la frunte( era modul de salut pe care îl au turcii dar el îi adăugase ceva doar al lor, îi mai săruta încă o dată mâna!). Ea îi spunea cu dragoste „oglum” (fiu în limba turcă). Erau momente care, privite din afară, păreau banale, dar pentru ei erau speciale! Inima lor bătea cu putere, erau emoționați până la lacrimi. Oricât de ocupat ar fi fost, tata trecea zilnic s-o vadă și să stea cu ea. Uneori, un „Sărut mâna!” spus din pragul porții însemna atât de mult! Mihai crescuse, se însurase, avea familia lui, problemele lui, dar nu uita niciodată de ea! Îi zâmbea, îi dădea binecuvântarea și pleca! Era ca un ritual ce trebuia îndeplinit! Un ritual al iubirii de părinte! Un ritual al iubirii de copil!

Se pare că oamenii buni și iubitori pleacă devreme și devin îngeri. Mama Lei s-a stins și ea, înainte de vreme, lăsându-l pe tata foarte trist. L-am văzut plângând ca un copil. Se consola doar cu gândul că, înainte de a pleca, îi făcuse cadou un pelerinaj la Mecca. Se întorsese de acolo cu capul acoperit și cu fața luminată de seninul ce-l dobândise! Am așteptat-o cu toții și i-am sărutat mâna. A fost ultima dată când am văzut-o pentru că nu mai accepta să o vizităm. Vroia să o păstrăm în amintirea noastră așa cum fusese. Plină de viață! S-a stins cu un an înainte de plecarea părinților mei. Atunci nu înțelegeam durerea tatei, dar, mai târziu, când am trăit aceeași durere, am înțeles! E mare! Atât de mare și de sufocantă!

 

[Sofia Sincă]

Amintiri fragmentate, impresionante. Prima parte are mesajul atât de inocent, încât poate fi socotită pentru copii, chiar un exemplu de urmat. Următoarea, aproape la fel, demască dragostea pentru povestiri, rămasă de la bunica paternă, cu toate că apropiere de sânge nu exista. Dar, amprenta asupra copilului a rămas. Poate de aici vine izul de poveste pe care-l strecori, în orice narațiune a ta, chiar dacă evenimentele sunt și tragice.

să-și schimbe culoarea - în asemenea cazuri eu folosesc, să-și modifice culoarea. Este corect și așa, dar se pronunță greu, s-ul de la schimbe va deveni tot ș.

Am citit cu plăcere!

Sofy

[Mariana Tasente]

Mulțumesc frumos de citire, doamna Sofy! Întreg textul este o înșiruire de amintiri. :)

Sofia Sincă a spus :

Amintiri fragmentate, impresionante. Prima parte are mesajul atât de inocent, încât poate fi socotită pentru copii, chiar un exemplu de urmat. Următoarea, aproape la fel, demască dragostea pentru povestiri, rămasă de la bunica paternă, cu toate că apropiere de sânge nu exista. Dar, amprenta asupra copilului a rămas. Poate de aici vine izul de poveste pe care-l strecori, în orice narațiune a ta, chiar dacă evenimentele sunt și tragice.

să-și schimbe culoarea - în asemenea cazuri eu folosesc, să-și modifice culoarea. Este corect și așa, dar se pronunță greu, s-ul de la schimbe va deveni tot ș.

Am citit cu plăcere!

Sofy

[gina zaharia]

Cât de frumos scrii, Mariana!

[Mariana Tasente]

Mulțumesc frumos  gina zaharia ! :)