Din partea autorului:

 

      Romanul de faţă – La umbra Vezuviului –, de factură clasică, încearcă prin mijloace literare, dar în lumina ultimelor teze ştiinţifice şi a descoperirilor arheologice recente, să reconstruiască, pe o perioadă de câteva decenii înainte de erupţia din anul 79 e.n. a vulcanului Vezuviu, viaţa materială şi spirituală a locuitorilor din celebrul oraş Pompei. Cum creştinismul era la început, autorul abordează subiectul, încercând să clatine – o, sfântă vanitate! – unele aspecte încetăţenite, deşi ele nu sunt adevărate. Astfel:

      – Biblia (în special, Vechiul Testament) e Cuvântul sfânt sau o compilaţie de texte apocrife şi adaptate?

      – Creştinismul a pornit ca o religie sau a devenit pe parcurs?

      – Iisus a fost Fiul sau s-a vrut un eliberator al poporului său de sub ocupaţia romană, printr-o rezistenţă pasivă, aşa cum a fost, cu optsprezece veacuri mai târziu, Tudor Vladimirescu, cel ce a alungat domnia fanariotă din Ţările Române, ori, şi mai bine spus, un Mahatma Gandhi, avant la lettre? Etc.

      Asigurându-vă că nu e un roman ofensator la adresa creştinismului sau a creştinilor (totuşi el se adresează minţilor deschise, deoarece se pun pe talgerele balanţei argumente pro şi contra!), sunteţi invitaţi să parcurgeţi temerara încercare literară, mai ales că nu aspectul religios primează, ci supravieţuirea, rivalitatea, dragostea…

       Mulţumiri!

 

*****

          Ţipătul plin de durere, de speranţă dar şi de gratitudine, răzbătea prin perdelele grele de la ferestrele iatacului şi se pierdea în noaptea ce se arăta parcă speriată şi mai tenebroasă ca oricând, acoperind mirosul dulce-amărui al florilor de leandro. De ecoul acestuia au fost cotropite şi flăcările torţelor aşezate în suporturile din alamă cizelată de pe coloanele din marmură albă cu irizaţii azurii ale porticului generos care înnobila centrul imensei grădini – un parc vast, ca un amfiteatru natural ce părea să aibă oraşul, portul, ba chiar lumea întreagă la picioare. Acelaşi strigăt a smuls un murmur de admiraţie printre convivii purtători de togi, tolăniţi pe canapelele din chioşcul aflat mai sus de portic. Mândria lor de masculi era flatată de faptul că amfitrioana acelei seri – Flavia Antonia – fusese răpită dintre ei şi acum urla în chinurile facerii, deşi fătul nu aşteptase întocmai sorocul, grăbit să se arate acestei lumi ca o piază. Dacă avea să fie piază bună sau rea, doar zeii şi penaţii puteau să ştie ori încă să hotărască firea lucrurilor. Cupe de aur, pline cu rubinul viilor, fuseseră închinate cu gândul – nu întotdeauna curat! – la stăpânul casei, aflat acum departe, acolo unde răzvrătiţii din partea de Răsărit a Imperiului cercau din ce în ce mai des ghearele de fier ale acvilei. Comesenele, în stole uşoare, diafane până la transparenţă, nu împărtăşeau întrutotul bucuria companionilor euforizați. Considerând că naşterea e o treabă doar pentru sclave, ele preferau să uite cât mai repede că unele au trecut sau că vor trece, inevitabil, prin aşa ceva. E adevărat, ţiitoarele prezente roşeau de fericire la gândul că ar putea să prindă rod într-o noapte de pierzanie. În iatacul fastuos, patul mare cu baldachin înalt, cu stâlpi auriţi ce susţineau draperii garnisite cu fireturi sclipitoare, era luminat de trei lampadare generoase, în care opaiţe din bronz ardeau uleiuri înmiresmate. O sclavă bătrână şi încercată într-ale moşitului ştergea cu un testemel răcoros broboanele de pe fruntea celei aflate în sforţări, oferindu-i cealaltă mână ca sprijin şi încurajare. De partea cealaltă, cea mai cunoscută moaşă din oraş era asistată de Sapphira – serva şi confidenta stăpânei acelei case. Lângă uşa masivă cu încrustaţii de bronz învechit, aşteptau aliniate celelalte sclave, gata la cel mai mic semn să aducă ştergare, vase cu apă călâie, clocotită sau rece. Din experienţa sa, moaşa realiză că această naştere nu-i sub auspiciile idolilor. De când a început travaliul şi până acum, pruncul trebuia să se odihnească în aşternuturile mătăsoase, istovit de plânsul din scăldătoare. Prevăzătoare, Sapphira îi luă bătrânei atribuţiunile şi-i făcu semn să se retragă, apoi desprinse şnurul tuturor draperiilor, lăsând astfel să cadă o cortină compactă între protagoniştii din jurul patului şi restul lumii:

     – Oh, zei!... Oh, zei!... Înduraţi-vă! Şi voi, parcelor, fiţi bune!... Te-am auzit murmurând rugăciuni ciudate. Nu cumva te închini acelui zeu nelegiuit?!

     – Nu huli, dacă nu cunoşti! şopti Sapphira apăsat, încruntându-se. Intransigentă în priviri, coborî cele două trepte ale piedestalului pe care era instalat patul, trecu dincolo de draperie şi, bătând uşor din palme, zise ferm către sclave: La adăpostul vostru imediat! Să nu-l părăsiţi decât la ordinul meu expres! Voi şi toţi ceilalţi!

     – Dar…

     – Afară! tăie elanul insolentei tinere care ar fi avut ceva de spus.

     Tăcute, sclavele ieşiră cu capul plecat. Prufnind, tânăra mimă o clipă de neatenţie şi lovi cu cotul un ibric frumos ornat, aflat pe un colţ de scrin. Ibricul se făcu ţăndări pe mozaicul pardoselii.

     – Roagă-te ca zorii să mă găsească mulţumită. Doar astfel vei scăpa de patruzeci de bice în piaţa publică! scrâşni Sapphira.

     Tânăra sclavă nu se arătă impresionată de posibila osândă – fusese adusă în casă, în urmă cu vreo lună, dintr-un atelier de ţesătorie al familiei, de către Hermus, pentru satisfacerea poftelor lui de satir spân, şi era sigură că Sapphira nu ar fi iscat un conflict personal cu acesta din cauza ei. Dincolo de uşă aşteptau doi bărbaţi. Cel în vârstă, intendentul, era libertus, însă mulţumit de funcţia sa, rămase ca să-şi arate în continuare fidelitatea „până la moarte” faţă de această casă. Astfel declara el cu orice ocazie, dar toţi ştiau că e un şacal ce dăduse de gustul prăzii. Cel tânăr, înalt şi bine făcut ca un gealat, cu o pânză în jurul taliei, strălucea în lumina unei făclii precum o statuie bine lustruită. La brâu, lângă cheia de la poarta principală, sclipea mânerul unei sica, bine ascuţită, cu care purtătorul său putea oricând să-şi demonstreze credinţa faţă de aceeaşi casă.

     – Hermus, cere-i lui atriensis să le spună musafirilor noştri că vinul s-a terminat! Bilubus, veghează ca niciun intrus, dar absolut niciun intrus, să nu rămână cumva pe domeniul nostru! Asigură-te că cei curioşi au văzut pentru ultima dată lumina stelelor! Încuiaţi împreună intrarea principală! Celelalte porţi şi uşi sunt deja zăvorâte, nu?!

     Zdrahonul duse mâna pe teaca jungherului, ca o reînnoire a jurământului de statornicie, apoi îl urmă pe Hermus. Întoarsă la locul ei, lângă pat, Sapphira nu putu să-şi stăpânească un ţipăt scurt, plin de spaime, când văzu monstruozitatea care se mişca în balta de sânge şi lichid vâscos de pe cearşafurile boţite dintre picioarele lăuzei. Aceasta părea că nu mai respiră. Încurcate, cele două nu ştiau care e prioritatea, de cine să se ocupe mai întâi. Un geamăt stins o făcu pe Sapphira să ude o batistă cu apă rece şi să o pună pe fruntea arzândă a stăpânei sale. Flavia Antonia deschise greu, foarte greu ochii, venind parcă de pe celălalt mal al râului Lethe. Moaşa prinse ceva curaj şi acum privea cu acea aroganţă pe care doar neghiobia unei minţi mici i-o dădea, aceea că deţinea puterea de a decide mersul lumii:

     – Pentru un denarius în plus, o să-l arunc în cloacă, iar pentru o sută, la noapte, aduc un brotac întreg în loc!

     – Taci şi leagă-i buricul! Spală-l ca pe viitorul stăpân al Imperiului!

     Lăsând să se vadă că nu-i place să primească porunci pe acel ton tocmai de la o serva, fie ea favorita stăpânei, moaşa luă avortonul şi plecă să-i facă prima baie în vasele de bronz argintat, aşezate acolo cu ceva timp în urmă de sclavele care acum îşi căutau, în şopronul de dincolo de gardul principal al incintei, colţul liniştit unde să doarmă. Sapphira, după ce schimbă lenjeria udă şi murdară, îngenunche lângă stăpâna sa, murmurând o rugăciune. Travaliul o epuizase atât de tare pe Flavia Antonia încât un somn letargic îi stăpânea fiinţa, purtând-o între viaţă şi moarte. Într-un târziu, veni moaşa cu fătul proaspăt îmbăiat. Îl aşeză pe un colţ al imensului pat. Luă din trusou un scutec moale cu intenţia de a înfăşa acea făptură hidoasă. Cum şi Sapphira i s-a alăturat, moaşa umbla cu fătul de parcă ar fi fost o marfă stricată care trebuia arătată vânzătorului ca mai apoi acesta s-o arunce în cea mai neagră cloacă: picioruşul stâng, îndoit, stătea lipit de abdomen, căci avea şoldul şi genunchiul blocate; celălalt picioruş, un pic mai slobod, îşi îmbrăţişa perechea, apăsându-i cu călcâiul tibia strâmbă; coşul pieptului era excesiv de bombat şi anula orice tentativă de prezenţă vizibilă a gâtului. Oricât s-ar fi străduit ele, din acel cocoloş de carne vie nu ar fi putut încropi o păpuşă omenească.

     – Eu zic totuşi să-l expunem… şopti moaşa. Această progenitură face de râs…

     – Te rog blând să taci… susură concesiv Sapphira. Zeul meu o să-l iubească mai mult ca pe oricare prunc.

     – Zeul tău poate că da, lumea – niciodată! Mă auzi?! Niciodată! Şi-apoi venerabilul Caecilius Antonius Rincianus – slăvit să-i fie numele! – cum o să accepte această umbră pe blazonul strămoşilor săi!?

     Simțindu-se străfulgerată de o privire aprigă, moaşa continuă căscând:

     – Oh, apune luceafărul, iar treaba mea s-a cam terminat aici. Vreau răsplata priceperii mele... Mulţumim zeilor că stăpâna noastră a scăpat cu viaţă!...

     Sapphira porni către sipetul cu încrustaţii de fildeş, unde erau ţinuţi banii pentru nevoile curente, scrutând-o încă o dată peste umăr:

     – Sper să uiţi seara asta!

     În loc de răspuns, moaşa tuşi cu subînţeles în pumnul dus la gură. Deşi Sapphira numără doi denarii în palma întinsă a moaşei, aceasta nu şi-o retrase. Abia după ce mai poposiră încă patru sestertii strălucitori, strânse degetele peste micuţa avere, zicând:

     – Zeii m-au hărăzit cu o bună memorie. Ca să uit, ar trebui să ne vedem la fiecare lună-plină, ca două nobile ce suntem.

     – Va fi o plăcere pentru amândouă... şopti Sapphira şi îi oferi moaşei încă o monedă.

     Avară, aceasta întinse iarăşi mâna. Însă când zări un semis în palma sa, tresări puternic, iar pe frunte îi răsăriră deodată broboane reci. Respectivul bănuţ se băga chiar şi în gura celui mai pauper dintre plebis, dacă ar fi murit de moarte năprasnică sau neaşteptată, să aibă plată pentru slujitorul zeului Orcus, stăpân al tărâmului întunecat, care să-i ridice din când în când piatra de la intrare, ca sufletul să poată ieşi pe pământ, să bântuie rudele, să le sugă sângele, dacă memoria nu i-ar fi fost cinstită aşa cum se cuvenea, cu ofrande aduse şi în sărbătorile de peste an, nu doar pe timpul celor trei zile rânduite – douăzeci şi patru august, cinci octombrie şi opt noiembrie –, când lapis manalis era dată la o parte, bucurând toţi strigoii… Dar bănuţul mai însemna ceva: oferit unui duşman, constituia ameninţare cu moartea, ameninţare care, fără greş, era dusă la împlinire. Totuşi moaşa arătă siguranţă în voce:

     – Secretul acesta mă va ţine în viaţă până la adânci bătrâneţi. Fragmentat, dar fără să ştie una de alta, îl voi împărtăşi la trei persoane. Ele se vor aduna, sub un anume semn, la catafalcul sau la rugul meu. Atunci vor pune cap la cap vorbele mele şi se va afla de unde şi de ce mi s-a tras moartea.

     – Ce tot vorbeşti acolo?!... Acest semis a pecetluit înţelegerea noastră. Atât! Cum spuneam, va fi o plăcere să ne vedem şi când vom avea părul alb ca spuma mării…

     Moaşa se retrase mimând o plecăciune ce se voia curtenitoare. Sapphira, căutând să prindă orice alt zgomot în afară de cel produs de mersul lor, o însoţi până în faţa scărilor, unde Bilubus şi Hermus vegheau la pacea casei. Condusă de Bilubus, moaşa dispăru dincolo de arcada impunătoare a porţii şi se pierdu în întunericul neştiut al nopţii de vară.

     – Avem un urmaş demn de numele Caecilius Antonius Rincianus! îl informă Sapphira, ceremonios, pe Hermus.

     La auzul minunatei veşti, acesta se plecă adânc, aducând mulţumiri zeilor. După ce ritualul solemn se desăvârşi, Sapphira continuă:

     – Mergi în cancelarie şi consemnează, te rog, momentul exact al divinului eveniment, pe urmă du-te la culcare! Mâine e o zi lungă şi grea. Stăpâna să nu fie deranjată sub nicio scuză! Veghez eu.

     Intendentul salută cu deferență şi se retrase bucuros, o bucurie exagerată, neîndoielnic falsă, asigurând-o prin gesturi largi că totul va fi cum trebuie să fie. Ajunsă lângă Bilubus, ce întârzia la poartă, Sapphira îl luă de braţ şi îi şopti conspirativ:

     – În zori vreau să o văd plutind în cloaca mare pe vizitatoarea noastră din această noapte. Stai! Banii pe care îi găseşti asupra ei poţi să-i păstrezi. Şi nu-s puţini! Stai! Printre ei e şi un semis – pune-i-l sub limbă!

     Gealatul se înclină hotărât, strângând şi mai tare mânerul jungherului.

     – Când te întorci, să stingi toate făcliile de pe alee! Fugi! Las' că zăvorăsc eu!...

 

       © Ion Lazăr da Coza - 2015

       (Reproducerea, numai cu acordul scris al autorului.)

                                   - va urma -

         = fragmentele postate pe site sunt grupate AICI =

Vizualizări: 980

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Corina, prima frază a acestui roman am scris-o în aprilie 2009, însă am abandonat imediat. Conștientizasem că nu-s destul de documentat. La scurt timp s-a băgat internet și prin localitatea mea și totul a devenit mai ușor... În august 2014 l-am terminat. L-am lăsat la răcit, iată, aproape cinci luni. Șlefuindu-l, îl postez... Firește, puteam să-l scriu într-un timp mai scurt, dar cum eu scriu din bucurie, și nu concurând cu mine însumi...

Drag,

Corina Militaru a spus :

Să pătrunzi într-o lume apusă de atâta vreme și să-i dai viață, presupune nu numai talent, ci și efortul uriaș de a o cunoaște. Toată admirația! Am citit cu deosebită plăcere și sunt foarte nerăbdătoare să văd cum evoluează lucrurile. Mă aștept la multe intrigi... :)

Prețuire!

Mulțumesc și-s onorat, Cătălina!

Munteanu Catalina Nicoleta a spus :

Felicitări domnule da Coza! Admiraţie şi respect!

Aştept continuarea...să erupă fastuos.

Cu drag,

Cătălina

Dragă Adelaide, sper să fiu la înălțimea așteptărilor.

Încântat de prezența ta La umbra Vezuviului!

Adelaide a spus :

Am citit cu incantare acest prim fragment. Lumea in care ne-ati introdus e incitanta. Astept cu interes continuarea. 

Va doresc inspiratie multa si spor la munca!

Domnule Constantin, o să încerc să explic aspectele (ignorându-le pe cele retorice!) evidenţiate de dvs. pentru care vă mulţumesc deoarece îmi „ridicaţi mingea la fileu”. Pentru limpezirea dialogului, vă voi răspunde punctual. Citatele scrise cursiv, vă aparţin, iar sub ele e răspunsul meu.

 

- Mă bucur să aflu că este în curs de "facere" un roman istoric având o temă atât de generoasă, cu desfăşurarea în spaţiul antichităţii romane.

Romanul La umbra Vezuviului, practic, e gata! Acum doar îl revizuiesc (mai o virgulă, mai o topică, mai un sinonim…) şi încerc să postez săptămânal câte un fragment. Dacă aş găsi sponsori, în cinci zile l-aş verifica în totalitate şi apoi l-aş trimite la tiparniţă…

 

- Fragmentul postat începe cu o "scurtă" propoziţie introductivă care se întinde pe aproape 6 rânduri?! Mie mi se pare mult prea mult.

Acel pseudopreambul nu face parte din roman! A fost o scurtă atenţionare ce ţine de „marketing”. Chiar mă gândesc să pun această atenţionare (dar mai elaborată, ci nu scrisă „pe genunchi”!) pe coperta a IV-a!

 

- "anul zero al erei noastre ar trebui devansat cu 3-5 ani;" zice autorul

Recunosc, aici am greşit! Mă refer la momentul zero al erei noastre, şi nu la anul zero. (Orice lucru, fenomen etc. are „un moment zero” de la care începe, nu?). Voi modifica această scăpare din preambul;

 

- "Actualul sistem creştin de măsurare a timpului a fost consacrat de către monahul Dionisie cel Mic, care a proclamat anul 754 de la întemeierea Romei, drept anul naşterii lui Hristos.

Tocmai asta vreau să „clatin” – anume ideea greşită (dar încetăţenită!) că Iisus e născut în anul 754 de la Întemeierea Romei (devenit anul 1 e.n.)! Monahul şi marele teolog Dionisie cel Mic (născut în Dobrogea de astăzi, trăitor, cu aproximaţie, între anii 470-545 e.n.), din datele istorice pe care le deţinea, a stabilit acest an (754) ca fiind anul real al naşterii lui Iisus. Între timp, s-au descoperit şi alte surse istorice, credibile, care ne îndreptăţesc să afirmăm că altul e adevărul. Astfel: Iisus Hristos se naşte în Betleem, la sud de Ierusalim, când peste Iudeea domnea regele Irod cel Mare, spune Noul Testament, doar că Irod a murit în anul 750 de la Întemeierea Romei (după o domnie de 33 de ani). Deci regele Irod era mort de patru ani atunci când s-ar fi născut Iisus, în 754, conform afirmaţiei (GREŞITĂ!) a lui Dionisie! Practic, anul de graţie în care trăim noi acum/astăzi, 2015, poate să fie la fel de bine anul 2018, sau 2019, sau 2020 etc. dar nu avem data exactă a naşterii lui Iisus, însă în niciun caz nu e anul 754! De-ar fi după mine, aş devansa momentul zero al erei noastre cu 4-7 ani.

 

- Autorul ne spune într-un coment că "în roman voi folosi expresii şi cuvinte latine din mai multe motive, dar în special nu vreau să modernizez unii termeni".

Exact! Doar că eu am spus unii termeni! Nu m-am referit la limbajul literar. E o diferenţă delicată, pe care un scriitor de talia dvs. ar fi trebuit s-o sesizeze.

Testemel, subretă, trusou etc. sunt folosite de autor, nu de personaje! Dacă un personaj ar spune: „Săgeata mea e mai iute ca o rază laser, ba chiar ca bosonul Higgs!”, fireşte aş comite un grav anacronism!

 

- Încerc să mă documentez dacă romanii, celebrii prin folosirea biciuirii/ vezi cazul lui Iisus, ca pedeapsă publică au folosit şi bâta în acest scop.

Pe un perete din Pompei, s-a descoperit un graffiti, avant la lettre, unde un elev era pedepsit/„educat” cu nuiaua! Eu, hiperbolizând (hiperbola e o figură de stil, da?) am folosit bâta în loc de nuia. (Pe contemporani, când spui nuia, gândul îi duce la Moş Nicolae, la ghetuţe, la bomboane…). Îmi asum efectul produs de hiperbolă!

 

Domnule Constantin, hai să subliniem încă de la început un fapt: La umbra Vezuviului e un roman! Deci o lucrare de ficţiune, şi nu o teză de doctorat în istorie! De dragul naraţiunii, poate că voi face unele licenţe istorice (chiar credem că Mircea cel Bătrân a fost în cortul lui Baiazid?! Iertată fie-mi raportarea la Poet!), totuşi vreau de la dvs., dar şi de la cititorii modestei mele încercări literare să-mi semnalaţi astfel de licenţe. Pe unele le-am folosit conştient, pe altele din crasă neştiinţă!

Cu stimă,

 
Ionel Mony Constantin a spus :

Mă bucur să aflu că este în curs de "facere" un roman istoric având o temă atât de generoasă, cu desfăşurarea în spaţiul antichităţii romane. Afirm acest lucru pt. că prin profesie şi specializare /istorie antică şi arheologie, îmi va fi mai uşor să acced la evenimentele descrise de autor, iar unde va fi cazul să comentez, nu numai ca scriitor.  Cer scuze cu anticipaţie dacă voi avea şi eu unele scăpări. Aşadar să începem:

-" anul zero al erei noastre ar trebui devansat cu 3-5 ani;" zice autorul

Conform Wikipedia:

"Actualul sistem creştin de măsurare a timpului a fost consacrat de către monahul Dionisie cel Mic, care a proclamat anul 754 de la întemeierea Romei, drept anul naşterii lui Hristos.

Din punct de vedere istoric şi ştiinţific, acest aspect este înţeles şi judecat greşit, căci anul naşterii lui Hristos nu coincide cu anul 1 (nu există anul 1 înainte de Hristos şi nici anul 1 după Hristos, după cum nu există nici vreun presupus an 0)"

-Fragmentul postat începe cu o "scurtă" propoziţie introductivă care se întinde pe aproape 6 rânduri?! Mie mi se pare mult prea mult.

- Autorul ne spune într-un coment că "în roman voi folosi expresii şi cuvinte latine din mai multe motive, dar în special nu vreau să modernizez unii termeni".

 Excelentă iniţiativă menită să dea un plus de autenticitate textului. Iată un exemplu " ciugulit" din mers. Fruntea lehuzei este ştearsă succesiv cu un testemel / cuvânt de origine turcă şi cu o batistă/ apare în Europa cam prin sec XV. Devine evident în acest sens că şi   termeni cum ar fi cel de subretă/ de origine franceză sau trusou a urmărit aceleaşi efecte.  Cititorii vor trece totuşi, sper, cu vederea în timpul lecturii că toate cuvintele " boldate" sunt "din întâmplare " cu mult mai noi în limba română.  Autorul dacă va dori  le poate  înlocui  uşor cu sinonime.

 -Încerc să mă documentez dacă romanii, celebrii prin folosirea biciuirii/ vezi cazul lui Iisus, ca pedeapsă publică au folosit şi bâta în acest scop. 

Mă opresc deocamdată aici. Să vedem ce ne mai oferă viitorul.

Am citit cu mare placere si abia astept continuarea. Promite a fi un "best-seller" de calitate. 

Succes! 

Un titlu extrem de frumos, un început care promite mult, o aplă desfăşurare de forţe artistice, multă documentare, etc. Vom asista la naşterea unui roman de excepţie. Mult succes, d-le Ion!

Dragă Veronica Pavel Lerner, sper doar ca romanul să fie de calitate, best-seller-urile sunt pentru cei ce știu de ce iubim femeile! :)

Veronica Pavel Lerner a spus :

Am citit cu mare placere si abia astept continuarea. Promite a fi un "best-seller" de calitate. 

Succes! 

Am citit cu mare plăcere şi aştept continuarea!

Dragă Aurel, mulțumesc pentru frumoasele cuvinte, ele mă obligă la și mai multă responsabilitate, creându-mi și mai multe emoții!...

Stanescu Aurel Avram a spus :

Observ la majoritatea romanelor de acest gen plasarea acţiunii în jurul datei de 0-80 en, începuturile creştinismului. Nu-i o noutate dar dacă bine îmi amintesc nu întâlnim la un autor român tratarea unui astfel de subiect. Cum este fictiv pentru atragerea cititorilor autorul a invocat dragostea, eternul motiv pentru izbucnirea conflictelor. Anumite scene sunt puţin exagerate dar ce inventează fantezia omenească e bine creat! Prozaic, istoricii ne-au  pus la dispoziţie adevăratele obiceiuri romane după studii aprofudate, resurse şi surse reale  care nu sunt romanţate. De aici s-au inspirat toţi scriitorii de astfel de subiecte care mi-au făcut deliciul vârstei de până la 18 ani… la femei s-a prelungit această perioadă. Răutatea femeilor puternice e binecunoscută iar bărbaţii de excepţie apar refuzând imperii pentru o ingenuă sau mai rar versată femeie… probabil aşa va decurge acţiunea. Apreciez orice tendinţă pentru apărarea şi popularizarea valorilor neamului nostru străvechi aşa că autorul merită şi trebuie felicitat. Salut apariţia personajelor malefice în Însemne!    

Dragă Ana Ardeleanu, sper ca scrierea mea să-și merite numele de roman! C-o fi, că n-o fi de excepție...

Ana Ardeleanu a spus :

Un titlu extrem de frumos, un început care promite mult, o aplă desfăşurare de forţe artistice, multă documentare, etc. Vom asista la naşterea unui roman de excepţie. Mult succes, d-le Ion!

Îți răspund cu o mulțumire, Mihaela Popa!

Mihaela Popa a spus :

Încântată de lectură, las semn de admiraţie

Sincer am citit și eu nerăbdător să văd cum abordați un subiect atât de greu... Și mi-a plăcut că se intră direct într-o intrigă dar se păstrează aerul epocii... Aștept cu nerăbdare să văd ceea ce ați spus în cuvântul autorului, eu fiind un adept al ipotezei că limba latină are rădăcini comune cu limba dacă. Deși ficțiune, romanul va fi interesant prin toate punctele spuse în deschidere iar intriga specifică vremii va face din acest roman unul deosebit. Felicitări pentru alegerea unui astfel de subiect și pentru modul în care ați abordat acest început de roman! Aștept următoarele postări! Am citit cu respect și încântare!

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Darie Giurgiu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poemul a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 35 minute în urmă
Lui Mihaela Suciu i-a plăcut discuţia Sechestrată în... trecut? a lui Pop Dorina
cu 1 oră în urmă
Lui Mihaela Suciu i-a plăcut discuţia Labirintul verde a lui Emil Dumitru
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog setea roșie a lui Djamal mahmoud
cu 1 oră în urmă
Corneliu Neagu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Epitaf fără cuvinte a utilizatorului Corneliu Neagu
cu 1 oră în urmă
Corneliu Neagu şi-a partajat postarea de blog pe Facebook
cu 2 ore în urmă
Gabriel Cristea a contribuit cu răspunsuri la discuţia Sechestrată în... trecut? a utilizatorului Pop Dorina
cu 4 ore în urmă
Lui Gabriel Cristea i-a plăcut discuţia Sechestrată în... trecut? a lui Pop Dorina
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog Joc poetico-lingvistic a lui Elena Mititelu
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog Șah-mat a lui Agafia Drăgan
cu 4 ore în urmă
Gabriel Cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Pastel vremelnic a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 4 ore în urmă
Gabriel Cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Epitaf fără cuvinte a utilizatorului Corneliu Neagu
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog Epitaf fără cuvinte a lui Corneliu Neagu
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog transă a lui Djamal mahmoud
cu 4 ore în urmă
Gabriel Cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog setea roșie a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog setea roșie a lui Djamal mahmoud
cu 4 ore în urmă
Postări de log efectuate de Djamal mahmoud
cu 5 ore în urmă
Lui Mihaela Chitic i-a plăcut discuţia Cuie a lui Caleopi Efrem
cu 6 ore în urmă
Lui Mihaela Chitic i-a plăcut discuţia Rotisor a lui Mihaela Suciu
cu 6 ore în urmă
Lui Mihaela Chitic i-a plăcut discuţia Doamne de poveste de la țară - Crina a lui Caleopi Efrem
cu 7 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor