La umbra Vezuviului (roman, fragment VI)

[Ion Lazăr da Coza]

 

    

     A doua zi, destul de matinal – şi aici îşi spuneau cuvântul obiceiurile căpătate în vreme de încercatul comandant de oşti –, Caecilius Antonius intră în biblioteca vastă, un modest sanctuar înălțat zeiței Minerva, plină cu rafturi multe, unde odihneau sacramental papirusuri gracile, făcute sul ori în formă de carte, sau pagini independente, scrisori pe bucăţi de pânză din mătase, hărţi desenate pe piele de viţel. Biroul masiv, cu încrustaţii de chihlimbar şi fildeş, păstrat într-o curăţenie ce speria, fotoliul cu speteaza căptuşită cu bronz, toate parcă îşi aşteptaseră stăpânul cu nerăbdare. Acesta, la rândul său, le aruncă o privire caldă. Zăbovi ceva mai mult cu privirea pe canapelele îmbietoare spre lungi taifasuri, şi chiar că-i era dor de astfel de clipe, însă acum trebuia să se ocupe de treburile stringente ale casei. Nu îşi duse gândul până la capăt că uşa se deschise timid şi pe ea intră Hermus, cu două catastife ponosite în mâini. Vocea îi tremura mai tare ca picioarele:

     – Salve, pater familias!

     Caecilius Antonius luă loc în fotoliul mare şi se apucă să studieze ambele catastife. Pentru fiecare sestertius ce părea cheltuit fără noimă cerea lămuriri intendentului. Acesta oferea amănunte exacte, ca dovadă că exersase mult darea de seamă. Înspre final, Caecilius Antonius îşi ridică ochii şi privi drept înainte fără o ţintă anume:

     – Mda… Ai ştiut cât să furi. Felicitări!

     Hermus ar fi deschis gura ca să se apere, însă gestul categoric al ocrotitorului său îi tăie de tot elanul. Acesta era mulțumit de profiturile aduse de fabrica de cărămizi şi de stupine. Tăbăcăria nu mergea prea bine, şi nici morile. Deşi eticheta îi cerea să nu se intereseze de veniturile soţiei, el făcu acest lucru. Faptul că Flavia Antonia nu mai avea bani lichizi, ba împrumutase şi de la el o sumă oarecare îl intrigă:

     – Văd o cheltuială de ultim moment făcută de către stăpâna ta.

     – Mi-a cerut să fac rost de aceşti bani. Dar să nu vă fie cu supărare, aşteaptă o vânzare bună de vin. Clientul e pe cinste. O să pună în câteva zile banii la loc, plus dobânda.

     – I-a investit?

     – Nu cred. Ar fi apelat la mine. Mi i-a cerut cu fermitate. Nu am avut curaj să o întreb despre destinaţia lor. Să fiu iertat.

     – Vizite care ne-ar da vreo sugestie?

     – Nu. Toate legăturile cu lumea le-a avut doar prin mine şi sclava sa. Însă o părere tot am – Lepidus Clodius.

     – Îmbată-l şi descoase-l! Şi acum să-mi raportezi cu lux de amănunte ce s-a întâmplat în lipsa mea aici.

     După ce Hermus a fost lăsat să plece, în locul lui au fost chemaţi pe rând toţi sclavii din casă. Pe unii dintre ei îi chema şi-i rechema când avea nelămuriri ori dacă apărea vreo supoziţie. La urmă o invită pe Sapphira:

     – Mulţumit sunt de serviciile tale.

     Sapphira se clătină pe picioare. Ar fi vrut că stăpânul să înceapă această întrevedere cu o ocară.

     – Ia spune-mi ce evenimente s-au petrecut în absenţa mea?!

     Sapphira cunoştea că nu are rost să ascundă ceva din ceea ce ştia, dacă la acel eveniment au fost şi alţi martori în afară de stăpâna sa, aşa că începu să desfăşoare cronologic toate întâmplările insignifiante sau deosebite la care a asistat ori despre care doar a auzit. Caecilius Antonius o asculta atent. Puncta anumite dezvăluiri cu câte o înclinare a capului. Când a văzut că doica nu mai are nimic de spus, şi-a dres glasul şi cu o voce egală, intimidantă, întrebă:

     – De ce l-ai pus pe Bilubus să o ucidă pe moaşă?

     – Naşterea a fost extrem de grea. Atât de grea încât mă îndoiesc de faptul că buna mea stăpână şi preaiubita voastră soţie va mai putea naşte vreodată. M-am asigurat ca norodul să nu afle că venerabilul Caecilius Antonius Rincianus nu va mai avea şi alţi urmaşi!... minţi Sapphira înfigându-şi unghiile adânc în carne.

     – Şi crezi că secretul e atât de bine păzit?!

     – Pun viaţa mea chezăşie, bunul meu stăpân! şopti Sapphira, plecând capul. „Dar sufletul mi-l încredinţez Celui ce mă va mântui!...” gândi smerit.

     – Am înţeles că încerci să faci prozeliţi în familie şi în oraş pentru acel instigator care se pretinde singurul fiu al unicului zeu... Rază de o poştă în jurul meu să nu miroase a scârnăvie de peşte! Soarta ta nu e pecetluită încă. Ori te voi elibera, ori vei fi crucificată. Voi hotărî după serbări. Până una-alta să nu mai rămâi singură în prezenţa vrednicei mele soţii, altfel vei fi amarnic biciuită în For! mai adăugă stăpânul casei, dându-i de înţeles doicii că poate să se retragă.

     – Viaţa mea îţi aparţine... repetă Sapphira, căutând să plece.

     – Era să uit… Bărbatul tău nu are cum să-şi vadă fiul – a căzut apărându-mi reşedinţa în urma unui atac banditesc al zeloţilor. A avut parte de onoruri militare!

     Ridicând privirea în tavanul înalt, Sapphira închise prelung pleoapele, rămânând câteva momente în reculegere. Însă peste rugăciunea rostită în gând, învăţată de la apostoli, o revelaţie îi lumină sufletul: „Acum nu trebuie să-i mai dau explicaţii lui Cassianus. Pe Apperia am s-o caut şi am să-i cer datoria de nouă trientes, aşa o să mă ocolească pe cât de mult poate, iar de-o fi să ne întâlnim vreodată, îi voi spune că Teodoros a avut un accident…”  Oftând mai mult a uşurare decât a nenorocire, Sapphira îşi plecă fruntea. Bănuind că aduse o rugă zeului ei, Caecilius Antonius îi propuse, din cinism, o masă de pomenire întru memoria defunctului, aşa cum cereau larii casei. Sapphira mulţumi, înclinându-se adânc, dar spera totuşi că promisiunea va fi uitată.

     – Încă ceva! o reţinu iarăşi Caecilius Antonius. Din bilanţuri reiese că s-a cheltuit o sumă importantă în ultimul timp. Ştiu că tu ai dus aceşti bani fratelui nostru, Lepidus Clodius. Are mari probleme financiare?

     Sapphira simţi gheaţă pe spinare: „Din ce hrube ale Infernului a apărut omul acesta de le ştie pe toate? Dar oare chiar pe toate le ştie? Nu cred!” După ce-și reveni, clătină din cap, şoptind un „nu” abia auzit. Dacă Caecilius Antonius ar fi continuat cu întrebările, s-ar fi văzut obligată să dea în vileag achiziţionarea locuinţei, că nu ar fi găsit, pe moment, alte subterfugii. Fiindcă nu dorea să pară plebeius prin suspiciunile lui, Caecilius Antonius o expedie cu un gest scurt. Sapphira se retrase făcând lungi plecăciuni. În hol îl întâlni pe Hermus. Acesta luă un aer plin de deferenţă şi mister când o văzu. Totuşi, înainte de a pătrunde în bibliotecă, el avu grijă să-şi înlocuiască zâmbetul înţepător cu unul triumfal. Caecilius Antonius nu era convins de aerul afişat de intendentul său, dar îi lăsă timp să se desfăşoare.

     – Când vrea Bacchus să râdă copios de adoratorii săi, nu le dă vin în cupe mici şi nici îndoit cu apă! O butelcuţă de vin! Atât mi-a trebuit ca să fac din limba onorabilului Lepidus Clodius un izvor tumultuos. Dacă n-aş fi ştiut că bunul meu stăpân şi ocrotitor mă aşteaptă cu veşti care, desigur, nu sunt atât de importante pentru el, aş fi continuat să îl ascult cu atenţie, că multe lucruri interesante afli dintr-o flecăreală muierească a unui bărbat ce se crede ba victima zeiţei Fortuna, ba a societăţii. Fără îndoială că şi ascultătorului îi trebuie destulă măiestrie ca să poarte în aşa fel conversaţia încât neînţelesul şi vremelnicul său fârtate într-ale licorilor să spună şi ce nu vrea sau ce crede el că e destul de încifrat pentru ca o ureche străină să înţeleagă. Şi are dreptate de multe ori, dar el nu ştie ce şi cât ştie convivul său. Or punând fragmente neînsemnate lângă altele de aceeaşi natură, culese în alte împrejurări, poţi clădi sau dărâma destine, poţi să ştii unde şi cum să loveşti sau când vei fi lovit. Nu am dreptate, bunul meu ocrotitor?

     Caecilius Antonius zâmbi amabil sub un munte de răbdare și speră funciar ca intendentul să pună capăt acestei retorici anoste, sigur fiind că Lepidus Clodius a spus exact ce-a vrut să spună. Dar nu a fost aşa. Hermus porni să expună cu lux de amănunte întâlnirea cu Lepidus Clodius.

     – Şi zici că acea locuinţă nu poate fi folosită pentru întâlniri de către două respectabile persoane!?

     – Nici gând de aşa ceva!... Poate doar de doi infames… exageră intendentul, întru siguranţa lui. Şi-apoi e locuită. Am auzit glas de prunc.

     – Ai auzit?...

     – Oh, nu! Am şi văzut. Dar numai din prag, fiindcă era un miros acolo insuportabil!... minţi Hermus, căci n-ar fi vrut să pară umilit de încuietorile ce nu s-au lăsat desferecate.

     – Să uităm acest subiect.

     – Mie mi se pare cam scump…

     – Nu mă mai interesează subiectul! ridică uşor tonul Caecelius Antonius. Avem de stabilit în detaliu sărbătoarea naşterii fiului meu! Zece zile ne sunt suficiente pentru aprovizionare. Poimâine trebuie să mă înfăţişez în faţa divinului nostru împărat. Mi-a asigurat funcţia de magistrat. Deocamdată ţinem secretă această numire a mea! a adăugat Caecilius Antonius pentru a potoli entuziasmul intendentului său.

     Prima seară, din cele şapte hărăzite petrecerii, avu ca temă viaţa bucolică. În parcul imens, la strălucirea făcliilor, stropii de apă sclipeau ca roua dimineţii pe iarba crudă, neatinsă de caniculă. Mirosul răşinilor arse, al ambrei, al smirnei şi al nardului pluteau discret prin aerul răcoros, acompaniind muzica izvodită din lire, naiuri, fluiere şi cornuri. Un cerb mândru, cu trei ciute supuse şi un căprior sprinten, însoţit de două gingaşe căprioare păşteau blând printre pomi, copaci şi arbuşti ornamentali. Făpturile pădurii nu se sfiiau să întindă boturile lor catifelate pentru a lua un colţ de lipie sau cine ştie ce fruct exotic din palma vreunui invitat lungit pe blănuri de sălbătăciune. Bacante lascive ce ţineau pe încingătoarele suple de mătase mici amfore cu vin zeiesc, stors parcă din sânii lor pietroşi, lăsaţi la vedere, încântau cu prezenţa elita edililor alcătuită din prefectul oraşului, trimisul imperial şi o serie de funcţionari mai mărunţi; nu lipseau patricieni, senatori, consuli, pretorieni cu ofiţerii lor, toţi însoţiţi de matroane sau de cochete femei; prezenţi erau şi preoţii, preotesele şi vestalele tuturor templelor din oraş. Tineri păstori şi silvani tăiau, jupuiau, eviscerau mufloni graşi, mistreţi vânjoşi, ciute şi căprioare cu ugere pline, cerbi şi căpriori fragezi pe care, mai apoi, îi înfigeau în proţapuri şi-i așezau deasupra unor movile de jeratic. Nimfe şi amoraşi purtau tăvi mari de argint, pline cu păstrăvi fripţi pe jar. Iepuri cu oase ţăndăroase, dropii blânde, gotcani năuci, ierunci sperioase, porumbei şi guguştiuci sălbatici, răscopţi în cuptor, tăvăliţi în mierea culeasă din scorburile copacilor bătrâni, îmbiau chiar şi cele mai sătule guri. Salatele de măcriş străluceau scăldate în uleiuri de măsline. Deşi răsfăţate în acest paradis culinar, trufele, miezul de alune şi castanele coapte abia dacă îşi găseau locul. Naiadele aduceau pe talgere lucrate în filigran tot soiul de fructe lăudăroase de pădure şi ouă de prepeliţe timide. Voia bună, întreţinută de barzi şi aezi dezmierda mâncarea şi vinul care curgeau valuri-valuri. Mulţi invitaţi vizitau vomitoria unde regurgitau pentru a se putea bucura de alte şi alte feluri de bucate. Spre ziuă, pe când făcliile păleau una câte una şi când invitaţii mai în vârstă se gândeau să cheme lecticile, atriensis anunţă cu glasul său ceremonios:

     – Augustele feţe care au onorat această casă cu prezenţa lor sunt rugate să ia loc în amfiteatru!

     La aceste vorbe, o cortină lungă, înflorată căzu molcom, descoperind privirilor uluite tribuna din lemn construită cumva mai înspre partea de apus a parcului uriaş. În faţa gradenurilor era instalat un ţarc de vreo douăzeci de stânjeni pătraţi, dreptunghiular. Lipite de latura stângă a ţarcului, se găseau, diferite ca formă şi mărime, două cuşti din blăni masive de stejar, din care s-ar fi putut auzi mormăit de fiară dacă, pornită din scepticismul că amfitrionul ar putea să le mai ofere şi alte plăceri în acea noapte, rumoarea nu era aşa puternică. În arena mărginită de bare înalte din fier, năimiţi pe bani grei pentru reprezentaţie, doi gladiatori mimau o luptă dură cu gladiumurile lor – săbii drepte, cu două tăişuri – iar cu torţele din funii îmbibate în răşină, de lungimea suliţelor, căutau, părelnic, să pârlească faţa adversarului. Când, în sfârşit, musafirii s-au aşezat comod pe băncile prevăzute cu perne mari, umplute cu puf de gâscă, ţinând cont fiecare de rangul său, Caecilius Antonius, întinzând o năframă albă şi una roşie prefectului oraşului, zise plin de curtoazie:

     – Ne faceţi această onoare?

     Plăcut surprins, prefectul luă năframa roşie, ceea ce însemna că spectacolul trebuia să fie cu vărsare de sânge, o înălţă în aer, apoi o lăsă lin să cadă la picioarele sale.

     – Sunt flatat că-mi respectaţi blazonul!... făcu Caecilius Antonius o discretă reverenţă.

     Atriensis pocni de două ori din palme. La semnul său, sclavii ce păzeau cuştile ridicară trapa solidă a uneia dintre ele. Năucită de lumina ascuţită a primelor raze ale dimineţii, în arena aerisită năvăli o ursoaică brună, viguroasă, adusă de prin munţii dacilor. Clătinându-şi capul, căutând în acest fel să scape de orbirea scurtă, o luă la fugă drept înainte. Până să ajungă în partea opusă a arenei, ochii s-au dedat cu lumina. Abia găsise timp să-şi ferească botul, căci viteza cu care alerga o proiectă în gardul înalt. Ţarcul se scutură în întregime, scoţând un zgomot strident ce avu darul să trezească şi atenţia spectatorilor molcomiţi. Confuză, ursoaica se opri nemulţumită, căutând o cale de scăpare. Cei doi gladiatori – bestiarii, cum de fapt erau numiţi cei care luptau cu animale – reveniseră în mijlocul arenei, agitând făcliile, după ce în primă instanţă s-au ferit din calea fiarei. Provocată, ursoaica s-a ridicat pe labele posterioare, scuturându-şi botul, împrăştiind spuma albă, turbată ce îi curgea din gură. Gladiatorii s-au apropiat de adversara lor prevăzători, ţintuind cu făcliile ochii sălbăticiunii, gata în orice moment să împlânte gladiumurile în torace, ori în burta păroasă. Şi chiar asta s-a întâmplat în clipa următoare. Doar că ursoaica nu a rămas datoare şi cu o lovitură fulgerătoare a ghearei ce o flutura prin aer spintecă antebraţul unuia dintre gladiatori, făcându-l să scape gladiumul ce abia-şi atinse ţinta. Spectatorii exultară îndelung. După acest prim atac, cei trei combatanţi şi-au reconsiderat tacticile. Namila reveni cu toate picioarele pe pământ, punându-şi pieptul şi vintrele la adăpost. Luptătorii, surprinşi de agilitatea adversarei lor, se înţeleseră din priviri să acţioneze mai chibzuit, mai sincronizat. În timp ce unul îi distrăgea atenţia, celălalt îşi recuperă arma. Ştiau amândoi că dacă reuşesc să-i scoată ochii, sălbăticiunea va fi o victimă sigură. De aceea acţiunile lor se canalizaseră spre chipul furios, cu priviri de monstru înnebunit. Gladiatorul rănit căuta cu insistenţă să îi pârlească pleoapele. Pe sub flacăra dogoritoare, celălalt gladiator, printr-o fandare, strecură vârful ascuţit al gladiumului spre pupila neagră şi vigilentă ca de cerber. Ţinta fu ratată cu uşurinţă, ursoaica alegându-se doar cu o zgârietură superficială pe obrazul drept. Deşi a văzut bine cine a lovit-o, ea tot spre gladiatorul rănit şi-a îndreptat atacul și, cu o izbitură neîntârziată, îi spintecă tâmpla şi barba. Dintr-o privire, cei doi gladiatori au înţeles tactica fiarei, aşa că scopul lor iniţial s-a schimbat – protejarea celui ce era ţinta imediată a ursoaicei devenise ţel vital pentru amândoi. Dacă ochii nu-i puteau fi scoşi cu una cu două, măcar putea fi împiedicată să vadă. Prin urmare, ambele făclii doreau să obtureze cât mai mult orizontul vizual al jivinei. Aceasta se apăra cu laba, culcând adesea în iarbă flăcările ce o hărţuiau. Gladiatorii profitau de orice ocazie şi o loveau cu săbiile peste bot. Înghesuită în colţul arenei, jigania hotărî să atace. Fixându-şi victima, se ridică iar în poziţie bipedă şi făcu un salt. Gladiatorul rănit îi băgă făclia în gura larg deschisă, iar capătul opus al băţului îl fixă în pământ. Pentru o clipă extrem de scurtă, matahala se opri în traseul ei, timp suficient pentru ca celălalt luptător să-i spintece pielea de pe abdomen. Deşi tăietura nu fusese atât de adâncă pentru a pune neîntârziat viaţa nevinovatei sălbăticiuni în pericol, o porţiune de intestin ieşise totuşi afară din cavitatea lui, ţinut fiind doar de prapur, formând astfel o hernie oarecum periculoasă. Această scenă stârni urale prelungi, măgulitoare. Ursoaica îşi făcu loc printre cei doi gladiatori şi fugi până la cuşca mică pe care încercă să o dezmembreze cu colţii, cu ghearele, printre gratii. Realizând că aşa nu au cum să iasă victorioşi din luptă, gladiatorii se hotărâră să schimbe din nou tactica. Mişcându-se febril, renunţară la una dintre făclii şi, în locul ei, cu ajutorul curelelor ce le împodobeau bicepşii, legară un gladium de băţul lung şi obţinură în felul acesta o suliţă sigură. Mergând lipiţi unul de altul, se apropiară prevăzători de namila ce continua, furibundă, să roadă lemnul dur. Dacă nu ar fi fost provocată, jivina i-ar fi ignorat complet. Dar când flacăra i-a atins iarăşi botul, se înălţă mormăind pe picioarele din spate, etalându-şi statura extrem de impozantă, în speranţa că va intimida agresorii şi va fi lăsată în pace. Or tocmai atunci, cu iuţeală de viperă însorită, suliţa zvâcni şi străpunse toracele mai puțin mițos pe la axila piciorului anterior stâng. Fiind retrasă cu aceeaşi rapiditate, mulţi din asistenţă nici nu au văzut atacul şi, în consecinţă, nu l-au răsplătit cu murmure de admiraţie, cu aplauze. Ursoaica reveni în poziţia de patruped, clătinând capul parcă a neînţelegere. Ce aveau ticăloşii aceştia cu ea? Spuma ce-i curgea din gură se colorase în trandafiriu. Gladiatorii ştiau că adversara lor nu primise lovitura de graţie şi mai ştiau că din arenă nu pot ieşi decât pe scut ori sub scut. Aşteptând ca tovarăşul de luptă să-i distragă atenţia cu făclia, celălalt gladiator, cel neatins de ghearele fiarei, căută să-i străpungă beregata ori, dacă avea dibăcie şi puţin noroc, traheile. Într-adevăr, suliţa se îndreptă spre coşul pieptului, oprindu-se însă în claviculă. Furioasă, ursoaica surprinse arma retrăgându-se şi o izbi de pământ, încât băţul se rupse în două, iar partea cu gladiumul sări prin grilaj la un cot distanţă, înspre tribună. Surescitaţi, spectatorii scoaseră un freamăt de admiraţie. Gladiatorii se priviră neputincioşi. Nu ştiau câtă viaţă a mai rămas în trupul sălbăticiunii. Atinsă de aripa morţii sau doar foarte obosită, ursoaica se lăsă lin pe burtă, privindu-şi ca prin ceaţă duşmanii. În acest moment, Caecilius Antonius făcu un semn abia sesizabil către sclavii care păzeau cuştile de lângă arenă. Aceştia dădură o bară de fier la o parte şi-apoi deschiseră cuşca cea mică. Din ea se strecură pe câmpul de luptă puiul ursoaicei. Buimăcită de-a dreptul, gingaşa făptură goni prin ţarc. Văzând că nu are cale de scăpare, încercă să se caţere pe unul dintre drugii masivi ce constituiau colţul arenei. Ghearele lui micuţe scrâşneau în zadar pe fierul ruginit. După alte câteva tentative de a urca în vârf, renunţă. Căutând totuşi o cale de a evada, introduse cu greu căpşorul printre două bare. Îndărătnic, corpul nu vroia să urmeze capului, în ciuda sforţărilor depuse. Crezând că singura soluţie de a fi la adăpost e tot umbra mamei, se hotărî să-i înfrunte pe cei doi monştri bipezi ca să ajungă la ea, dar barele acelea afurisite refuzau să-i elibereze capul. De necaz, începu să se tânguie dureros şi din ce în ce mai tare. Gladiatorii avuseră proasta inspiraţie de a se uita înspre pui. Temându-se că-i va fi atacată odrasla, ursoaica îşi adună ultimele forţe şi dintr-un salt era cu colţii înfipţi în grumazul unuia dintre luptători. În toată rumoarea aceea se auzi distinct şi tare zgomot de oase rupte. Corpul gladiatorului, cu o clipă în urmă puternic şi plin de viaţă, acum flutura ca o fantoşă dezarticulată în gura ursoaicei. Entuziasmul asistenţei părea să atingă apogeul. Luat prin surprindere de atacul asupra tovarăşului său, celălalt gladiator se năpusti şi lovi cu gladiumul creştetul sălbătăciunii, folosindu-se de forţa ambelor mâini. Scuturându-şi de durere ţeasta despicată, ursoaica repezi o labă în pieptul atacatorului, aruncându-l câţiva paşi prin aer. Apoi tăbărî asupra lui şi-i deschise abdomenul, risipindu-i intestinele prin iarbă. Oricât şi-ar fi dorit nobilimea prezentă să vadă o inimă bătând într-un stern jupuit de viu, oricât ar fi plătit pentru un astfel tablou, nu credea că ar fi putut avea parte de aşa ceva. Ardoarea îi cuprinse pe toţi şi-i transformaseră în martori muţi, transfiguraţi. Văzând că agresorul continua să geamă, ursoaica se repezi spre capul acestuia, ce se mişca necontrolat în spasmele morţii, şi îl străpunse cu colţii de parcă ar fi spart un pepene. Mulţimea începu să dea glas extazului. Auzindu-şi puiul plângând în capcana în care intrase, grijulia mamă se îndreptă spre el. Îl prinse cu amândouă labele din faţă şi-l smuci, eliberându-l. Când descoperi prăjina orizontală de la nivelul solului în care erau nituite barele verticale de fier, ursoaica o prinse cu ghearele şi căută să o salte cât mai sus. Putere de titan să fi avut şi gardul nu ar fi cedat mai mult decât a făcut-o deja. Târându-se pe burtă, muribunda vietate încercă să se strecoare prin deschizătura făcută de ea. În zadar, greabănul masiv şi puternic nu voia să treacă pe sub gard. Puiul, când simți şansa eliberării, răzbi pe lângă mama sa şi o luă la fugă, privind în spate. Lăcrimând, ochii ursoaicei se închiseră definitiv. Derutat, puiul se întoarse şi intră în ţarc, ascunzându-se la pieptul pe care l-a supt de atâtea ori…

     – Magnific! Magnific!!... Vivat Caecilius Antonius Rincianus! Vivat!!

     Reprezentaţia trezi în unii poftă de mâncare şi aceştia se duseră ca să ciugulească fripturi sleite, să mai bea vin înfiorat de răcoarea dimineţii, iar pentru ceilalţi constituia apogeul unei seri de neuitat, rememorată în legănatul florilor de mac al extravagantelor lectici.

     La braţul soţului ei, Flavia Antonia se întreba care a fost mesajul transmis prin acest spectacol, ştiind că un Rincianus nu face nimic fără un scop anume…

 

 

       © Ion Lazăr da Coza - 2015

       (Reproducerea, pe orice suport, se face numai cu acordul scris al autorului.)

                                        - va urma -

         = fragmentele postate pe site sunt grupate AICI =

 

[Ion Lazăr da Coza]

Mă bucur că am „corupt” o poetă ca tine, Ana Ardeleanu, să citească proză și să o găsească pe gustul ei! Într-adevăr, încerc să nu renunț la poezie când scriu proză.

Prețuire,

Ana Ardeleanu a spus :

Extraordinar! O lume descrisă cu precizie şi siguranţă... m-am simţit parte din ea. "Vin înfiorat de răcoarea dimineţii"

poezia vă însoţeşte...

[Ion Lazăr da Coza]

Încântat de prezența ta, poetă Constanța Popescu, pe pagina mea!

Drag,

constanta popescu a spus :

Reverențe, profund încântată și când mă gândesc că eram inhibată de titlu...M-a captivat lectura!

[Emil Dumitru]

...ursoaica si puiul !  Sapphira si fiul ?... nu stiu, voi afla!

[Ion Lazăr da Coza]

Sau poate Antonia și înlocuitu'... :)

Stimă,

Emil Dumitru a spus :

...ursoaica si puiul !  Sapphira si fiul ?... nu stiu, voi afla!