La răscruce de timp

[Giurgiu Silvia]

Pe coama muntelui, dezgolită aproape indecent de podoaba-i vie și eternă, de către vânturile turbate slobozite din tainițele cerului, șade păstorul doborât de tristețe și dezolare, jelind tăcut oastea brazilor răpuși de-a valma, cât vezi cu ochii, smulși din rădăcini, frânți de la jumătate, risipiți pe coastele abrupte, răscolite până în viscerele pământului de plugul aprig al unei toamne nebune. Muntele acela fusese regatul lui și al neamului său, din moși strămoși. Domnise singur și suveran peste coloșii de granit, de când se știa pe această lume, fără să aibă nevoie de tron sau coroană. Lumea de jos, de la poalele munților, nu se încumeta să urce până la porțile orizontului, unde vânturile se luptau cu tăcerea și infinitul, pe care păstorul le îmbuna cu trilul dulce al buciumului, în nopțile cu lună plină. În refugiul modest și auster, descifra poveștile scrise sau nescrise ale înaintașilor săi, care se adăpostiseră de-a lungul vremii de furtunile verilor imprevizibile, izbucnite din senin peste ei și cirezile de vaci, care se îndestulau cu iarba născută din iubirile clandestine ale zeilor. Ultimul păstor care trecuse prin cabana de lemn, înegrită de vreme și de atacurile violente ale naturii, își lăsase scrisă povestea pe marginile albe ale paginilor unei Biblii, tocită de ani și de atingerea degetelor febrile, ce căutau tovărășia sfinților și a unei lumi îndepărtate, pe care singurătatea o aducea să-i țină de urât, când tălăngile animalelor sale adormeau pe grumazurile acestora, odată cu ele.
Tăcerea munților se așternea cicălitoare peste filele unse ale cărții sfinte, înflorind în litere minuscule și fricoase, ce îmbrățișau disperate gândurile învălmășite ale păstorului solitar. Astfel, timpul și tainele sale și-au scris testamentul, în care și-au donat avuțiile generațiilor de păstori, care vor râvni la monarhia singurătății, din imperiul fără hotare al înălțimilor.
Când se dezlănțuise prăpădul, el se afla cu cireada sus la refugiu și se adăpostise în cabana de lemn, mai mult împins înăuntru de furia neînduplecată a vântului, iar văcuțele se adunaseră în jurul adăpostului, ca și cum ar fi vrut să-i facă scut cu trupurile lor masive și calde, împotriva urgiei ce se rostogolea din văzduh, în torente compacte de apă și grindină. Sunetul pământesc al tălăngilor se amesteca cu chiotele turbate ale vântului, provocând un haos înfricoșător. Vacile mugeau adunate buluc sub streșinile înguste, sprijinindu-se una de alta sau lipindu-se de pereții de lemn, ce le ofereau iluzia unei relative siguranțe. Păstorul asista uimit la spectacolul apocaliptic, invocând protecția strămoșilor și a cerului înghițit de balaurii negri, ce se biciuiau între ei cu prelungi șfichiuiri de foc și pară. Puțin mai jos de refugiul său, ascuns strategic în spatele unui colos de granit, care creștea direct din trupul muntelui, natura se transforma în fluviu de pământ, apă, copaci, brazde uriașe de pășune, vietăți și pietre, care se revărsa pe versanți, târând cu sine tot ce întâlnea în cale, mușcând lacom și adânc viscerele Terrei. Ostașii milenari ce domniseră semeți și puternici peste înălțimile de granit, cădeau secerați unul câte unul de furia vântului, a cărui viteză atingea cel puțin 200 km la oră.
Cu obrazul lipit de geamul izbit de ploaie și grindină, strângând inconștient la piept cartea sfântă, cu inima frântă și sufletul ce aluneca odată cu torentul, pe coastele rănite ale muntelui, păstorul implora cerul să-și cheme vânturile înapoi, căci lumea din vale risca să fie înghițită de viitura grozavă, ce se năpustea asupra ei. Două zile a durat prăpădul. În cabana lui, păstorul a scris necontenit în jurnal, povestind posterității tot ce vedea și trăia, clipă de clipă, imaginând pe urmașii săi ce aveau să-i moștenească mărturia și să refacă istoria imperiului său.
Cu fruntea îngropată în palme, asculta gemetele brazilor rupți, plânsetul animalelor al căror abitat fusese distrus, stigătele de triumf al vulturilor ce se înfruptau lacomi din leșurile vietăților ucise, mugetul vitelor care își pierduseră orientarea și acum rătăceau căutându-se printre rădăcinile brazilor risipiți care încotro, smulși din trupul însângerat al muntelui. Pășunile înverzite cândva, unde cireada lui se înfrupta zi de zi cu darurile naturii, acum gemea devastată, brăzdată de prăpăstii grozave, în care se zăreau resturile zdrobite ale vițeilor pierduți sau purtați de torent. Peste el și peste lumea dezolantă, un elicopter zbura necontenit, tulburându-i durerea cu zumzetul lui indecent. În curând, muntele deveni un furnicar de oameni, hârâitul drujbelor acoperi vaietul naturii, care plângea în hohote de durere și groază, sub tăișul lor cumplit.
Sprijinindu-se în bâta vânjoasă care îi ținea tovărășie pe cărările sinuoase ale munților și urmat îndeaproape de ce mai rămăsese din cireada lui, cu fruntea plecată adânc sub povara tristeții, păstorul își croia cărare printre ruinele cetății sale, coborând cu inima grea către gospodăria de la poalele muntelui, unde spera să-i găsească pe toți ai lui vii și nevătămați, dar îndoiala îl mușca de inimă cu fiecare metru străbătut. Uraganul semănase moarte și distrugere peste lumea din vale, cât vedeai cu ochii. Vitele mugeau speriate, când în loc de cunoscutele poteci, la picioarele lor se căscau brusc abisuri lacome. Câteva alunecară în hăuri cu picioarele frânte, jertfe inutile pe altarul morții. Răpus de tristețe și deznădejde, păstorul se așeză pe trupul mutilat al unui copac doborât și prinse a cânta cu jale adâncă din bucium, slobozind sufletele din trupurile chinuite ale animalelor muribunde, însoțindu-le cu bocetul său, până dincolo de cer. Motoarele ce sfârtecau trupul pădurii tăcură o clipă, rușinate de dojana cântecului ce picura din văzduh, odată cu stropii răzleți de ploaie. Din vale, plânsetul lumii urca pe cărările sinuoase și abrupte, contopindu-se cu viersul duios al buciumului. Păstorul cânta și plângea, iar alături, pe ramurile brazilor căzuți, un cor nevăzut de păsărele se alătură concertului dumnezeiesc, invocând duhurile munților să iasă din ascunzișuri și să salveze lumea de la pieire. Atras de simfonia fără seamăn a durerii, soarele dădu la o parte perdeaua cernită a norilor și privi către pământ, dezolat. Scotoci cu privirea-i de foc ungherele tainice ale lumii distruse, aprinzând lumina speranței în sufletele rămase.
Ascunsă după coama dealului rămas întreg printr-un miracol, casa păstorului primi botezul luminii și străluci asemeni speranței răsărite din ruinele timpului, promisiune firavă a unei renașteri probabile.

[Mihaela Suciu]

Felicitări, Sivia, pentru premiul I - proză!

https://www.facebook.com/groups/622429727947038/permalink/982813155...

Referitor la organizare, bîrr! Incorect spus: ,,Concurs internațional de poezie” dacă se premiază și proză, iar regulamentul e discriminatoriu: „NUMAI CEI PREZENȚI la festivitatea de premiere vor primi trofee,plăci,medalii,diplome și antologia festivalului!” În fine, indiferent de organizatori, eu mă bucur nespus când sunt premiate persoane pe care le-am cunoscut pe siteurile literare sau în alte ocazii.

Citindu-te m-am obișnuit cu stilul tău tragic. Și aici, excelezi în a crea o atmosferă sumbră. În final îmi ziceam: „Uite, că există și speranță!”, dar când am citit: „renașteri probabile” m-am dezumflat. :)

Fiindcă ne cunoaștem, am câteva sugestii:

1. mulți de ,,care”, zic eu, deranjează;

2. ,,căci”, nu-i literar;

3. repetiția „păstor” poate fi evitată prin folosirea sinonimelor: om, bărbat...

4. „etern” în mintea mea e „nemuritor” și indiferent de cauză nu poate fi distrus.

Drag de ceea ce ești!

Îmbrățișări și voie bună la premiere!

[Sofia Sincă]

Natura dezlănțuită într-un uragan. Textul descrie cu generozitate muntele cu atributele sale superlative, hiperbolizându-l, alături de planul narativ, firul dramatic al munteanului prins în mijlocul uraganului, cu animalele sale, aflate la păscut. Și, desigur în atare situații nu-ți rămâne decât să te rogi. În text întâlnim șuvoi al descrierilor, amintindu-ne de Calistrat Hogaș. Omul plus natura - un întreg, cu preocupările de ieri și de azi, fantasticul împletit cu pitorescul.
Textul este fermecător, spectaculos, deși tema servește dramaticului, macabrului. Frumusețea muntelui înaintea dezastrului și dezolarea de după, cântecul munteanului, doina sa de jale sunt tulburătoare.
Vorbind despre tehnică, desigur există loc de mai bine. Dar unde nu există. Totul este perfectibil. La prima citire nu deranjează nimic, deoarece te fură farmecul, te copleșește. Citind critic, dai de acele cuvinte scoase de Mihaela, care mai pun niște bile contra.
Silvia Giurgiu este o prozatoare foarte bună, dar este prea modestă. Și, cum nici destinul nu a fost alături de ea, neoferidu-i șansa simplă de a trăi în țara ei și să-și vorbească limba în care scrie, se descurcă cum poate. Eu am îndemnat-o să-și expună scrierile peste tot, în țara în care trăiește temporar sau în România. Este păcat să nu fie cunoscute textele ei. Sper că va veni vremea când vom auzi, aici la noi, mai mult despre ea.
Mi-a mi-a plăcut foarte mult textul.

Felicitări pentru premiu, Silvia, l-ai meritat!

Sofi

[Corina Militaru]

Am citit cu plăcere! :)

[Giurgiu Silvia]

Vă mulțumesc, doamne dragi pentru observații și aprecieri! Nu pot face nimic dacă viața e fără Happy End! Poate numai să scriu din imaginație și să inventez finaluri fericite! Deocamdată realitatea îmi oferă subiecte din abundență, iar eu nu mă pot abține să nu profit de ocazie!:)))) Cât despre greșeli, iarăși mă simt o oportunistă pentru că îmi supun postările cu bună știință criticilor voastre prețioase, din care trag foloase fără scrupule! Miha, alerg să îndrept ce nu se potrivește și îți mulțumesc din suflet pentru ajutor! Cu drag vă aștept mereu!