La Canonica

[Exemplu de Titlu]

La Canonica
Mă aflam în centrul Italiei, adică la mijlocul țărmului tirenian, pe lângă Napoli. Un grup de turiști, printre ei, o femeie energică, frumoasă, destul de tânără, culmea, nu-mi mai amintesc chipul, știu că îmi plăcea să o văd zilnic. Nu i-am făcut avansuri , nu avea nici un rost, condiții nefavorabile, etc. Hotelul se numea La Canonica, fusese o pensiunea cândva, deschisă de fratele unui călugăr, de unde și denumirea. În orășelele italiene poți întâlni biserici pe care le-ar invidia și Catedrala Sf. Iosif din București. Locuitorii vorbesc o limbă, aș zice etruscă, nici italieniștii nu o pricep bine. Femei puține în sat, un sat cu nume de poștă, Lettere. Dacă aș fi surghiunit, cred că acolo m-aș simți destul de prost. Marea se vede cu ochiul liber, dar drumul întortocheat te obligă la un parcurs de vreo opt kilometri, în coborâș continuu, ceea ce este o joacă pentru un sportiv și un chin pentru un bătrân. Eu sunt undeva între cele două variante. Timp de opt zile nu am făcut nimic, doar masa de trei ori, vizitarea unor localități din jur, a unor hoteluri pustii. Turismul murise ca un soldat în Primul Război. Câinii nu aveau curajul să iasă din curți, bine făceau, pentru că hămăitul lor te băga în grijă, semăna cu răgetul leilor africani. Câte o mașină alerga spre veselul Castellamare, o localitate-port, la țărm, un mic Neapole, mai frumos chiar, în mașină un bătrân sau un tânăr, greu de făcut diferența, un chip ca milioane de chipuri. Singurul loc mai cu viață era un bar, unde niște pierde-vară-toamnă-iarnă ( iarna e simbolică) jucau biliard, poker, beau o bere imposibilă și fumau. Discutau cu voce tare, pe pereți, dar peste tot, anunțuri mortuare sau comemorări, de parcă singurul fenomen mai de seamă era moartea. O nuntă, un botez, mai rar. Să fie italienii în drum spre Infernul lui Dante? Bisericile, cum spuneam, splendide, goale, la orice ploaie te poți adăposti, poți să te rogi, oricum te liniștești, dar nici nu-ți mai vine să pleci, până ce nu apare un cântăreț sau orator și îți umple urechile cu o poveste pe care nu o înțelegi. Pe mine, din copilărie m-au entuziasmat vitraliile, iar vitralii vezi câte vrei. Golgotha, Fecioara Maria, martirii sunt subiectele nelipsite. Nu am văzut copii. Nici turiștii mei nu veniseră cu copii. Așa că opt zile am trăit într-un Purgatoriu, am avut timp să-mi revăd amintirile, viața, inutilitatea ei, așa cum era bazinul de deasupra restaurantului de la hotel, în care nu intra nimeni, apa era ca un cristal, era rece, mirosea a clor, în jur era o grădină cu trandafiri japonezi și alte plante mai puțin cunoscute, unele cu niște flori atât de mari și de roșii, încât îți era teamă să nu te muște de mână. Proprietarul hotelului era un om mic de stat, cu o barbă amenințătoare, îmi amintea de pirații care l-au cules pe Monte Cristo după fuga de pe Chateau d”If, era mereu prezent, urmărea fiecare mișcare, părea amabil și îngrijorat, cred că număra pâinile sau spaghetti, care nu erau bine fierte, cică așa se mănâncă în Italia, vinul era acru, ca și chipul șefului de sală, o figură de cioclu, aveai impresia că te servește pentru ultima oară, băieții care îl ajutau, semănau între ei, de parcă erau gemeni. Zilnic coloanele de lemn de la grădina superioară a hotelului erau lăcuite, se schimbau becurile, nu știu ce pregătiri făceau, revelionul sau revenirea regelui Victor Emmanuele, oricum nu era pentru noi, vreo trei săli imense de restaurant, cine urma să le umple? Flori artificiale, din pânză în vaze kitsch, tablouri cu corăbii care se scufundă, nicio nereidă, nicio sirenă, totul era sobru. Duceam lipsa unui roman de Anais Nin cu pasiunile ei erotice și divagațiile psiho- analitice, la televizor mult sport și foarte des apărea Berlusconi, deși parcă nu ocupa un post în acel moment, cred că este personajul cel mai popular în Italia postbelică. Într-o excursie pe jos, ne-a prins ploaia, taxi nicăieri, am intrat într-un bar, tânărul patron s-a oferit să ne ducă el cu mașina personală înapoi la hotel, ne-a luat 14 euro, când drumul nu costa mai mult de doi euro. Se pricep băieții. Undeva, în mijlocul câmpului, printre dealuri, se profilau ruinele unui castel medieval, un fel de construcție ca a Huniazilor, dar mai meschin puțin, cu un apeduct în stilul roman, castel nevizitat, murind în secole de singurătate. Un țăran care ne vedea zilnic ieșind din hotel ne saluta ceremonios, aveai impresia că pentru asta patrula în același loc, la aceeași oră. Casele de o urâțenie rar întâlnită, niște lipituri din beton, lemn, cărămidă, camere cu ferestre mici, toate spre mare, nu locuia nimeni, așa se părea, cred că locuitorii erau plecați la muncă în alte părți, viile cuprindeau suprafețe mari, cred că în anumite perioade italienii nici nu beau apă, măslinii aveau fructe verzi și extrem de amare, citricele erau încă verzi, deși unele cădeau, poate din cauza ploilor frecvente. Cele mai arătoase, desigur, sunt hotelurile, bisericile, nu toate, unele , mai vechi, aminteau de un Ev Mediu cenușiu, iar țărmul, unde am ajuns de câteva ori este mai mult al turiștilor, italienii dispar în masa de asiatici și europeni, chiar și africani, unii vând ziare, înghețata, gelatta este peste tot, de toate formele, în radă vapoare imense, cu turiști germani, americani, niște Titanici adevărați, se opreau, probabil în fiecare port. Vizavi, spuneam, Vezuviul, pașnic ca un urs dresat, alături Pompeiul vechi și cel nou, nu m-au interesat, am citit sute de pagini, cred că m-ar fi dezamăgit, iar în vulcan nu aveam de gând să mă arunc, riscam să fac o călătorie spre centrul pământului, dar Jules Verne m-a lămurit despre ce este vorba. Ce se întâmpla dacă fiara asta de Vezuviu s-ar fi năpustit peste liniștea napolitană? Nimic. După o sută de ani, totul revenea la normal. În zona aceea simți normalitatea în cel mai acut stadiu. Doi câini dormeau permanent într-o piațetă din Castellamare, uneori schimbau între ei impresii, dar de mică importanță. Pisici nicăieri, deși eu ador pisicile. Păsări ? Pescăruși care ciugulesc mizeria adunată din belșug pe o margine de plajă, eram în afara sezonului. Televizoare, mașini de spălat, computere, perii, pantofi, rochii, de toate, nu știu ce ciuguleau pescărușii. Cred că , totuși, peștii din apă îi așteptau nerăbdători. Deși se spune că italienii sunt vorbăreți, nu am remarcat prea multă vervă, nici între ei, nici cu turiștii. Se tace mult și se privește cu indiferență. De băut se bea orice. Apa de la țâșnitoarea de pe litoral este dulce, nu știu de unde curge. Bețivi , nici vorbă. Carabinierii sunt atenți, discreți, nu prea mulți, dar mașinile lor circulă. Gara nouă nu are nimic romantic, seamănă cu o stație de metrou. Străzile sunt de două ori mai înguste decât strada Lipscani. Poți cumpăra orice fleac, dar și parfumuri bune. Damele de lux sunt plecate pe Coasta de Azur, aici se află gospodinele care își atârnă zilnic rufele intime și neintime de la o casă la alta. Multe hăinuțe de copii, dar copii, deloc. Or fi la școli, internate? Nu regret deloc excursia, am înțeles de unde s-a născut neo-realismul italian, de ce fac ei filme bune. Din plictis. Noi ne distrăm prea mult, în film nu mai intră altceva, doar glume nesărate. Iar dramele se petrec în spatele pereților , aproape toți cenușii pe dinafară, nu știu pe dinăuntru. Italia pe dinăuntru este greu de cunoscut.
BORIS MARIAN