La bancă

[Angela Dina]

          La orele dimineţii, în faţa intrării în Kotlonbank, vreo cincisprezece persoane aşteptau irascibilizate. Ar fi dat să intre, doar se grăbeau. Făceau faţă cu greu tentaţiei de-a se-mpinge în prima uşă, dar fără nici un rost, căci a doua, batanta, nu le-ar fi permis! Era ocupată! Parcă lovită de streche, se-nvârtea întruna...

          Mă consider ins de iniţiativă şi mă întrec pe mine ori de câte ori mă presează nevoia. Şi-acum cerinţa e încadrarea în timp. Am de ridicat un extras de cont pe luna trecută. Asta ar dura douăzeci de minute cu totul şi cu totul. Peste alte treizeci de minute am o întâlnire c-un furnizor. Nu pot întârzia, căci mă respect şi chiar îl vreau de partener permanent. Aşadar, mă-nfig în linia întâi a celor lipsiţi de curaj şi dau să trec pragul intrării.

          -Domnu’! Alo Domnu’! mă respectă cineva. Acum aţi venit! Păstraţi ordinea!

          -Chiar aşa! exclamă o voce feminină tremurândă. Au dispărut toate regulile de comportare civilizată?!

          N-o mai aud. Glasul îi este acoperit  de alte şi alte replici...                                                            

          Mă-nfierbânt. Uit de orice cutumă. Sunt tatăl zmeilor. Mă zbârlesc. Fac un pas uriaş, trec pragul hotărât să mă vâr în batantă, dar bagă-te, de poţi!  Mecanismul se află-n derivă, nu altceva!

          Cu greu disting o siluetă subţire, minionă ca o sămânţă de mac, rotindu-se vijelios cu uşa sub acţiunea unui perpetuum mobile, s-ar fi zis! Enervarea precedentă, adunată cu stupoarea din urmă îmi desfigurează comportamentul.

          Întâi, devin şovăielnic. Pe urmă sunt un laş patentat. În sfârşit, dau înapoi învins, ca să mă-nregimentez în plutonul stoicilor. Şi-n timp ce iau coada tocmai de la cap - încrezător în izbânda intrării, nu-mi lăsasem rând - trec în revistă chipuri şi comentarii.

          Ăl din faţa mea se dovedeşte chiar bodyguardul băncii. În stânga are un ness luat de la colţul străzii, din chioşcul cu ziare; în dreapta, un smartphone în care urlă ca-n junglă. Nu se-nţelege cu persoana de legătură, acoperit de zarva cozii, devenite acum adevărat Dragon Albastru fremătând urgii.

          Ce-aud mă oripilează. Insul şi-a părăsit postul să-şi ia o cafea, timp în care s-a infiltrat în batantă o persoană care a luat-o în stăpânire şi se-nvârte de-un sfert de oră cu ea...

          Nu-l mai ascult. Fac drumul iar către intrare. Păşesc şi mai înfipt decât prima oară, dar nu mă ia nimeni în seamă. Ba, parcă aud un glas baritonal:

          -E tot ăla care-a încercat marea cu sarea...

          Îl detest nu că mă persiflează, ci c-aşteaptă de la mine, de la ceilalţi rezolvarea situaţiei şi trec pragul. Fără să gândesc prea mult îmi expun vârful încălţării la sacrilegiu. Am nişte ciocate de lac negru, o splendoare de ghete, nu alta, dar ce mai contează?! Îmi vâr piciorul. Îl doresc barieră în calea dezmăţului mişcător. Sunt smucit şi purtat de batantă un semicerc, gata-gata să-mi rămână capul acolo! Dar n-ai să vezi! O-nving, căci o opresc! Minunea dinăuntru iese cu pas nesigur, însă demn din tiribombă, atent la gentuţa din piele de crocodil pe care o duce strâns la piept.

          Observ toate astea rapid, fac stânga-mprejur şi dau să ies. Dar ţi-ai găsit?! Sunt oprit vijelios pe voci multiple:

          -Dar nu intraţi?!

          -Păi aveţi tot dreptul!

          -Fiţi primul! Meritaţi! Aţi rezolvat situaţia, nu?!

          Mă simt flatat, dar insuficient! Nu-i ascult. Merg, prefăcut cuminte, înspre locul părăsit. Mai vreau osanale! Sunt fiert după laude! Le doresc deşănţate!

          N-am noroc! Bodyguardul mă prinde de braţ, mă-ntoarce în loc împingându-mă triumfător spre accesul liber câştigat. Mă las şi nu mă las purtat. Îmi displace că-mpart cu el privirile admirative. Nu toţi cunosc ce pui de lele-a fost, c-a părăsit locul muncii, că s-a arătat lipsit de responsabilitate, c-a...

          Omul ordinii mă conduce afabil spre un fotoliu. Eu nu prea vreau. Odată îmbrăţişat de aburul egolatriei satisfăcute, mă simt strâmtorat de timp. Îi zic şi lui chestia cu graba. Dar n-aude, n-a vede. Îmi porunceşte să-i specific serviciul cerut băncii. Răspund maşinal. El smulge bonul cu număr de ordine de la panoul electronic şi mi-l înmânează ca pe-un trofeu. Mă salută regulamentar ca pe-un grad superior, face stânga-mprejur şi-şi ocupă locul stabilit de fişa postului.

          Îi fac şmecher cu ochiul vrând să-i transmit că acolo să stea. El îmi zâmbeşte tâmp şi e tentat să-mi replice la fel. Dar nu reuşeşte decât o schimonoseală de neînfruntat.

          Am de aşteptat cel puţin sfertul academic. Aştept. Ce să fac? Un telefon de la asistenta mea îmi dăruieşte liniştea. Furnizorul şi-a contramandat întâlnirea, propunând o altă dată. Până să-mi vină rândul, privesc în jur, ascult replici de ici, de colo.

          Deşi e lume, aud perfect o conversaţie dintre un client şi-un prestator de servicii. Amândoi zbiară. Nu-ţi dai seama care-i hipoacuzic.

          -Or fi surzi ambii?! Mai ştii?! caută vorbă cu mine o doamnă şi ea senioară bine.

          Dau din cap, semn că-i aud remarca, dar tac. Vreau s-aud ce debitează cei doi. Totuşi, combatanţii îşi iau seama, iar spectacolul păleşte...

          Îmi îndrept privirea în altă parte şi-l recunosc imediat pe cel care năpăstuise batanta. Stătea într-o poziţie princiară pe un scaun în faţa unui birou apropiat, cu gentuţa din piele de crocodil ocrotită la piept.

          În spatele blatului, un tânăr, cam prea tânăr, îmi zic identificându-l, cercetează avid o tabletă cât o tipsie, mormăi uşor retrograd.

          Dinainte, domnul în vârstă bate nerăbdător din degetele stângii. De pe inelar îşi anunţă prezenţa un ghiul ornat c-un rubin. Antediluvian şi ăsta! mormăi sotto voce, ca şi costumul gri-fer al cărui croi nu-l regăsesc în memoria mea vestimentară. Domnul iuţeşte digitaţia. Acum antrenează câteşicinci degetele! Să cânte Zborul Cărăbuşului de Rimsky-Korsakov, oare?!

          În fine, cumva inoportunat, funcţionărelul îşi ridică sprâncenele pensate provocator, îşi rotunjeşte buzele nefiresc de umede şi roşii întrebând c-o voce afectată:

          -Dumneavoastră? Atât rosteşte, încredinţat c-ar strica vorbele pe insul din faţa-i.

          -Un credit, drăguţă, un credit! vorbeşte seniorul, înţepat de aventura de la uşă, de aşteptare şi de impoliteţea novicelui imberb.

          -Dar ce vârstă aveţi, vă rog, chestionează cu ceva precauţie lucrătorul bancar.

          -75, informează impasibil chestionatul.

Ca lovit în moalele capului şi uitând orice maimuţăreală, conţopistul plusează:

          -Ştiţi, la această vârstă aveţi nevoie de cineva care să garanteze pentru rambursarea împrumutului.

          -Da? Nici o problemă, vin cu tata! replică senin domnul.

          -Cum cu tata? Imposibil! sâsâi el într-o parte. Dar dumnealui câţi ani are?

          -100! Şi cifra-i lovi tânărului urechea precum un mai. Ştiţi, nu ne-am fi îndatorat, dar nunta bunicului  ne constrânge!

          -Cuuum? întrebă şi mai tare năucitul, încât vorbele izbiră cu decibelii emisiei spaţiul. Ce-ce vâ-vârsta are?

          -125 bătuţi pe muchie! Nu-mi daţi formularele?

          -Păi se mai însoară la aşa etate? îşi expulză stupoarea ţâncul.

          -N-ar face-o, dar îl silesc părinţii!

          Într-o clipă funcţionarul dădu ochii pe spate, mai-mai să sucombe, iar mie începură să-mi ţiuie urechile de râsul unanim al beneficiarilor Kotlonbank aflaţi la ora 11 martori inocenţi în holul mare.

[Nikol MerBreM]

Hazliu!

[Corina Militaru]

Deși poanta finală îmi este cunoscută - am citit-o pe undeva -, apreciez felul cum ai valorificat-o. M-am delectat și relaxat! :)

[giurgiu maria]

Frumos! M-a delectat lectura. Felicitări!