IUS şi ISA . VII .

[Emil Dumitru]

          A doua zi la cursuri, Maria cu ochii numai pe uşă, îl aştepta pe Luis. Ardea de nerăbdare să-şi vadă iubitul, şi la ultimul curs, dorinţa i se împlini: Luis îşi făcu apariţia, cu faţada puţin şifonată, iar mici cearcăne încadrau frumoşii lui ochişori albaştri.

      − Bună, Maria! spuse el prăvălindu-se pe scaunul liber de lângă ea.

      − Bună, Luis! Ai păţit ceva? Pari foarte obosit şi se citeşte pe faţa ta că nu prea ai dormit…

      − A, nu-i nimic, îmi revin. Am fost aseară cu prietenii şi am sărit puţin peste cal…

      − Şi sărmanul cal, nu avea şa, spuse ea zâmbind puţin ironic. Văzându-l c-o priveşte cam uluit, îi explică: Calul, dacă ar fi avut şa, te-ar fi împiedicat şi n-ai mai fi sărit peste, da?... explicaţia, mai adăugă ea folosind acelaşi ton, conform jargonului colegilor mei, se numeşte: L.M.C sau, la, me, ce! traducere: la mintea cocoşului…  

      Discuţia se curmă aici. Profesorul intrase în amfiteatru şi începuse cursul, scriind ceva pe tablă. Luis o privea cu coada ochiului, să vadă dacă motivaţia lui fusese acceptată.

 

      − Crezi că ai câştigat? îl ironiză  Superego.

      − Sigur. Tu nu vezi că mă crede.

      − Da, asta crezi tu? Maria te iubeşte Luis  şi tu umbli cu cioara vopsită. Fiind oarbă de iubire, încă n-a văzut realitatea…

      − Bine, am greşit, recunosc!

      − Recunoşti faţă de mine, dar  ai curajul să-i spui şi ei adevărul?

 

      Maria se întoarse brusc spre el:

      − Ce faci, nu-ţi iei notiţe?

      − Ba da, răspunse Luis puţin încurcat, scoţând un pix şi începând să noteze şi el ce scrisese profesorul pe tablă.

 

      Pe drum, în maşină, Luis îi propuse Mariei să petreacă acest sfârşit de săptămână împreună: 

      − Ar fi minunat, nu-i aşa? 

      − Da, da, ar fi!... Dar... şi Maria se opri.

      Luis simţi din tonul ezitant al vocii, că ceva nu e în regulă. Realiză că greşise, nu fusese deloc diplomat, îi vorbise prea direct, nu o pregătise psihologic pentru această ieşire şi propunerea lui o tulburase. Îi respectă tăcerea şi o lăsă să-şi revină în liniştea apelor ei adânci.   

      Maria tăcea. Într-adevăr, apele ei adânci fuseseră tulburate de propunerea lui, cu toate că o aşteptase. Era sigură că într-o zi va veni şi această propunere, decentă pentru el, dar foarte indecentă pentru ea − şi asta datorită regimului spartan în care fuse crescută de Mihai – de aceea ezita, nu se simţea suficient de pregătită…

      Nu sunt pe deplin pregătită psihic, dar corpul meu, sunt sigură că se va mobiliza şi va face faţă cu brio evenimentului… Apoi, pentru a-şi masca ezitarea, zise cu glas tare, schimbând subiectul:

      − Dar, ce-i spun lui tata!?... Adevărul?

      − Da, adică nu-i spui chiar tot adevărul, doar aşa un fragment… Îi povesteşti că este mai mult o excursie pentru documentare, grup organizat, etc.

      − Documentare scurtă! De două zile?... Sâmbătă şi duminică!? Frumos, nu? Tu mă înveţi să mint, iar mie îmi este frică de el şi când îi spun adevărul…

 

      Luis nu mai comentă, schiţă doar un zâmbet, fiind foarte concentrat la trafic. Se grăbea s-o ducă pe Maria acasă, deoarece avea aranjată o întâlnire cu prietenii. Ajunşi în faţa blocului, o sărută fugar pe obraz, motivându-şi gestul:

      − Scuză-mă, dar nu pot sta cu tine mai mult în seara aceasta, pentru că trebuie să mă întâlnesc cu tata! M-a invitat pe la el şi deja sunt în întârziere, spuse el, uitându-se la ceasul din bordul maşinii. Uite, deja am întârziat… Nu te superi, nu?

      − Nu! spuse Maria zâmbind. Dar să te odihneşti în noaptea aceasta, dacă vrei să fii mâine fresh!… Poate mergem la Braşov! Cine ştie în ce toane îl voi găsi pe tata! spuse ea şi coborî.

      Luis demară puţin în trombă, fluturându-şi grăbit mâna.

      Maria rămase cu zâmbetul îngheţat pe buze, cu singurătatea şi privirea după maşina lui. Aşa, acolo singură pe trotuar se simţi abandonată şi bulversată de purtarea lui puţin grosolană. Nu-i spusese nici măcar ,,la revedere’’. Aceste schimbări bruşte de comportament ale lui Luis, Maria le punea pe seama faptul că este şi el îndrăgostit… şi  îndrăgostiţii, au voie să greşească, nu?

      Ce naivă şi oarbă era, ori mai bine zis, ce naivă din prea multă încredere şi ce orbită de frumuseţea lui. 

 

 

      După cină, Maria îl aşteptă pe Mihai să-şi înceapă programul, un fel de ritual sacru, respectat de el în fiecare seară mai ceva decât sfintele moaşte şi îndeplinit cu sfinţenie. Conform tabietului, după ce Eleonora şi Maria aranjau din nou faţa de masă a bună − pe care în timpul servirii cinei o strângeau de teamă să n-o murdărească −  Mihai se aşeza la masa din sufragerie şi citea ziarul Scînteia, fix până la ora douăzeci când începea TVR-ul să transmită. Sărea repede peste primele pagini, mereu ocupate cu fotografia ''celui mai iubit fiu al poporului'' şi vizitele de lucru ale acestuia însoţit întotdeauna de tovarăşa lui de viaţă, se oprea puţin peste pagina de sport şi ajungea la rubrica lui preferată,  de pe ultima pagină, ''Faptul divers''.  Pe îndelete, sudând câteva ţigări, rumega cu mare plăcere fiecare fapt, prezentat succint de faimoasa rubrică. După ce Mihai se aşeză la masă, Maria − înainte ca el să-şi înceapă lectura − îl abordă direct şi fără nicio introducere, îi vorbi pe scurt despre mini excursia documentară, cerându-i acordul.

      Tatăl, cu ziarul în mână, ridică încet privirea spre ea parcă trezit dintr-un somn adânc, privind-o lung şi nevenindu-i să creadă ochilor: fata lui crescuse aşa de mare, încât îndrăznea să-i ceară  voie să meargă într-o excursie neînsoţită! Apoi, căută în pachet o ţigară şi o aprinse. După primele fumuri îşi puse o mască pe figură rece şi rigidă, ca de piatră, chiar gânditoare, însă nefiresc de calmă, cea ce nu-l caracteriza  −  Maria tresări, nu-l văzuse niciodată aşa − şi o întrebă:

      − Sigur, mergeţi mai mulţi?... Sau doar…

      − Da, mergem mai mulţi, minţi ea, ţinându-şi respiraţia, crezând că aşa va stopa sângele să nu-i ajungă în obraji şi s-o dea de gol.

      − Şi când vă întoarceţi? mai întrebă Mihai, la fel de calm, privind-o rece.

      − Duminică.

      − Seara sau… noaptea?

      Maria îngheţă. În mod cert, Mihai făcuse aluzie la seara aceea când întârziase. Îşi adună toate puterile şi răspunse:

      − Promit că înainte de zece, sunt în casă!

      − Bine!... Da’ ai dă grijă, să nu mă faci dă ruşine, că ştii!?...

      După ce repetă maleficul avertisment, Mihai impasibil, desfăcu ziarul reluându-şi tabietul întrerupt obraznic de solicitarea Mariei, ca şi cum ea nici nu ar mai fi fost lângă el.

      Ea îl privi contrariată: cum?... Doar atât!...  Aşa de uşor?... apoi reuşi, după câteva clipe de tăcere şi murmură un:

      − Mulţumesc, tată! şi se ridică de la masă.

      Primul ei impuls, firav dictat de subconştient, fusese să-l sărute drept mulţumire, pe obraz. Dar rigiditatea cu care el îi vorbise, prost ascunsă sub masca aceea calmă, răceala cu care o privise, toate o opriseră ca un zid. Nu putuse s-o facă, corpul ei nu-i ascultase comanda lăuntrică, şi nici creierul poate că nu se lăsase condus de subconştient şi nu ordonase picioarelor să se mişte.

      Ce s-a putut întâmpla cu tatăl meu? De ce nu m-a refuzat? De ce nu m-a certat? De ce a acceptat aşa de repede şi fără prea multe explicaţii? Cu aceste întrebări fără răspuns în cap, Maria merse în camera ei şi se trânti în pat: cred că tatăl meu, a început să-şi dea seama, că în sfârşit,  am crescut şi eu… mare!

 

      A doua zi după amiază, maşina îndrăgostiţilor, gonea spre Braşov. Gonea, un fel de-a spune, deoarece DN1, veşnic în reparaţii, făcea ca maşinile să meargă în coloană şi cu viteza unui tractor…

      − Luis, ai aranjat ceva? Mă refer la cazare.

      − Bineînţeles, că. De fapt, nu eu personal am aranjat: tata a telefonat şi ne-a rezervat o cameră la hotel.

      − Cum!?... Doar o cameră? întrebă ea rapid, foarte contrariată.

      Luis o privi lung şi şocat de întrebarea ei naivă, atât de lung, că dacă n-ar fi frânat la timp, l-ar fi lovit pe cel din faţa sa.

      Maria îşi dădu seama de gafă şi timid, încercă s-o dreagă, minţind:

      − Scuză-mă! Ştii, obişnuită să merg cu familia, tatăl meu lua mereu două camere, şi… dar se opri, simţi că el n-o crede şi vorbeşte degeaba.

 

      − …Tatăl tău ştie de noi? îl întrebă ea după un timp, ne mai suportând tăcerea.  

      − L-am rugat să telefoneze şi să-mi rezerve o cameră la hotel.

      − Te-am întrebat, altceva: dacă ştie de noi! şi Maria întoarse capul şi-l privi foarte direct, insistent chiar.

      Luis se prefăcu că nu simte privirea ei acerbă şi trăgând de timp, scoase din buzunar pachetul cu ţigări. Îşi aprinse o ţigară şi după ce trase un fum adânc, zise:

      − Vrei să-ţi reproduc exact convorbirea, cuvânt cu cuvânt?

      − Te-am întrebat, dacă…

      − Dacă ştie de noi! o întrerupse el brusc. Sau mai exact, vrei să ştii, dacă ştie de tine?

      − Da.

      − I-am spus că merg cu prietena mea! Doar atât. Tata, nu-mi pune un milion de întrebări…

      − Ca mine!.. comentă ea puţin sarcastic.

      Prefăcându-se iarăşi că nu înţelege uşoara ei ironie din glas, Luis o lăsă în pace, fiind atent şi concentrându-se mai bine la drum. Acum, fiindcă scăpaseră de zona unde se executau lucrări de reparaţii ale carosabilului, se circula cu viteză mult mai mare. Dar minunea nu ţinu decât câţiva kilometri şi reveniră la viteza tractorului…

 

 

      − Maria, ce-i cu tine? Ce te frământă de taci? sparse el gheaţa, observând-o ceva mai relaxată. E tristă privighetoarea sau… privighetorul e surd? o întrebă râzând.

      − Nu Luis, nu sunt tristă, răspunse ea repede însufleţindu-se spontan, chiar râzând. Sunt prea plină de fericire. Îmi este teamă să nu fac explozie! Ciudat nu?... Am mereu impresia că visez, că totul este o poveste fermecată în care eu sunt prinţesa…

      − Şi eu prinţul, murmură el încet, dar Maria nu-l auzi.

      − Dar nu văd bagheta magică. Şi totul se întâmplă, prea repede, mult prea repede! mai continuă Maria în gând.

      − Maria!... Prinţesa mea.

      − Da, prinţule! răspunse ea, încercând să-l imite.

      − Şi eu sunt fericit! Dar eu râd, eu zâmbesc, eu mă... mă exteriorizez şi vreau să văd o faţă veselă şi la tine. Hai zâmbeşte!

      Maria râse, privind fericită copacii de pe marginea drumului. O ameţea uşor viteza cu care ei defilau prin dreapta şi prin stânga maşinii. În mintea ei făcând o comparaţie bizară între această viteză şi viteza evenimentelor din viaţa… din povestea lor de dragoste.

      Luis o privi cu coada ochiului şi observându-i faţa veselă se linişti. Reuşise s-o scoată din starea aceea apatică, s-o aducă lângă el şi o lăsă să admire peisajul.

 

      − De fapt, ce naiba mai vrei tu acum? îl întrebă brutal Superego.

      − Ai uitat? Vreau să mă răzbun şi să mă culc cu ea.

      − Asta ai vrut în prima călătorie şi nu  ai reuşit! Acum mai eşti sigur că asta vrei?... Dar dacă Maria e fecioară? La acest aspect nu te-ai gândit?

 

      − Îţi mai aminteşti?... Prima oară când am mers la Braşov, ai tăcut tot drumul, de ce? sparse Maria tăcerea, întrerupându-i discuţia cu Superego.

      − Nu ştiu, poate că tu îmi transmiteai starea… tăcerea! Tu ai tăcut şi mai mult.

      − Fumai… Fumai şi te gândeai. Îşi mai aminteşti la ce?

      − La tine, răspunse el rapid.

      − Minţi! spuse uşor Maria, dar minţi frumos şi mai eşti şi fălos, scuzaţi rima, şi izbucni în râs, spontan, copilăreşte… 

 

      De fapt, Luis atunci se gândise la răzbunare mai profund decât acum, şi Superego intervenise împăciuitor. Atunci voia să şteargă umilinţa la care fusese supus în cofetărie, să-şi răzbune masculul din el. Îşi frământase mintea cum să facă să petreacă o noapte sau poate chiar două cu ea, ce plan să pună în aplicare şi prin ce mod s-o cucerească: prin bani, prin cadouri, printr-un comportament curtenitor, ireproşabil.

      Acum însă, Superego îi transmisese altceva, îl făcuse să înţeleagă cu totul şi cu totul altceva: că răzbunarea lui, uşor, uşor, se transformase şi încă se mai transforma în iubire, dar el se încăpăţâna să n-o recunoască.

      Orgoliul lui rănit, încă mai ţipa, dar era un ţipăt firav, din ce în ce mai firav.

      Se înserase când ajunseră la Braşov, şi opriră direct la hotel.

 

      Seara, o pereche tânără, elegantă, cobora fericită scările ţinându-se de mână, era Maria şi Luis şi mergeau în restaurantul hotelului, să ia cina. După, merseră în bar. Aici, atmosferă destinsă, muzică bună, relaxantă, la nişte decibeli acceptabili şi o cafea la fel de bună. Maria furată de ambianţă şi mai ales de muzică, privea spre ringul de dans. Câteva perechi se legănau în, şi după, ritmuri numai de ei simţite. Se surprinse că le studiază feţele − vechea ei meteahnă − încercând să le descifreze tainele. Privirea i se opri asupra unei perechi care ieşea în evidenţă prin eleganţă şi stilul aproape perfect de dans: această pereche caută perfecţiunea, amândoi sunt pe aceeaşi lungime de undă şi transmit asta celor care au receptorii sensibili! Dacă am putea şi-n viaţa de zi cu zi, să ne potrivim paşii, alături de partener, tot aşa ca-n dans, ar fi numai armonie…

      − Maria, hello! Unde eşti plecată? o întrebă Luis, prinzându-i uşor mâna.

      − Dar cine compune muzica!? vorbi ea continuându-şi gândul cu voce tare.

      − Poftim?

      − Scuză-mă, visam încântată de armonie… şi vrăjită de muzică! răspunse fără să-l privească, continuând să admire perechea din ring. Ţie, nu-ţi place blues-ul?

      − Ba da, hai să dansam! propuse el.

      În ringul de dans o cuprinse în braţe, lipind-o şi mai mult de el, ea pierzându-se la pieptul lui. Dansau pentru prima oară blues. Mai dansaseră un vals împreună, dar acum era cu totul şi cu totul altceva. Blues-ul, ehei… blues-ul are alt farmec, unic, transmite altă emoţie, o altă stare mult mai puternică decât un vals. Partenerii se simt şi chiar pot rezona dacă nutresc acelaşi sentiment.

      Luis o simţea cum freamătă, unduindu-se  ca un fir de trestie sau ca o mlădiţă tânără de bambus, înfruntând adierea calmă a vântului. Îi simţea sânii tari cum îi apăsau pieptul şi pe gât răsuflarea ei uşoară. Mai simţea cum un sentiment ciudat punea stăpânire pe el, şi ca să se lămurească, îl consultă pe Superego:

      − Aşa să se manifeste iubirea sinceră?

      − Tu şi iubirea sinceră, mă faci să râd!

      − Aşa să se manifeste dorinţa?

      − Asta da, cred că mai mult ai trezit nărăvaşul animal, responsabil cu reproducerea, cel micuţ şi tare neastâmpărat, domnule Luis! îl lămuri  Superego.

      − Glumeşti!?

      − Puţin. Dar mă bucur sincer, că ai început să-ţi pui astfel de întrebări.

      − Şi  cred că ştiu despre ce animal vrei să-mi aminteşti.

      − Să te aud.

      − Cel dominat de instinctul animalic de reproducere, raliat cu partea nefastă din subconştient, care mă împinge acum să fac unele fapte pe care mai târziu, poate le voi regreta.

      − Atunci nu le fă…

      − Nu mai pot să mă opresc.  Dorinţa e foarte mare!

      − Şi omul, omul din tine ce spune? Va învinge? Dar să nu încerci să mă minţi pentru că eu ştiu când tu minţi şi tu ştii că eu ştiu asta. În concluzie, crezi că va învinge omul?

      − Poate. 

      − Evaziv răspunsul tău! Uiţi că  omul are mai multe şanse. De ce te mai îndoieşti?

      − Da, are de partea lui raţiunea.

      − Şi partea rămasă din subconştient, aia bună…

      − Auzi, Superego, te rog, lămureşte-mă! Ce se întâmplă cu mine? Eu, acum , o iubesc sau o doresc mai mult?

      − Nu-ţi răspund, descurcă-te! Important este că din mintea ta, am reuşit să-ţi scot gândul acela malefic, de răzbunare. Pa, pe curând!

      − Stai! Nu mai lămurit. Unde pleci?

      − Voi mai reveni, acum nu mai ai nevoi de mine… Descurcă-te, mereu te-am învăţat şi  ai făcut tot ce-ai vrut tu! Acum chiar te părăsesc!...

 

      Luis se aplecă şi o sărută uşor pe gât.

      Maria tresări, sărutul lui o trezise din visare. Până acum se lăsase legănată de braţele lui şi beţia fericirii pusese stăpânire pe întreaga ei fiinţă. Marea ei iubire se împlinea, marea ei dragoste visată încă din adolescenţă se contura în mintea ei şi prindea formă clară.

      − Luis!... se opri, nu mai putu continua.

Ar fi vrut să-l întrebe dacă o iubeşte şi el, cel puţin pe jumătate. Ce-o făcuse oare Doamne, să se oprească?

      − Da, Maria!

 Şi Luis o strânse şi mai tandru în braţe.

      − Am vrut să te întreb ceva. Să-mi aminteşti mai târziu, aici e zgomot şi nu ne-am înţelege prea bine, se eschivă ea.

      După un timp, obosiţi, sau mai bine zis, arzând de dorinţa de a fi doar ei doi, se opriră din dans. Iar faptul că locurile unde stătuseră erau ocupate şi cafelele dispăruseră de pe masă, fură motive în plus care-i determinară să părăsească barul. Se înţeleseră din priviri că trebuie să plece.

 

- va urma -

[Sofia Sincă]

Capitol unde se înfiripă iubirea dintre doi tineri, sentimentele capătă consistenţă. Explicat pe îndelete, aşa cum ne-a obişnuit Emil, cu lux de amânunte. De fapt asta face parte din stilul său, total diferit de al meu care caută în special acţiunea.

Dar fiecare cu stilul său, nu-i aşa, Emil?

Bine descris drumul care duce către iubire, presărat cu mici mincinele pentru tată, ale lui Luiz către Maria, la fel şi ambientul spre clipa de descătuşare. Interesant este şi introspecţia lui Luiz - dialogul cu Superego.

Am găsit şi câteva mici erori, Emil:

nerăbdare să-l vadă pe iubit - aici eu aş zice: nerăbdare să-şi vadă iubitul, dar nu e obligatoriu...

albaştrii - albaştri. pluralul lui albastru este albaştri

întrase - intrase

ei - iei, de la a lua. eu iau, tu iei.

Aştept continuarea romanului, Sofy!

[Emil Dumitru]

Mulţumesc, Sofia, am corectat!

Cu prietenie,

[Corina Militaru]

Maria orbita de dragoste scapa detalii despre Luis. De fapt se intelege ca nici Luis nu prea mai stie cine este. Vedem ce ne ofera Emil in continuare.

Carcotealaa,

Luis îşi făcu apariţia, cu faţada  puţin şifonată, iar mici cearcăne încadrau frumoşii lui ochişori albaştri. - as reformula(parca nu se potriveste cu restul), dar tu hotarasti.

Cu prietenie,