IUBIRE NEMĂRTURISITĂ (fragment din primul meu roman- la inceput de drum literar)

[DOBRIN MARIA]

Râsetele şi conversaţiile zgomotoase din încăpere se abătură asupra lui ca nişte valuri. Puterea  dragostei era mare,  dar el habar nu avea, că dorinţa aceea subită de a fi acolo, era chemarea inimii ei.

O zări, ezită, stătu puţin pe margine şi o privi.

Bluza albă din bumbac se întindea peste umeri şi piept scoţându-i bustul în evidenţă. Blugii mulaţi, se lipeau perfect pe fesele lui zvelte. Acea imagine îi tăie răsuflarea Marinei.

– Acum ori niciodată, o voi invita la dans, îşi zise în sinea lui, făcându-şi curaj.

Îi privi părul lung lăsat în voie, aşa cum îi plăcea lui, ochii care nu-i putuse uita şi gura pe care numai în visele lui punea stăpânire pe ea. Îşi dori să-şi poată controla bătăile inimii şi tulburarea. O urmări să vadă în ce stare sufletească este. Ea zâmbi uşor, îl privi încurajator, şi-şi umezi buzele cu vârful limbii.

Dorel mai trase odată aer în piept, după care porni spre ea.

Acordurile unei melodii lente, umplură încăperea. Perechi de îndrăgostiţi se desprinseră din mulţime şi se îndreptară spre ring.

Mai făcu un pas spre ea.           

– Dansezi,... Marina?

              Vocea aceea îi era dureros de cunoscută. Îşi ridică privirea şi se uită la el. Îi răspunse doar din ochi. Erau emoţionaţi. Îşi simţeau emoţia unul celuilalt.

Dorel întinse mâna, i-o puse uşor pe spate şi o apropie tandru fără s-o atingă cu corpul. Ea zâmbi enigmatic şi se lipi de el. Îi simţi imediat fiorul ce-i străbătu corpul.

Realiză brusc că Marina terminase cu jocul, că acum era altceva, ceva profund. Îi aruncă o privire arzătoare.

– De ce? Auzi vocea tulburată a ei.

Ştiu ce întrebase.

– Pentru că atunci, timiditatea nu mă lăsa să fiu eu, zise cu glas stins şi o lipi şi mai tare de el.  

În timpul dansului, se atingeau involuntar peste tot. Melodia picura în sufletul lor senzaţii minunate. Sânii ei se striviră de pieptul lui. I se tăie respiraţia. Îşi îndreptă atenţia din nou asupra ei. Erau ca în transă. În braţele lui se simţea mică şi pierdută. Îi simţi privirea,  parcă şi sărutul din ochii lui. Uşor, el îşi uni mâinile pe spatele ei. Fiori de extaz coborâră de la inimă spre şira spinării până în călcâie. Parfumul ei de trandafiri se amesteca cu parfumul coloniei lui bărbăteşti, ameţindu-i.  Marina  dori mai mult. Îşi ridică mâinile peste umerii lui încet până la ceafă şi-l mângâie ca o uşoară adiere de vânt. Îl simţi încordându-se şi scoţând un geamăt uşor. Îi şopti ca în vis.

– Pentru mine, întotdeauna ai fost o persoană deosebită. Mi-ai dăruit o părticică mică,  mică din sufletul tău, dar nu mi-ai cerut nimic în schimb. Pentru acest gest am un deosebit respect, pentru tânărul de atunci.  Murmurul acela la urechea lui îl zăpăci.

– Tu ai o părere mult mai bună despre mine, decât am eu pentru propria-mi persoană, îi zise el mai îndrăzneţ.

 Ii atinse părul cu buzele sărutându-l uşor. Îi simţi  sărutul. Îi mângâie gingaş ceafa. O ceaţă stranie părea că-i înconjoară. Îşi ridică privirea spre el. În momentul acela lumina se stinse rămânând în întuneric. Muzica încetă şi ea. Rămase doar murmurul. Îi simţi gura lui caldă plimbându-se peste a ei, sorbind-o cu blândeţe. O sărută pe colţul gurii, apoi îi captură gura şi atunci ştiu că fusese mai mult decât un simplu sărut. Ameţită dori să se desprindă de el, dar nu-i dădu drumul. O ţinu lipită, acolo, aproape de inima lui. Cât de mult dorise s-o strângă în braţe, dar nici în visele lui nu era ca în realitate. Realiză că, după atâta timp putea s-o piardă, dar ea îi era fidelă  iubirii ei. Ce suflet minunat avea. Şi el cu câte umblase în acest timp. Se urî, avusese iubirea lângă el şi el fusese orb.

– Ce naiba a fost în capul meu? Îşi zise în gând.

Marina îl simţi şi îi auzi gândurile.

– Ştiu că ai preferat femeile...

– Ce am avut de pierdut? Îi şopti el.

– Ce căutai şi nu găseai, Dorel?

Încercă să-i vadă privirea, dar întunericul n-o ajută deloc. Se auzi voci.

– Avem pană de curent.  Vă rugăm, să staţi pe loc să nu vă loviţi unul de altul, anunţă cineva.

O simţi că-l privea pătrunzător prin întuneric. Iar fi dat o replică usturătoare, dar nu mai vroia să fie cea dură. Şi-şi dorea o seară minunată, aşa că îşi muşcă buzele. Fusese primul lor sărut adevărat şi avusese un răsunet puternic în inimile lor. Amândoi descoperiră cât de bine este să fii în braţele celuilalt. O mângâie tandru cu degetele răsfirate pe spate, iar Marina îşi duse mâinile încet în părul lui şi-şi trecu degetele senzual prin el, apoi tot încet, îi căută fruntea, ochii şi gura mângâindu-le abia atingând. De atâtea senzaţii Dorel nu mai rezistă şi-i dădu drumul Marinei din braţe. O dorinţă nebună de a o săruta până nu mai putea respira, puse stăpânire pe el. Brusc realiză unde este. Pentru o clipă totul se redusese numai la Marina. O iubea pentru dragostea ei pură, pentru puterea de al aştepta, să înţeleagă şi să creadă în iubirea lor atâta timp. Rar întâlneai o fiinţă care să dăruie atâta iubire unui singur om, fără să ceară nimic în schimb.

– Dumnezeule, ce orb am fost atâta timp şi cât am pierdut, şopti el mai mult pentru el.

Sărutase atâtea femei, dar cu nici una nu simţise fiorul acela de fericire şi  senzaţia că zboară.

Marina intui ce se întâmplă în sufletul lui. Se lipi de el, îi căută gura şi-i atinse buzele cu un sărut uşor.

Dorel fu uimit de intuiţia ei. O observase de mult că-i completa frazele uneori când vorbea.

– Când ai timp, vreau să stăm de vorbă în linişte, îi şopti ea la ureche.

Nimeni nu-i băgase în seamă, toţi erau ocupaţi cu ei. Cum brusc s-a stins aşa s-a şi aprins lumina. Un ,,O,O,O,O... dezamăgit se auzi din gura tinerilor, în discotecă. Le plăcuse întunericul.

Marina şi Dorel îşi zâmbiră delicios. În ochii ei strălucea steluţa iubirii. Acum o văzu cu alţi ochi. Fu impresionat de felul cum se maturizase. Corpul ei nu mai era al unei puştoaice, ci al unei femei, nu era prea înaltă, dar suplă cu un picior mic cu gleznă fină. Avea o rochie roză, prinsă în nişte breteluţe minuscule. Croiala îi scotea în evidenţă mijlocul de viespe şi sânii rotunzi şi tari. Îi simţise doar strivindu-se de pieptul lui.... O imagine i se derulă prin faţa ochilor....mâinile lui dând uşor breteluţele la o parte şi delicat îi mângâie un sân, apoi celălalt. Parcă o simţi cum se cutremură şi îl trecu şi pe el un frison de emoţie.

Marina se uită foarte serioasă la el, clătinând mustrător din cap, apoi îi zâmbi liniştitor. Imediat pe faţa lui apăru o roşeaţă puternică pe care nu o putu stăpâni.

– Of... eu nu pot să am şi gânduri intime.... când sunt cu tine? E ceva normal când ţii la o persoană. Tu......nu ai vise?

Ei îi luară obrajii foc. Câte scene de iubire visase ea? Nici nu le mai ţinea minte. Pentru ea fusese o perioadă lungă de timp. Tânjise după sărutările şi mângâierile lui mult timp, dar putea oare să-i spună adevărul?

– Tu ce crezi? Că doar tu mi-ai fost profesor. Tu mai învăţat să pătrund adânc cu privirea dincolo de aparenţe. În naivitatea mea totul era roz bombon cu picăţele.

– Acum ce  insinuezi?  Că erai prea...naivă?  Nu... erai prea inocentă, prea pură, trăiai în lumea ta, a cărţilor. Eu...te-am ajutat doar un pic... să te trezeşti la realitate,... să nu suferi.

– Şi tu ce crezi că nu am suferit? Ai uitat să iei în calcul, un lucru foarte important, îi zise ea.

– Ce Marina... nu-mi dau seama....

– Oare nu-ţi dai seama, sau nu vrei să recunoşti? Gândeşte... şi vei afla singur, dragul meu prieten.

[Sofia Sincă]

Luat aşa separat, capitolul sună cam patetic. Descrierea scenelor de dragoste sunt uneori confuze, se repetă cu aceleaşi cuvinte sau se contrazic. Şi mi se par cam exagerate.

Astfel, În timpul dansului, se atingeau peste tot. - Această frază are şi conotaţii pur sexuale, iar eu ştiu că ei erau într-o sală de dans, deci, ar fi fost lucru imposibil. De exemplu, puteai spune: trupurilor lor se atingeau voluntar/involuntar simţindu-se cu fiecare părticică... sau altfel.

– Ştiu că ai preferat femeile...... - punctele de suspensie sunt doar trei şi cu spaţii între ele şi următorul cuvânt. Are Ion da Coza un paragraf explicativ al semnelor de punctuaţie. Probabil o să ţi-l afişeze.

Se auzi voci. - se auziră voci. a auzi, perfect simplu, plural este se auziră.

Cum brusc să stins aşa să şi aprins lumina. - Cum brusc s-a stins aşa s-a şi aprins lumina.

nu-ţi dai seama, sau nu- înaintea lui sau nu se pune virgulă. Este înlocuitorul lui şi.

Pentru primul roman precum spui este bine. Însă, aşa dispersat, fragmentul este mai greu de înţeles. Poate dacă aş citi tot romanul nu mi s-ar mai părea patetic.

Oricum am citit cu plăcere şi-ţi mai aştept proza.

Sofy

[Corina Militaru]

O poveste de dragoste parfumată. Aşa pare. Este scrisă cu sensibilitate, dar după opinia mea cere o recitire/retuşare. Sunt câteva repetiţii, exprimări - se atingeau peste tot, de exemplu - care rup vraja şi câteva greşeli( Ex: Se auziră voci, I-ar fi dat o replică..., Voia-nu vroia, pentru puterea de a-l aştepta...)

Sper să nu te supere sugestiile mele. :)

Vom avea şi alte fragmente?

Cu prietenie,