Isprăvile lui Cupidon (part.7)

[Giurgiu Silvia]

    Trecuseră mai bine de zece ani de când Clara plecase printre străini, lăsând în urma sa șiroaie de lacrimi, disperare, frică și multă, multă sărăcie. Decizia de a pleca ea, fusese luată împreună cu familia alcătuită din cei doi copii de 14 și 15 ani, Robert și Rania și tatăl lor, care invocase o infinitate de motive puerile, ce-l împiedicau pe el să plece în lume pentru a scoate familia din colapsul financiar în care se afla. În zadar îl încurajase ea și îi oferise o mulțime de oportunități, risipise toate rezervele familiei pentru a-l determina să-și asume responsabilitatea de a-și întreține familia și a nu-i lipsi pe copii de prezența maternă, obținuse pentru el un loc de muncă temporar în străinătate prin intermediul unui oficiu de emigrare a forței de muncă din capitală, care îi asigura un contract de muncă pe trei luni în agricultură, în fiecare toamnă. 

   La insistențele lor, până la urmă el plecase pentru trei luni în Spania la cules de măsline, dar se întorsese cu buzunarele goale și cu ceva datorii pe deasupra. Acasă toate utilitățile casei riscau să fie suspendate din lipsă de plată a facturilor, sărăcia era mai cumplită decât înainte și certurile nu se mai terminau. Disperarea Clarei nu cunoscuse limite când se văzuse silită să demisioneze de la fabrica unde lucra și de unde câștiga un salariu oarecum decent, cu care ar fi reușit să supraviețuiască, dacă ar fi avut sprijinul soțului și ar fi adus și el acasă salariul pe care-l câștiga la locul lui de muncă. Mai greu a fost să-i convingă pe bieții copii terorizați de sumbra perspectivă de a rămâne singuri cu tatăl lor și de a accepta plecarea ei. După zile întregi de discuții și promisiuni, reușise să-i liniștească și să le obțină consimțământul pentru o încercare de numai trei luni. Nu va uita niciodată zilele în care le făcuse ,,instrucția” pentru a-i învăța să-și pregătească singuri mâncarea în caz că tatăl nu era acasă, să folosească precarele aparate electrocasnice pe care le aveau prin casă, să-și calce singuri hăinuțele de școală și mai ales să fie responsabili și cuminți. Toți trei știau că nu se puteau baza pe nimeni altul în afară de ei înșiși, dar nu atingeau tasta aceea fierbinte. Adolescenții ei se țineau tari și se străduiau să-și ascundă groaza din suflet sub masca unor zâmbete prefăcute și a unei vitejii care nu le reușea cu nici un chip.

   O încurajau pe ea și o asigurau de câte-n lună și stele, susțineau că vor fi responsabili și curajoși și că se vor descurca folosind ca pe o biblie învățăturile ei. Fiecare își confecționa cum putea un optimism jalnic în falsitatea lui, făcea promisiuni pe care nu le credea nimeni și plângea pe unde apuca, crezând că nu e observat de ceilalți. Când a sosit ziua plecării, nervii lor au cedat fără posibilitatea de a fi opriți în vreun mod. Nu mai avea rost să se prefacă! Au plâns îmbrățișați toată ziua, agățându-se cu disperare unii de alții, consolându-se reciproc și repetându-și neîncetat cât de mult se iubeau și cât de repede se vor reuni. 

   Noaptea înghițea îndurătoare imaginea celor dragi, înlemniți de durere pe trotuarul pustiu, privind disperați cum autocarul ce le luase mama se pusese în mișcare, trecând nemilos și impasibil peste sufletul lor, așternut ca un covor însângerat pe asfaltul murdar. Durerea se târa șchiopătând după mașină, urlând cu ecouri prelungi. Clara plângea cu pumnii în gură, cu trupul încordat ca un arc și cu fruntea izbind inconștient geamul rece și opac.  Sufletul ei nu înțelegea să o urmeze în hăul care o înghițea și rămăsese agățat de gâtul sugrumat de teroare al celor doi adolescenți, care nu reușeau să se întoarcă la cruda realitate. Se strânseseră ca doi orfani unul pe altul în brațe într-o uniune totală, ce nu avea să se mai rupă niciodată. Respinseseră cu ură și mânie apropierea tatălui care încercase să îi consoleze. El plecase adânc rușinat capul în pământ, acceptând resemnat disprețul fiilor săi. Știa că nu-l vor ierta niciodată pentru lașitatea lui. 

   Timpul a trecut schilodind fără milă suflete nevinovate. Exodul românilor nu s-a sfârșit nici în ziua de azi și cine știe dacă se va sfârși vreodată. Acum după atâția ani, rănile cumplite se mai cicatrizaseră pe ici pe colo. Viața a pus la grea încercare inima Clarei și a învățat să zboare cei doi porumbei către orizonturi mai senine, împrăștiind milostivă norii din calea lor. Au fost cuminți așa cum au promis și au stabilit legături cu mama lor mai temeinice decât munții eterni. Ea însă nu a reușit să-și țină promisiunea de a se întoarce repede și cele trei luni au devenit ani. Se întorcea mereu și mereu trebuia să plece. Despărțirea de tatăl lor s-a produs destul de curând, când au realizat că sacrificiul lor devenea tot mai inutil. El înghițea cu lăcomie banii trimiși de Clara familiei, copiii sufereau la fel ca înainte de fel de fel de lipsuri iar datoriile creșteau amenințătoare cu fiecare lună. Scandalurile din casa lor trecuseră acum frontierele și se întrețineau cu ajutorul telefonului. După fiecare convorbire, ea era mai deznădăjduită și mai îngrijorată pentru copiii care îndurau toanele mizerabile ale celui ce trebuia să aibă grijă de ei. 

   Odată cu divorțul, responsabilitățile casei au fost trecute lor iar Clara le trimitea bani pentru toate. Nu au dezamăgit-o! Amintirile acestea încă îi mai sfâșiau sufletul și anii pierduți constituiau un handicap incurabil pentru sufletul ei. Își îndeplinise misiunea cu determinare și acum copiii ei erau doi tineri instruiți, terminaseră o facultate, aveau fiecare un loc de muncă în țara lor, fără să fie nevoiți să trăiască departe de familie, așa cum a fost ea. 

   Clara dorea cu tot sufletul să rămână acasă. După ce viața ei se risipise sub impactul dezastruos al divorțului, constatase că nu mai avea un loc al ei unde să se întoarcă. Se simțise ca un brăduț smuls din rădăcini și aruncat pe cărarea abruptă a muntelui, pradă vânturilor furioase, târât în prăpăstii fără fund. Viața o purta cu sine și nu putea să prindă rădăcini nicăieri, până când hotărâse să își construiască un loc numai al ei, unde să se simtă din nou dreaptă și puternică. Reușise și asta. Mai avea puțin până la capătul drumului stabilit. Tocmai când își recăpătase echilibrul cu greu obținut, apăruse ca o pasăre de pradă iubirea asta nedorită și înspăimântătoare a unui bărbat care nu cunoștea noțiunile raționale ale dragostei adevărate. De ce trebuise să i se întâmple tocmai ei, care nu o căutase și nu și-o dorise? Nu putea vorbi cu nimeni despre asta și spera să se descurce singură, ca întotdeauna. De departe lucrurile păreau mai puțin complicate și asta o ajută să se bucure de timpul petrecut acasă, alături de  cei dragi.

[Sofia Sincă]

Drama conflictelor declanșată de factori sociali contemporani, și nu numai. Ai putea zice că e un clișeu... Da, din păcate, acest fenomen a devenit clișeu pentru români. Și totuși e bine să se insiste asupra lui, poate se reduce numărul adolescenților rămași fără părinți în perioada lor cea mai critică, atunci când au cel mai mult nevoie de ei, în special de mamă.

Textul luat așa separat a devenit puțin patetic. Însă încadrat în roman cred că nu. Desigur citindu-l nu poți să nu lăcrimezi la atâta zbucium sufleteasc, însă este și talentul autoarei care a declanșat aceste simțiri. Și apoi, cred că te afli una dintre acele mare care s-a despărțit de fiii săi la autocar.

Eu apreciez textul ca fiind fidel simțirii unei mame și aștept continuarea.

Sofy

[Ion Lazăr da Coza]

Sofia are întrutotul dreptate, în ce privește subiectul! Eu, însă, o să mă opresc la scriitură - prea povestești. De exemplu, scene ca acestea ar trebui construite din imagini, nu povestite: Clara plângea cu pumnii în gură, cu trupul încordat ca un arc și cu fruntea izbind inconștient geamul rece și opac.

Ăsta-i rolul romanului!

da Coza

[Corina Militaru]

Am poposit cu drag! Frumos! Aștept continuarea! :)