Incertitudini IV Timp încremenit

[DANIELA TIGER]

        Felul în care făceau dragoste era unic, tot universul se rotea în jurul lor, priviri scânteietoare,  neastâmpărate se prelingeau peste trupurile fierbinți și fremătânde. Părea un dans, mereu nou, în acompaniamentul unei melodii surde numai de ei știută. Îi simte mireasma părului răsfirat în valuri, catifeaua pielii bronzate, iar buzele îl ard la fiecare atingere. Încleștarea sărutărilor îi aruncă într-o lume ireală, un amestec de simfonie și dorință, de naștere și înălțare.

            Tudor închise ochii, o rază de soare îi mângâie fața obosită. Nu dormise mai deloc de câteva zile și nici nu mâncase. Gura uscată cerea doar apă. Se lăsă dus de imaginea Mariei. Un zâmbet de plăcere îi inundă toată ființa.

            – Vezi, Tudor, stelele au nume și suflet. Fiecărei stele îi corespunde un om. A noastră care-o fi? Noi împărțim o stea, spuse Maria cu glas ștrengăresc ca de copil, iar ochii aruncau sclipiri calde oglindite în infinitul dintre cer și pământ.

            – Steaua mea ești tu! venea  răspunsul bărbatului întâlnind ochii umezi ai iubitei care se cuibărea la pieptul lui ca un pisoi alintat.

            – Iubire, când stau așa, uit de toate, mi-e atât de bine! șoptea Maria cu un oftat de plăcere în timp ce Tudor îi săruta și-i mângâia părul. Ar fi rămas încremeniți ore în șir învăluiți de tăcere, contopiți într-un singur suflet, o singură stea.

            Aveau atât de multe lucruri în comun încât, de cele mai multe ori, păreau că se privesc în oglindă. Se amuzau de fiecare dată când spuneau în același timp un gând, o idee.

            – Aș vrea să mă fac mică-mititică, să pot intra în buzunarul tău și să mă porți cu tine tot timpul! continua  Maria cu o voce gravă, iar ochii ei îl străpungeau până-n adâncuri.

            – Iubirea mea, dar eu te am în fiecare secundă aici! Cu palma răsfirată cuprindea pieptul acolo unde inima bătea cu putere doar pentru ea. Maria zâmbea și cu duioșie îi lua capul între mâini, se ridica pe vârfurile picioarelor, atingerea buzelor năștea cel mai dulce sărut.

            – Sunt fericită, Tudor!

Din norii ochilor ei picurau diamante, iar privirea plină de iubire scălda chipul frumos al bărbatului.

– Atunci, de ce plângi, Maria?

– De fericire, iubirea mea!

            Timpul trecuse cu repeziciune peste ei, doi ani de iubire, de speranțe. Renașterea unor simțăminte divine le umplea sufletul, îi întinerea. Numărau orele până la următoarea întâlnire în timp ce telefoanele aproape explodau de fierbinți ce erau. Nopțile în care, după o dragoste furtunoasă ca valurile mării sau lină precum adierea vântului printre vârfuri de brad, se țineau în brațe și adormeau așa, le dădeau satisfacția supremă, îi purtau pe aripi de înger ducându-i pe tărâmuri de vis.

            Tudor era primul care se trezea dimineața, apoi și Maria în aroma cafelei aburinde. Se simțea atât de răsfățată și iubită, iar surâsul ei împreună cu un sărut răsplăteau gestul bărbatului.  

            Zgomotul ușii metalice îl făcu pe Tudor să tresară, imaginile de care se bucura au fost alungate brutal. Zâmbetul și fața luminoasă dispărură, în locul lor apăru o grimasă plină de durere. Fusese adus la realitatea atât de apăsătoare, de neînțeles, era încă șocat și aștepta o minune să se trezească din coșmar.

            – Ionescu Tudor!

            Vocea gardianului explodă în urechi, se propaga ca un ecou prin tot corpul, devorându-l lacom. Ochii întunecați se opriră pe omul în uniforma impecabilă. Stătea țintuit de o forță inexplicabilă. Privirile lor se încrucișară ca-ntr-un duel. O clipă de confuzie se așternu între ei.

            – Ionescu Tudor? repetă polițistul, de data asta, ferm și cu o voce tunătoare.

            – Da, eu sunt! abia bâigui Tudor cu glasul stins.

– Mergeți cu mine, v-a venit avocatul!

– Avocatul!? întrebă Tudor, vădit mirat.

– Da, avocatul! Vi s-a dat unul din oficiu. Hai, nu mai stați, eu n-am timp de povești!

Privirea lui Tudor cuprinse întreaga încăpere ca și când voia să se asigure că nu a uitat nimic. Slabă iluzie, pentru că nu avea nimic. Pașii grei îl duseră mecanic spre ieșire. După coridoare și alte uși metalice intrară într-o sală. O masă dreptunghiulară de lemn, cu tăblia  plină de zgârieturi, trona în mijlocul încăperii. De-o parte și de alta, câte două scaune cu spătar. Vechi și ele, probabil din același set cu masa. Pe peretele opus ușii, fereastra cu zăbrele revărsa lumina caldă și puternică a unei splendide zile de vară. Pe unul din scaune, un bărbat tânăr cu o mapă plină de hârtii se juca Hopa-Mitică cu pixul. La intrarea celor doi bărbați se ridică întinzând mâna și fața i se umplu de un zâmbet care-i dezveli o dantură neîngrijită. Din primul moment, Tudor avu o repulsie pentru acest om. Știa că acesta venise să-l ajute, dar sentimentul de respingere nu-i dădea pace.

– Domnule Ionescu, bună ziua, avocat Gabriel Popa! Mă bucur să vă cunosc! Spuse avocatul dintr-o suflare, iar mâna umezită de transpirație îl făcu pe Tudor să încerce o senzație de greață. Luați loc, vom avea de discutat! și arătă cu mâna spre scaune.

Costumul uzat, de o culoare indecisă, era la fel de neîngrijit ca dinții, șifonat și cu pete  de grăsime. ”Probabil de la gogoșile sau hamburg-erii pe care-i savura în pauza dintre ședințe”, gândi Tudor. ”Cine, puii mei, îl ia pe ăsta ca avocat!?” Se așezară unul în fața celuilalt, în timp ce polițistul părăsi încăperea lăsând în urma lui același zgomot pătrunzător al ușii de fier. Un moment de tăcere învălui încăperea, privirile avocatului erau coborâte pe hârtiile din fața lui. Tudor îl examina nestigherit, dar cu cât îl examina, cu atât încrederea în el era spulberată. ”Nu, hotărât lucru, nu-l voi lua pe acest om! Trebuie să vorbesc cu un avocat adevărat, nu-mi las viața la voia întâmplării! Care viață, Doamne!? Care e rostul meu? Doamne ce mi se întâmplă? Dar ce rost are să mai lupt? Pentru ce s-o fac? Pentru cine?” Privindu-l mai atent pe avocat, parcă nu i se mai părea atât de respingător. Răsfoia încontinuu, aranja foile într-o ordine numai de el știută și iar o lua de la capăt într-un lung ritual. Pe Tudor începu să-l amuze nesiguranța omului din fața sa. Îl vedea cât este de emoționat, probabil era primul caz de acest gen. Când, în sfârșit, ridică ochii întâlni privirea blândă a bărbatului pe care trebuia să-l apere. O conexiune inexplicabilă se formă între cei doi. Aveau vârste apropiate. Poate asta era ceea ce-i lega, cine știe?

[Corina Militaru]

De la clipele de vis trăite alături de Maria, la coșmarul închisorii. De ce a ajuns Tudor aici? Sigur ne vei spune în fragmentele următoare. Sunt curioasă :) 

Am citit cu plăcere!

[Sofia Sincă]

Luat așa, separat fragmentul, îți pot spune că ai cam multe dialoguri. Poate pe de-a întregul nu sunt multe, dar așa separat... Și apoi prea mult patetism în prima jumătate a textului. Ți-ai lăsat parte din amprenta lirică să vorbească. De fapt toată acțiunea este tratată mai puțin „serios”, din punctul de vedere al întâmplărilor. Când afirm acest lucru mă ghidez și după această propoziție:

Pe Tudor începu să-l amuze nesiguranța omului din fața sa. Cine s-ar mai amuza în atare situație... sau Tudor este un recidivist notoriu... se poate și așa.

Ăsta este dezavantajul fragmentării unei lucrări mai ample. Prin urmare sunt de părere să postezi fragmente mai mari.

În rest textul este bine scris, corect.

Aștept continuarea mai degrabă, nu peste trei luni... :)))

Sofy

[DANIELA TIGER]

 Ok, continuăm! ACUM! :)