Gabriel

[Bunoiu Marian-Cosmin]

„Gabriel a fost cel mai norocos ghinionist din câți am întâlnit." spuneau colegii lui.

Era un tânăr de douăzeci și doi de ani, cu ochii de un căprui deschis, cu irișii înconjurați de cercuri negre, zâmbind mereu cu căldură, vorbind calm, calculat, fiecare cuvânt pe care-l rostea întruchipa semisfera optimistă a unei bolte senine într-o amiază de primăvară.

– Cum se face că mereu ești atât de vesel, Gabi? În fiecare dimineață te văd cum intri pe ușă de parcă ai câștigat la loterie, îl întreba un coleg.

– Păi și nu așa am apărut toți? Fiecare dintre noi a ajuns la ovul primul dintre milioane de concurenți. Ne naștem din noroc. La ce loterie mai bună poţi câştiga?

Spunea cuvintele acestea cu voce tare și în fugă, de parcă mai avea o lume întreagă de salutat, își arunca geanta pe masă și ieșea apoi imediat, mai adăugând:

– Mai bine m-ai întreba de ce nu zâmbesc ceilalți!

Ușa trântită se punea strajă înaintea oricărei replici pesimiste. Rămânea în urma lui un parfum de bine, un iz de hotărâre.

Gabriel a fost mereu prezent printre noi, era resursa noastră de bună-dispoziție, având replici pentru fiecare și știind în același timp să se poarte frumos cu toată lumea.

„O bubă avea, el, săracul. Era certat cu domnul" – spunea o bătrânică după ceva timp de când Gabriel nu mai exista. Într-adevăr, Dumnezeu îi părăsise imaginația de mult. Nu își putea închipui că viața lui, agățată în atâtea cârlige temporale întâmplătoare stă în mâinile unui zeu. „Dacă ar exista una din divinitățile astea în fața cărora oamenii își dau cu frunțile de pământ sau cu bice pe spinare și dacă acel bun dumnezeu ar fi atotputernicul, atunci am trăi într-o lume perfectă. Și nu trăim. Religiile? Toate niște bazaconii. Oamenii? Niște mamifere proaste!!!”

Când vorbea de religie – și rar o făcea – nu mai era el. Era cineva foarte trist, cineva care, pesemne, trăsese cu săgeata în cer și cerul nu a lăcrimat.

În schimb, întreaga viață i-a curs prin vene limpede ca un pârâu de munte ce se naște din dezmorțirea naturii când crestele se șterg de zăpadă. Însă, în plină primăvară, omătul avea să se termine și pârâul avea să se scurgă pe obrajii celor care l-au îndrăgit.

Stătea întins într-o zi de 1 martie pe o bancă, ținea  capul în poala iubitei, în timp ce aceasta îi mânjea jucăuș buzele cu ciocolata pe care el i-o făcuse cadou și îl gâdila ușor cu șnurul mărțișorului de la încheietura mâinii în ureche, numai cât să nu îl lase să ațipească în leneşa bătaie a unui soare anemic. El se strâmba și râdea și iar se strâmba. Ea îl privea cald și îi studia atentă fiecare mușchi cum se contracta și apoi se relaxa și apoi, sub atacul sadic al șnurului, iar se contracta. Razele albe îi luminau tenul roșu și limpede, proaspăt ras, frumos aranjat și parfumat pentru întâlnire. Din când în când îşi lingea buzele de ciocolată şi avea impresia că viaţa în sine era dulce.

A oftat prelung al lui Gabriel, pe nepregătite şi a făcut-o pe fată să tresară. Ea a început să vădă cum întreaga roșeața din obrajii lui fugea ca un stol de păsări care aleargă speriate, din calea unei furtuni ce se pregătește să intre în decor.

– Ești alb! spuse ea vizibil speriată.

– Mai nou, ești rasistă? glumi el cu voce slăbită. Mi s-a făcut un pic somn. Nu m-am odihnit prea mult în ultimul timp. O mai fi și astenia. Hai să ne plimbăm un pic.

S-a ridicat în fund, s-a frecat la ochii care au început să-l usture din cauza luminii. S-au ridicat împreună, au făcut doi pași, însă pe Gabriel l-a cuprins de picioare și de mâini o căldură și apoi un frig, i-au încetinit inima și buzele învinețite au spus: „Cad…”.

S-a prăbușit cu totul în privirea încremenită a fetei care, de la izbitura imaginii s-a umplut de acele lacrimi de frică ale femeii care te dor până în spatele ochilor.

Transportat de urgență la spital, a fost luat în grijă de un medic bătrân, fără chef. L-a diagnosticat imediat cu anemie severă și până urmau să vină rezultatele analizelor, l-a pus în perfuzii spunând că nu e nimic neobișnuit. Rezultatele au venit și doctorul, uitându-se la ele inițial cu sictir, și-a schimbat dintr-o dată privirea ce din nedumerire a trecut în îndoială și apoi pe măsură ce studia hârtiile a trecut într-o terifiantă certitudine. A pus toate hârtiile într-un dosar și i-a dat dispoziție unei asistente să îl interneze la interne. În orele următoare Gabriel confirma ultima privire a doctorului căci nu se simțea deloc mai bine, ci era slăbit, albit și cu albul ochilor îngălbenit.

Dar zâmbea și zâmbetul lui mai rău o făcea pe maică-sa să plângă. Spre seară, analizele spuneau cu scris rece că Gabriel avea cancer metastazic, răspândit prin tot corpul. Cea mai afectată era inima și cedase prima, mințind apoi că își revine. Încet, încet, fiecare organ se închidea cum se închid la înserat buticurile din orășelele mici. Sub lovitura veștii, simțurile iubitei lui au cedat, lăsându-i trupul să cadă la picioarele patului din salon, genunchii mamei au lovit violent linoleumul și fruntea ei s-a proptit pe pulpele tatălui băiatului, care, înghițind întreaga informație, cu doi muguri de lacrimi în colțurile ochilor, a pus mâna pe gratia patului și a strâns-o puternic fără nicio vorbă. Doi prieteni pus-o pe un pat pe iubita lui Gabriel, unul a ajutat-o pe mama sa să se ridice, eu mi-am scos țigările și am ieșit afară.

Iar Gabriel, slăbit, zâmbea:

– Priviţi partea frumoasă: am avut noroc, nu m-am chinuit până să ajung aici.

Nu vorbea cu nimeni, pentru că nimeni nu mai era în cameră. Toți erau absenți. Trupurile tuturor stăteau inerte și mințile fiecăruia refuzau realitatea.

În patru zile Gabriel a murit. A mai apucat să ceară ca la înmormântare să se facă o slujbă cât mai rudimentară sau dacă s-ar fi putut, să nu se facă deloc şi trupul lui să fie ars. Familia nu l-a ascultat. I s-a făcut o slujbă divină, cu un sobor de preoţi, care i-au cântat îngereşte. L-au îngropat.

Au trecut câteva săptămâni de când Gabriel își lăsase printre noi umbra nevăzută de ochi. A fost, întradevăr, cel mai norocos ghinionist din câte persoane am cunoscut, căci a trecut pe lângă suferință ajungând la marginea scândurii cu paşi veseli, aproape dansând, fără a avea spatele împuns cu sabia ascuțită a durerilor și chinului. Dar, cum îl țin eu minte, a fost și cel mai ghinionist norocos pe care îl știam. Avea tot ceea ce îi trebuie unui suflet și toate i s-au luat subit.

…

Stăteam, toți cei care l-am avut aproape, la mormântul lui, beam bere și fumam țigări . Era noaptea învierii și se vedeau toți credincioșii adunați la ușa bisericii, ce frumos erau îmbrăcați, ce piosi era fiecare și ce aură de fățărnicie amestecată cu frică radia în jurul fiecăruia. La un moment dat au ieșit toți și au început să dea târcoale bisericii, punându-se din când în când pe vine, să nu se murdărească bunătate de blugi sau fuste în genunchi, că domnul e mare, deci nu spală rufe. Erau pentru prima dată și pentru noi hidoși.

Stăteam toți în jurul crucii și priveam credincioșii cu ochii de un căprui deschis, cu irișii înconjurați de cercuri negre, zâmbind mereu cu căldură, vorbind calm, calculat, fiecare cuvânt care ieșea întruchipând semisfera optimistă a unei bolte senine într-o amiază de primăvară.

„Niște mamifere proaste” s-a auzit în urechile noastre, într-o clipă de tăcere, fără să fi rostit cineva un cuvânt.

[Corina Militaru]

Despre felul cum Gabriel a atins sufletul autorului. :) Frumos, dar cred că mai merge periat. Trebuie reformulat pe alocuri, eliminate repetițiile... Doar o părere! :) 

Am citit cu plăcere!

 

[Bunoiu Marian-Cosmin]

De acor cu periatul, dar la partea cu reformulatul, mi-ar fi prins bine sugestii mai concrete. Sunt unele expresii ale limbajului la care nu pot renunța.

Mai puțin la repetiții, asta îmi este clar. :)

 

[Bunoiu Marian-Cosmin]

Însă, pe alocuri, repetiția este intenționată. Totul depinde doar de receptor, de starea sa și de modul cum percepe stimulii exteriori.

[Nikol MerBreM]

Foarte trist şi poate tocmai de aceea, frumos! Mi-a plăcut şi desenul, foarte sugestiv!

[Mihaela Suciu]

Prin repetiție ai închis cercul, e interesant! și-mi plac descrierile, comparațiile și asocierile. O mică lume mare!

Revizuiește frazele: ”A oftat prelung al lui Gabriel, pe nepregătite şi a făcut-o pe fată să tresară.” ”Doi prieteni pus-o pe un pat pe iubita lui Gabriel”