Fragment 1 "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

Şi, cele câteva arătări albe din jurul meu, dispar. Ca un fum. Ca o ceaţă. Mă bucur. Târgul bătrân îmi reapare în faţă. Văd iar personajele de mai devreme şi intuiesc că m-am întors de unde eram gata să plec. În acelaşi loc. În acelaşi moment. Magdalina îşi târşâie paşii după mătăsuri, Partenie caută cai prin obor. Iar Catalina – eu - porneşte cu pas uşor spre locul unde îl zărise pe... hăndrălău, cum îi zice Magdalina mereu, bărbatului care sărise, ziua, în amiaza mare, geamul casei unei cucoane cu ştaif din Târgşor. El n-o observase – de altfel, ce să caute o fată ca ea prin zona cu clondire şi budane? - şi ea se pliază periculos de aproape de masa lui. Chipurile, cu treabă. Precum cea mai bună dintre gospodine, întreabă de preţul şi provenienţa mierii, gustă caşcavalul, comentează că e prea sărat şi nu ştie dacă să cumpere, se uită la boabele de fasole, de parcă nu mai văzuse altele la fel în viaţa ei. Se fâţâie, însă, cu ochii şi urechile ţintă la bărbatul care bea liniştit o ulcică de vin, însoţit de huiduma bărboasă. E prins în discuţie şi nu o vede. Aşa că, ea îşi forţează norocul şi, ascunsă de umbrarul de frunze verzi, se postează şi mai aproape de masă, unde trage, în cel mai ordinar mod - ca slugile neghioabe - cu urechea la conversaţia celor doi. Glăsuieşte bărbosul:

─ Domnia-ta, jupân logofete, eşti dracul gol, zău. Să mor eu şi neamul meu, dacă nu e aşa! Doamne iartă-mă pe mine, păcătosul robul Tău, că n-ar trebui să zic nici de satană, nici de zău, nici de neam – cât mai e... Da’ cum adică, ştii domnia-ta că i-a venit muierii bărbatul acasă şi tot nu te înduri să pleci din braţele ei? Sau nu te lăsa diavoliţa din strânsoare? Of şi aoleu, logofete! În loc să-ţi vezi de chiverniseala matale, de averi şi de toate cele, venişi aici să te-ncurci cu taliencele, grecoaicele, turcoaicele şi alte o mie de naţii de muieri. Aferim, Doamne, că dacă află domnia-sa, jupân Pătraşcu, fratele prea iubit al luminăţiei tale, cu ce te grasăşti pe aici, apăi mă tem că ne-o descăpăţâna pe amândoi, mintenaş, cât ai zice muiere nurlie, că domnia sa nu ştie multe! Harş şi gata! Şi toate mândrele jupânese şi jupâniţe vor plânge după noi. Mai ales după domnia-ta, că eşti mai ochios, da’ şi după mine, că nici eu nu mi-s de lepădat... He, hei, când eram eu în zaua mea, adecă eram tânăr, vreau să zic... Mai venea câte una la spovedit, câte alta la împărtăşit... Nu căta cu despreţ la mine, jupâne Şerbane, c-am fost, oho, falnic la vremea mea, nu glumă! Adecătelea, ce e, nu mă crezi, he?

─ Vai, păcatele mele, cum să nu te cred? Ce, am zis eu ceva? Mai ales că mai eşti şi acum falnic şi frumos ca o cadră. Nu ţi-ai pierdut din farmecele tinereţii. Ba, dimpotrivă... Zi mai departe, popo, că sunt doar ochi şi urechi!

─ Ehei, aveam, dacă vrei să ştii, mândre în nouă sate. Ca să nu zic în 99... Pe toate le iubeam, logofete, iar ele pe mine, şi mai abitir. Şi mai dihai... Eram şi cilibiu, cum nu mai era altul. Acuma, sunt mai ceacâr, aşa... Da’ tata a vrut să mă vază popă, să umblu cu cădelniţa prin altar şi prin case de oameni, să fiu trimisul Domnului pe pământ. Că, până în cele de pe urmă, eu m-am luat cu viaţa şi cu mirenii, e altă mâncare de peşte. Însă atunci, la tenereţe, poteam eu să nu-l ascult pe tata al meu şi să nu îmbrac rochia bisericească? Că numai pentru dumnealui am îmbrăcat-o, eu n-am avut în veci simţiri pentru ea. C-aşa ascultă, de când lumea, copiii de părinţi. Şi de fraţii mai mari, cum ar fi alde jupân Pătraşcu...

─ Mă, Lupeo, mă, tu cam îmi ţii predici, dacă bag eu bine seamă. Te crezi în altar, cu babele? Sau eşti cam limbut şi trebuie să te pun la canoane, cât oi fi fiind tu de popă, ca să te chibzuieşti la vorbă?

─ Apăi c-aşa o fi, nu zic ba. Mă întind la peltea cu stăpânul. Da’ eu tot zic să-mi spui domnia-ta care, se vede treaba, le ştii pe toate, pe unde scoatem cămaşa şi nădragii, dacă ne află dumnealui banul Pătraşcu că ne curg balele după muierile locului? Viteazul Măriei-sale, Pătraşcu, nu fitecine din târgul ăsta prăfuit...

─ De, mă Lupeo, unii luptă cu othomaniceasca împărăţie, cu polonii şi tătarii, vitejeşte, alţii, tot vitejeşte, se luptă cu femeile. Nu trebuie să aibă grijă şi de ele, bietele, cineva? Dacă ar fi toţi viteji ca banul, ar rămâne jupâniţele şi jupânesele neîncălzite prin cotloanele conacelor. Şi tu, în loc să-mi îndrugi verzi şi uscate, cum faci de când te ştiu, mai bine ai turna vin în ăste clondire, că mi-e sete! Hai, înc-o sănătate! Şi încă o sănătate! Îţi tremură mâna, Lupeo, dai pe jos. Ai dat mult de pomană, ca popă răspopit ce te afli, după cum bag eu de seamă...

─ Parascovenia mă-sii şi a lu’ tac’su! Păcat de vin, logofete, nu de anteriul meu. Păcat de vin, zic, zău, că prea e bun şi rubiniu.

─ Ştii ce mă gândesc, Lupeo? Că tot mai stăm un pic pe aici, nu? Tu mai speli la varză despre fratele nostru, eu mai iau aminte la poveţele tale înţelepte... Du-te de spune unui cioban să junghe un berbecel, ca să-l frigem pe jar, că parcă mă ia cu foame de la ramazan. Plus că după berbecel, vinişorul alunecă neostoit pe cerul gurii. Ca ochii flăcăului după decolteul jupâneselor...

─ Ţi-a zburat un porumbel din gură, jupân logofete, cu berbecelul! Adecă, ce zic eu porumbel? Nu, o porumbiţă ţi-a zburat, că de, domnia-ta eşti cu partea muierească. Cu ele, cu muierile ai prieteşug şi drăgăleală.

─ Sunt şi bărbat ca lumea, Lupeo, nu vezi? Sunt un bărbat bine. Singurul defect, adică, bărbat bine şi mă descurc.

─ Asta, dreptu-i! Eşti falnic şi-l ai pe du-te vino la femei. Numai jupâneasa Ilincuţa n-a băgat de samă, până acuş, că eşti aşa cum ziseşi.

─ Ascultă, popo: ţi-am poruncit să nu mai pomeneşti niciodată de femeia aceea. Sau am vorbit turceşte şi nu mai pricepi limba asta? În ce idiom să-ţi spun ca să pricepi? Am pus cruce peste treaba aia. În loc să stai aci şi să mă înfurii, mai bine du-te degrabă unde ţi-am spus, că mi s-a făcut o foame de lup.  

─ E, aici ai nimerit-o. Cred şi eu că te rade foamea pe la maţe. După aşa o noapte cu nevasta talianului... Mă mir că mai stai pe picioare de la aşa efort şi osteneală. Hait, logofete! Se uită una la mine.

─ Dacă n-a mai văzut, sărmana, aşa mândreţe de bărbat... Spune-i să nu te deoache, Doamne fereşte, Lupeo, că altfel, ce mă fac fără tine?

─ Râzi, domnia-ta, râzi, logofete, da’ dacă se uită, ce să fac? Ăăăă... Sau s-o fi uitând la domnia-ta, după domnia-ta, că parcă prea e albă şi codană pentru bătrâneţile mele. Ian de vezi, îi ştii căutătura?

Când se uită discret în direcţia arătată de Lupea, Şerban tresare de-a binelea. O descoperise printre producturi pe fetişcana de lângă locuinţa negustorului talian. Ce mică e, care va să zică, lumea...

─ Hai, popo, mergi cu Dumnezeu şi tacă-ţi fleanca aia!

─ Da, da’ fata...

─ Ce treabă ai tu cu fata? Vezi-ţi de rostul tău. Du-te unde te-am trimis. Că ţi s-au lungit cele urechi de foame. 

─ He, he, jupân logofete! Iar mi te aprinzi. Iar vrăjeşti la codane. Iar mi te uiţi la cadâne. Până ce nu ţi-oi arunca trei rânduri de piei pe aici, nu te stâmperi. Dă-le focului pe toate, că prea am tras-o cu ele, peste tot. Şi măcar de mi-ai lăsa şi mie câte una mai... cum zice turcu’, că am uitat? Mai celebi, celebi, da. Ştiam şi eu pentru ce trag toate ponoasele pe lumea asta. Dar domnia-ta, hapsân cum eşti, le ţii, le iei înălţimea-ta pe toate. Nu scapi nimic. Halal de bărbat. Ei, ho, ho, că mă duc, plec! Nu te mai uita la mine ca uliul la porumbel! Uite acuma plec! Mă duc la vreunul să junghe ăl berbece, cum ai zis. Fac jărtfa asta pentru domnia-ta, că nu mănânc chiar aşa o pâine amară şi rea în slujba Măriei-tale. Şi apoi, mi se pare că se lasă iar cu zaiafet. Şi dacă e de zaiafet, ştii că eu nu mă dau în lături, nici dacă bubuie tunurile ca la Călugăreni. Ies cu pieptul înainte la aşa primejdie.

Lupea se depărtează bodogănind în legea lui, iar Şerban se ridică de la masă şi se duce glonţ la Catalina. Întâi, li se întâlnesc, pentru o clipă, ochii. Cum se intersectează în cosmos planetele. Apoi fata şi-i retrage grabnic pe ai ei şi devine brusc interesată de o roată mare, cât una de car, de caşcaval.

─ Bună ziua, frumoasă jupâniţă! îi pune hotărât mâna pe umăr logofătul.

─ Bună să-ţi fie inima, voinicule!

─ Mi-e bună, mi-e bună, tot pe atât cât eşti domnia-ta de frumoasă.

Catalina, roşie vâlvătaie, ca para focului ce arde în vatra bucătăriei, când se fac cozonaci şi se frig purcei la tavă, îşi fereşte din nou, vinovată, privirile.

─ Dar ce faci singură în târg?

─ Nu sunt singură.

─ Adevărat, nu eşti singură. Acum eşti cu mine.

─ Sunt acum, aşa e. Dar nu mă refeream la domnia-ta, voinicule. Am venit aici, cum se cuvine, însoţită de doi slujitori. De fapt, aşa cum se spune în familia noastră, ei sunt mai degrabă prieteni, decât slujitori. Sunt ţigani liberi, pe care i-a răscumpărat tata de la ocna de sare. Şi ei, drept mulţumire, s-au aşezat la casa noastră, ajutându-ne şi fiindu-ne alături în toate cele.

─ Oho... Dar cine e tatăl domniei-tale?

─ Un om. Un om de pe aici.

─ Aha, am înţeles. Dar pe domnia-ta cum te-o fi chemând?

─ Păi, nu ţi-oi spune. Ce, parcă eu ştiu cine eşti dumneata?

─ Dreptu-i ce spui! Aşa e cum zici. Atunci, ca să scăpăm de haiul ăsta, hai să ne cunoaştem: eu sunt Şerban Văcărescu. Ăsta nume îl am. Sau Făgărescu, după numele Ţării Făgăraşului.

─ De acolo vii?

─ De acolo au venit strămoşii mei. Radu Vodă Negru, poate ai auzit de el. Neagoe Văcărescul – fiul lui Dan Văcărescul, voievod al Făgăraşului, nepot de soră a lui Radu Vodă Negru, venit-au cu el şi oprindu-se ei pe malul Dâmboviţei, s-au stabilit la Câmpulung-Muscel, unde au întemeiat sate şi biserici, douăsprezece la număr, în satele pe care le-au stăpânit pe Dâmboviţa în jos. Aşa zice la cronica Văcăreştilor de chiar Văcăreştii de după noi...

─ Eşti străin de locurile astea. Mă gândeam eu. Şi ce cauţi pe aici?

─ Păi, am auzit că nu sunt nicăieri fete mai frumoase ca la Târgşor şi la Ploieşti. Şi-am venit să văd, e aşa, nu e... Iar pe cea mai frumoasă dintre ele, am pus gând s-o duc cu mine la Văcăreşti, în casa părintească. Ce zici?

─ Mult mă mir de mine că stau de vorbă cu domnia-ta, în loc să-mi caut de treabă, cum se cuvine. Că am şi eu treburile mele!

─ Am înţeles. Nu se cade, nu-i aşa, ca o fată frumoasă şi mândră foc, şi singură pe deasupra, să stea în târg de vorbă cu un voinic. Că se pune lumea, cum face mereu, pe clevetit. Lasă lumea, jupâniţă, ce ne pasă nouă de ea? Ea vorbeşte oricum, oriunde, de orice. Nici pământul nu-i astupă gura în veci. Eu am o vorbă: trăieşte clipa, ce-o fi mâine, om mai vedea. Eşti de pe aici?

─ Dacă te referi la zonă... De pe aici, da...

─ Unde stai? Pe care uliţă?

─ Pe uliţa cu lume. Cu multă lume. Cu cea mai multă şi mai bună lume. Aşa spun toţi şi cred că e aşa. Dar dacă ar fi după mine, n-aş mai sta pe un drumeag mărginit de vecini, de case, de oameni. Aş pleca în pădure, că sunt imenşi Codrii Vlăsiei şi nu mă găseşte lumea care cleveteşte, şi acolo mi-aş face o căsuţă. Una mică, mică de tot, nu un palat. Să stau acolo şi s-o îngrijesc singură, singurică, să nu fie ţipenie de om prin jur. Aşa-mi vine de la o vreme, să nu mai văd pe nimeni. Să mă pierd în codru şi să nu mai ştiu de lume. Nici lumea de mine. Numai seara să-mi vină bărbatul acasă de la muncă. Ori de la luptă, căci dacă vremurile sunt tot mai tulburi, trebuie, din păcate, să ne gândim la lupte, ca făcând parte din viaţa noastră.

─ Minunată perspectivă! N-ai gusturi proaste. Singuratic şi retras. Parcă şi văd căsuţa mică, înconjurată de copaci falnici şi flori delicate. Undeva, în spate, se aude curgând, din dâmb în dâmb, şi Prahova. În pragul casei, mândreţe de nevastă care mă aşteaptă. Eu vin, cum ziceai, de la luptă, că vremurile sunt tulburi, şi sunt obosit peste măsură, şi tot la fel de înfuriat, başca faptul că am băut un pic cu Lupea prin vreo crâşmă. Aşa sunt bărbaţii, jupâniţă... Şi, uite, tun şi fulger, mai ceva ca sfântul ăla, responsabil cu tunatul şi fulgeratul în cer şi pe pământ, prietenul lui Lupea. Până ajung la căsuţa mică. Acolo, în prag, nevasta mea zâmbeşte, mie îmi zâmbeşte, mă întreabă de lupte, de pământ, de Vodă, îmi povesteşte despre florile ei, cum s-au prins ele, toate, pe locul din spatele casei, îmi toarnă un strop de vin, îmi trage cizmele din picioare, mă sărută cu drag şi, dintr-o dată, realizez că am uitat să mai tun şi să mai fulger, cum făceam. Nu mai am nimic de-a face cu lupta şi cu lumea, care mă mânie şi mă mâhneşte şi-mi iau micuţa pe genunchi, ca să stăm aşa până se pierde pământul. Îi mângâi, cum n-am mai făcut-o niciodată, cu nimeni, cosiţele negre, de abanos, îi sărut ochişorii verzi ca iarba din câmpie şi adormim aşa, pe scaun, ca popii răspopiţi. Ce mai contează, dacă ea e ghemuită, pierdută, topită la pieptul meu? Poate să vină şi potopul lui Noe! De sus, luna galbenă veghează şi ne binecuvântează dragostea. Pădurea, care se întinde perete pe lângă a noastră casă, ne fereşte şi ne ascunde continuu de ochii lumii, iar gârla, care cum spuneam, curge prin spatele micului nostru cuibuşor, susură grăbită din piatră în piatră. Ştii că ochii tăi seamănă cu apa aceea? Doar că sunt mai limpezi ca...

─ Doamne, că proastă mai sunt! De ce stau eu, ca toantele din târg, să ascult aşa baliverne de bărbat afemeiat?

Şi Catalina, înfiorată, răvăşită, dă să fugă. Să plece cât mai departe de ispita din ochii aceia negri. De vorbele lui îmbibate, până la refuz, cu miere. Aşa ceva nu se face. Adică să dea apă la moară pornirilor mincinoase ale unui, cum zice Magdalina, hăndrălău? Ea, fata pârcălabului de care ascultă tot târgul? Care l-a înfruntat şi pe Mihai Viteazul? Mâna lui Şerban o prinde de umăr, iar vocea lui şopteşte rugătoare:

─ De ce pleci? Nu pleca!

Dar ea se smulge din strâmtoare şi o zbugheşte printre tarabe şi desagi, lăsându-l singur pe bărbatul care o tulburase atâta cu prezenţa şi cu vorbele lui. O mare de alb, acelaşi alb de mai devreme, o năpădeşte, o împrejmuieşte, o potopeşte. Na, acuma trebuia să apară iar fantasmele albe, cu ustensilele lor zornăitoare. Nu, nu e momentul să le dau atenţie. Nu e clipă de băgat în seamă călăii albi. Acum trebuie să fiu Catalina. Acum trebuie să merg mai departe prin târgul colbuit. Acum nu pot să las să se piardă frumuseţe de poveste. Acum trebuie să fiu aici. Acum nu contează cine sunt, din ce lume vin. Acum e important doar să aflu, cum e, cum a fost, expunerea de fapte. Ştiu că pot să rămân, dacă vreau, aici, în acest târg şi în acest timp, ca să-mi trăiesc povestea. Ca să fie a mea. Şi vreau... Cu tărie vreau. De fapt, e tot ceea ce vreau acum.

 

[Chris]

Da, frumos şi acest fragment unde aflăm cine este preotul,  tânărul chipeş şi Cătălina. Bineînţeles că mă aşteptam să o caute după cum a privit-o când a văzut-o prima dată, dar iată că l-a găsit ea, curiozitatea tinereţii fără experienţă care ar fi putut să o bage în bucluc dacă nu ar fi avut capul pe umeri. Să vedem continuarea :))

"...Mamă, şi cânta ţiganul în cauză de inimă albastră lumii adunate, de făcea să curgă vinul în valuri, mai ceva ca ploaia în luna lui Cuptor. Curgeau, e drept, şi foloasele cântăreţului. Dar lumea era mulţumită.....

....Şi, cele câteva arătări albe din jurul meu, dispar. Ca un fum. Ca o ceaţă. Mă bucur. Târgul bătrân îmi reapare în faţă. Văd iar personajele de mai devreme şi intuiesc că m-am întors de unde eram gata să plec." - am copiat sfârşitul fragmentului precedent şi îceputul acestui fragment. mie mi se pare că lipseşte ceva, un paragraf, o frază, sau poate am încurcat eu, dar nu cred...

idiom - ?? nu era mai bine "grai"?

[Corina Militaru]

Sunt aici! Bine ca m-ai mai lasat un pic prin targ. Asta nu inseamna ca nu sunt nerabdatoare sa calatoresc si in alte timpuri. :) Sii... nu cred ca poti sa ma dezamagesti(apropo de comentul de la episodul trecut)

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Am savurat, din dialog, cu acelaşi deliciu cu care ne-ai obişnuit. Îmi amintesc de lecturile fascinante ale copilăriei, cu domnitori şi domniţe, cu haiduci şarmanţi care se arătau rar, preocuparea lor cea mai importantă fiind războiul şi aventura. Mi-am amintit de primul roman citit, Neamul Şoimăreştilor. Admir limbajul, este de acolo, de pe vremea lui Mihai Viteazul. Însă ai nişte expresii evoluate, care nu prea se foloseau în vremea respectivă. Le-ai lăsat intenţionat? Să mai revenim din când în când în lumea noastră?

Oricum, lectura m-a relaxat, mi-a bucurat inima. Aştept continuarea, dar aşa cum a zis Cristina, numerotează cumva fragmentele, că ne rătăcim pe aici.

Sofy

[Gabriela Grădinariu]

 Eşti o măiastră a stilisticii!

Limbajul e autentic, pitoresc, deşi sunt prezente şi cuvinte nepotrivite vremii: "imens", "perspectivă", "relizez".

Cred că trecerile de pe un plan temporal pe altul ar trebui să le marchezi, fie şi grafic.

Aştept de la tine un portret de personaj realizat în detaliu. 

Mare drag de cuvântul tău!