Vârfuri de ace mă împung în tot trupul. O negură grea şi apăsătoare pune stăpânire pe mine. Nu mai am nimic din ce aveam mai adineauri. Dispare mărul, nu mai văd câmpul, nici pepenii nu mai sunt. Şi nici el nu se mai zăreşte nicăieri. Dau să-l strig, dar gura îmi e încleştată şi nu pot să rostesc nicio vorbă. Mă chinuiesc. Încerc. Bâjbâi. Dar parcă n-am avut niciodată darul vorbirii. Vreau să mă mişc, să fac un gest, oricare, sperând să scap de ceaţa sâcâitoare. Mai crunt ca niciodată, mă doare în mine. Mă doare peste tot. Arătările albe se învârtesc supărate. Par negre de supărare. Scurmă şi taie în mine, ca şi până acum, dar sunt mai nemulţumite ca niciodată. Nu înţeleg: nu se mai satură să mă chinuiască atât? Nu cumva sunt călăi de-ai Inchiziţiei, de recurg la aşa veşnice şi nemiloase torturi? Ce le-am făcut? De ce nu mă lasă în pace? N-am să scap niciodată?
Sunt tot mai multe arătări şi tot în alb sunt toate îmbrăcate. Albul acesta mă sfâşie, mă copleşeşte, mă inundă. Îmi vine să evadez din închisoarea aceasta de alb, dar simt că nu sunt în stare. Am alergat atâta, că am obosit. Nu mai pot. Nu mă mai ţin puterile. Dacă ar veni el după mine, dacă ar veni, să nu mai umblu eu, bezmetică... Uneltele de tortură reapar. Sunt parcă şi mai ascuţite, şi mai dure. Mă scormonesc din nou. Îmi zdrobesc capul, îmi sfâşie corpul. Sunt tot mai neputincioasă. Nu mai pot să mă opun, nu mai pot!
Mă ghiorlănesc cu cuţitele în minte şi-n inimă. Nu mai obosesc odată? „Hai, o stabilizăm, zice una dintre făpturile groaznice, de data asta reuşim!”. Nu înţeleg nimic. De multă vreme nu mai înţeleg nimic. Şi, pentru câteva clipe, călăii dispar. Rămâne – sau apare, nu ştiu – doar o ceaţă lăptoasă. Dau să fug într-acolo. Probabil, pierdut în ceaţa aceea, e el. Ştie că mă duc. Şi mă aşteaptă. Bâjbâi. Mă lovesc de mine şi ţip. Nu e. Caut mai departe. Cu disperare. Cu obidă. Cu încrâncenare. Şi nu-l găsesc. Tot nu-l găsesc. În faţă am doar, deschisă, o pagină de ziar. Mă aşteaptă s-o citesc. Avidă, nădăjduitoare, curioasă, mă aplec peste ea s-o parcurg. Cuvintele curg agale, ca într-o poveste de la gura sobei. Cu ultima zvâcnire de luciditate, mă străduiesc să înţeleg.
«Durere
Mihai Viteazul, faţă cu Ploieştii de azi
Lui Mihai Viteazul din Ploieşti îi rămâne calul fără picioare şi fără coadă
În Ploieşti, pe care cu mai bine de 400 de ani în urmă Mihai Viteazul îl transforma din sat în târg, există, nu departe de centru, un monument ecvestru care îl reprezintă pe domnitor. Din păcate, statuia, ridicată în grabă la sărbătoarea celor 400 de ani de atestare documentară, se dezmembrează de la zi la zi. Ba mai pică o placă de pe postament, ba mai dispare o lampă de lângă statuie... Ce e mai grav, însă, e faptul că, statuia Viteazului e „aruncată”, metaforic vorbind, dintr-o grădină într-alta: să răspundă Primăria Ploieşti şi primarul Emil Calotă! Ba să răspundă Consiliul Judeţean Prahova, cu vicele său Mircea Cosma, cu tot, că acesta a vrut statuie pentru Mihai Viteazul, fiind el, până în rărunchii proprii, fan Mihai Viteazul... Până se hotărăsc autorităţile locale cui aparţine statuia, mai pică o placă, mai cade juma’ din coada calului... Mai jos, un pamflet despre calul Măriei - Sale şi vremurile de azi.
O fi, n-o fi...
Uite, nu ştiu cum, necum, mai deunăzi mă prinse seara la redacţie. Că aşa e cu munca asta de creaţie: nu te lasă nici ziua, nici noaptea. Ba mai afli câte una, ba îţi mai vine câte o idee magnifică, numai bună de pus în ziar... Şi tot aşa. Obosit peste poate cum mă aflam în seara despre care taman v-am spus – că nu-i uşor să te omori cât e ziulica de mare cu plaivazul, hârtia ori paharul... asta, biblioteca, am vrut să zic – m-a luat cam aşa, de ochi, un pui de somn şi-am lăsat capul pe birou. Să fi adormit? Să fi visat? Să fi fost aievea ce-a urmat? Parol de gazetar că nu ştiu ce să zic. Mai bine, spuneţi voi ce să fi fost.
Nedumeriri de Viteaz
Bărbos, înalt, cu privirea cruntă, stătea în faţa mea. Îl ştiam din cărţile de istorie şi am fost onorat să-l salut cu mâna la pălărie: „Să trăieşti, Măria Ta! Nu ţi-am auzit calul”. Că aveam şi eu un foc, na, mă prinse ditamai domnitorul cu capul pe birou. Dacă mă pârăşte la şefi? Răspunsul lui m-a cutremurat: „Am venit pe jos! Că ăsta de-i mare pârcălab acum, aici, în târgul Ploieşcilor, Emil Calotă sau cum îl cheamă, mi-a lăsat calul fără picioare. Adică nu fără picioare, fără picioare, dar fără postament. Că se strică de la zi la zi şi-o să cad cu calul la un moment dat”. „Să ştii, Măria Ta, că primarul nostru este înnobilat de gânduri bune, banii îi lipsesc ca să facă toate cele”. „Înnobilat? Din ce familie face parte, ca să văd dacă e, într-adevăr, nobil. Dar, după câte observ, s-au schimbat multe pe aici. Unde e vatra satului, ştiută de mine? Şi casele roşilor şi cămărăşeilor şi călăraşilor ce-şi aveau rosturile pe aici?” E-n urmă, m-am gândit, domnitorul, aşa că m-am grăbit să-i explic: „În anii epocii de aur, s-au construit multe şi măreţe apartamente, cât o cutie de chibrituri multe dintre ele, în care au fost mutaţi mii de oameni veniţi de la ţară, ca să revoluţioneze industria din oraş, să facă şaibe, să scoată petrolul din ţâţâni, să-i înveţe pe ţărani să facă brânză. Apoi, după revoluţie, sau ce-au fost evenimentele din 1989, s-au construit vile şi palate, mai ceva ca pe vremea Măriei Tale. Unele dintre ele sunt ale unor rromi, asta, ţigani, ca să înţelegi, dar n-avem voie să le spunem ţigani, că se supără, care au ajuns oameni cu bani, alte palate sunt ale unora din Divan. N-ai văzut, Măria Ta, de când eşti, ce se găseşte în palatele lor. Ţiganii sunt liberi, au partide, au împărat, au rege, au şi vize de plecare prin ţările Europei, la care tânjim să ne alipim şi noi, cu arme şi bagaje. Mai mult bagaje, dar şi arme, ei, mă rog... Pe la Viena ne-au făcut de circ şi de panaramă, că s-au pus să mănânce lebedele celor de acolo. Au zis că-s gâşte de pe la noi, care merg pe varză şi, la foamea care era pe ei…” Măria Sa se scarpină în barbă, fără să înţeleagă bine ce trăncănesc eu. Şi zice: „Dar delniţele şi fâneţele, păşunile şi livezile întinse, pe care le-am lăsat eu când am plecat spre Ardeal?” „Ce să-ţi spun, Măria Ta? A dat unu’, Iliescu, de-a fost la conducerea ţării până mai ieri, pământul confiscat de comunişti ţăranilor şi cui îl mai avea. Dar Ploieştiul e oraş, chiar Domnia Ta ai înlesnit asta prin înfiinţarea târgului săptămânal, şi de, orăşenii, ca orăşenii: mai un spectacol, mai un meci de fotbal, mai o berică la vreo terasă... Cine să mai ducă azi grija delniţelor şi fâneţelor?” „Dar măcar târgul săptămânal a rămas tot miercurea?” - întreabă domnitorul. Trebuie să-i spun omului adevărul, să ştie şi să nu-şi mai facă iluzii: „Nu, mărite Doamne, Oborul din Ploieşti e acum sâmbăta şi duminica, dar fraţii noştri de peste Prut, care vin cu oarece de pe la ei, cele mai multe produse expirate ori furate, mai stau şi miercurea, că te interesează miercurea, prin târg, mai adăstează pe la noi. Unde să se ducă şi ei, dacă noi le suntem fraţi?” Şi mai vine o întrebare: „Auzi, dar vin şi răchie se mai bea în târg în ulcele de pământ? Că aşa era pe vremea mea…” „Ei, acum se bea Rasputin sau Stalinskaya, şi multe alte nume noi de băuturi pe care nu are rost să ţi le mai spun, că şi aşa nu ştii ce-s alea. A fost unul Văcăroiu, în capul Guvernului şi acesta bea Săniuţa. Articulat, dacă înţelegi ce vreau să spun. Că este şi unul Săniuţă, de a fost şef peste potere, la un moment dat - cum îi zicea, doamne, pe vremea Măriei - Tale, zahitan, zahitan, da, ca să înţelegi mai bine, deşi nu e chiar ce funcţie a avut - dar el bea doar cafea la Româneşti, când vine de la împărăţie. Dar mai sunt şi cei care beau Aurolac. Cei mai mulţi, însă, beau venin şi amărăciune, că asta e la modă acum”. Măria Sa pare că nu mă ascultă. Şi zice iar: „Dar peşti mai sunt pe piaţă, la câte bag de seamă că s-au schimbat?” „Ei, acum se găsesc peste tot. Sunt pe stradă, la hotel, la gară, pe centură...” „Mătăsuri şi taftale pentru jupâniţe se mai găsesc?” „E, uite că asta nu ştiu. S-o găsi, dar cui îi mai trebuie? Că acum intră material puţin, că se poartă minijup. Adică nu e nevoie decât de o palmă de textilă”. „Auzi, dar am văzut venind încoace pe unii cu multe lanţuri pe ei. Unii le aveau la gât, alţii la mijloc, alţii la picioare. Au fugit, mă gândesc, de la ocnă, de la Telega, nu?” „Da’ de unde... La Telega nu mai e ocnă. Sunt doar nişte lacuri adânci, care comunică între ele şi unde, cică, s-au aruncat nişte butoaie cu deşeuri. Un fel de gunoaie, cum ar veni, mai pe înţelesul Măriei Tale, dar gunoaie care fac rău mare oamenilor, în timp. Cred că vorbeşti de rock-eri, când spui de lanţuri, că ei aşa se poartă: cu lanţuri, cu bocanci, cu cercei în ureche, cu nădragii rupţi. Ce vrei, pătrunde civilizaţia şi la noi, intrăm în Europa”. E mirat: „Da? Şi eu care auzisem că au dat iar turcii la graniţe!” „A, sigur, au mai intrat câte unii. Dar mai mult s-au dus fetele noastre la ei, să se lupte pentru aurul dat tribut în vremurile de demult. Paşnici turcii azi, să ştii, Măria Ta, nu fac belele mari. Au venit să ne înveţe să facem pâine şi, mai asigură, că aşa se face între oamenii ce dau dovadă de cumsecădenie, şi câte o pâine unor fătuce, care nu ştiu s-o găsească altundeva”.
Trupul ţării, înjumătăţit
Mai tace un pic şi zice iar domnitorul: „Nu mi-ai spus, cine mai domneşte în ţară în vremurile astea?” Are, bag samă, reminiscenţe. „Nu mai domneşte, i-am spus, nimeni, c-am avut alegeri libere şi am ales preşedinte. Adică asta se face cam aşa: votezi pe cine vrei şi iese cine trebuie. Dar avem, parol, alegeri libere”. „Tare sunt supărat. Cât m-am luptat eu să ţin ţările române unite şi aflu acum că, pe lângă Moldova, care nu mai e la trupul ţării, mai vreţi să daţi şi Transilvania ungurilor. Nu mai ştiţi ce am păţit eu cu Bathory?” „Ce spui, mărite Doamne? Liderii maghiari din ziua de azi, aciuiţi şi ei pe la împărăţie, nu vor aşa ceva. Zvonuri lansate de cine ştie ce cârcotaş, deci fără temei, serios. Că doar noi şi ei tragem la aceeaşi căruţă. Asta, la acelaşi guvern”. „Vorbind despre căruţe: venind încoace, n-am mai văzut nici un cal. Ce s-a întâmplat cu aceste animale?” „Ei, a mai fost unul, dar cu ceva vreme în urmă l-au luat liberalii lui Patriciu. Cred că, între timp, la cum n-am mai auzit de el, l-au cam făcut salam. Pe ceilalţi, tehnologia i-a înlocuit cu cai putere. N-ai văzut câte autoturisme sunt la tot pasul?” „Ei, vorba e că sunt supărat cu adevărat. Aş fi vrut să fiu şi eu în regulă, cu calul meu, cu tot. Şi n-ai văzut cum pică plăcile de pe soclu? Zici că au venit toate naţiile cu război peste noi. Mai e un pic şi cade şi coada calului, cad şi picioarele... Plus că ăştia de sunt staroşti şi pârcălabi acum în Ploieşci, alde Cosma şi Calotă, pasează calul meu dintr-o parte într-alta, că zice fiecare că nu e de domeniul lui. Păi se poate cu calul ăsta al meu să fie atâtea peripeţii? L-a început unul, Hanganu, de era staroste în primii ani de după revoluţie. Am auzit că acuma îşi face veacul pe strada Diligenţei şi nu mai are treabă cu caii. Înţeleg să nu-mi dea staroştii de azi pământurile pe care le-am vrut, cum a făcut pârcălabul Vasile, dar chiar să mă lase cu calul în drum? Că pică azi, mâine de pe postament şi ajung de râsul curcilor... Cine a mai văzut ditamai Viteazul fără cal? Nu-mi asigură în loc nici măcar o mârţoagă. E posibil aşa ceva?” Mi s-a făcut milă de el şi am zis să-l consolez: „Lasă, Măria Ta, că primarul nostru nu te lasă. Nici cei de la Consiliul Judeţean Prahova, că sunt oameni oneşti şi serioşi toţi. Başca prefectul, care zbârnâie peste tot... Mergi sănătos şi nu avea grija calului, că se pune placă peste placă şi nu mai cade postamentul. Nici fără cap şi coadă la cal nu rămâi”. „Bine, dacă aşa zici... Atunci eu mă duc, vorba unui urmaş de peste ani, să mor puţin şi mă întorc la anu’. Dar atunci vreau să vin călare pe cal, ca un adevărat domnitor care a făcut prima dată marea unire, să nu mai cadă nimic, să aibă calul meu picioare şi coadă şi tot ce-i trebuie. Îţi dau misia asta, să spui pârcălabilor de azi că am venit până aici, că sunt supărat, că nu merit să fiu de ocară. Asta-i pohta ce-am pohtit! Şi ai grijă să transmiţi cum spun eu toate astea, căci altminteri, unde îţi stau picioarele…”
În loc de încheiere
Când m-am trezit, mantia domnitorului zăcea pe scaun, lângă mine. Fusese, deci... Aşa că, musai să mă duc la staroştii şi pârcălabii de azi, ca să le spun toate astea. Poate citesc ei şi fac ce trebuie... Că ar fi ruşinos să vină ditamai voievodul şi la anul şi să spună tot aşa, că-i cade coada calului şi i s-au rupt picioarele”>>.
Ce e asta? Ce înseamnă prostiile acestea? Ce statuie? Ce cal? Ce coadă? Ce staroşti şi pârcălabi de azi? Nici nu cred că mă interesează prea mult să găsesc la aceste întrebări un răspuns. Eu căutam altceva, pe altcineva. Credeam că e, în foaia aia de ziar, vreo veste, vreo ştire, vreun amănunt de la el şi despre el. Dar parcă l-a înghiţit pământul. Nu se mai vede pe nicăieri, nu mai apare în nicio parte, nici hârtia nu vorbeşte despre el. O fi iar cu misie de la vodă, prin vreun hotar? O fi la Văcăreşti, la nevas... Unde e? Hotărât lucru, trebuie să purced în căutarea lui. Pe undeva, nu ştiu pe unde, trebuie să-l găsesc. Cred mai abitir ca niciodată că trebuie să dau de el.
Picioarele-mi sunt grele, grele ca pământul, dar o pornesc, târându-le, să-l caut. Înaintez ca melcul, aşa îmi sunt de înceţi paşii. Dar m-am pornit şi nu am de gând să mă opresc. O voce tună în coasta mea şi simt cum mă prăbuşesc: „Nu mai are puls. O pierdem! Repede! S-o resuscităm din nou!” Chicotesc uşor în sinea mea: „Cred că i-am păcălit din nou pe albicioşii ăştia. Şi câţi sunt, Doamne, o haită. Umblă în gaşcă, dar i-am dus şi acum. Sunt bună!”.
N-au aflat, cred, un lucru inchizitorii ăştia: în lanţuri să fie îndrăgostitul, prins cu belciuge la mâini şi la picioare... Ba chiar şi-n gură să aibă! Dar dacă ştie că-l aşteaptă iubirea, le rupe pe toate şi fuge. Le roade, dacă trebuie. Ei cred că mă pot opri cu stabilizarea lor... Eu vreau, pot şi trebuie să-l caut pe Şerban. Undeva, în târgul plin de praf ori prin împrejurimile lui, îl voi găsi.
Cuvinte cheie :
Iată că atingem puţin şi prezentul, aşa cum îl ştim cu toţii. Bine pus în evidenţă în dialogul cu Mihai Viteazul. Am aflat, de asemeni, că, personajul principal este un gazetar preocupat de conservarea valorilor naţionale. De aici şi saltul în timpul Viteazului sau invers, nu ştiu. Voi înţelege pe parcurs.
Am o nelămurire aici: Obosit peste poate cum mă...
Obosit sau obosită, ori nu am citit eu cu atenţie?
Aştept continuarea :)
Cu drag,
Iată ca a venit rândul domnitorului să fie pus la punct cu noutăţile din ultimii 400 de ani. Mi-a plăcut tonul sarcastic cu care i se aduc la cunoştinţă schimbările la nivel politic, economic, social. Şi eu am aceeaşi nelămurire, în mai multe locuri apare masculinul, de ex: Îl ştiam din cărţile de istorie şi am fost onorat să-l salut cu mâna la pălărie:
Am citit cu plăcere.
Am aflat mobilul subiectului, de fapt, aici în acest text spumos, relaxant. De vorbă cu Mihai Viteazul...
Îmi place stilul tu ştii şi aştept continuarea.
Sofy
Revin cu nerăbdare printre voi. Şi mulţumesc, Corina, de trecere. Însă, trebuie să îţi spun că, de data asta, intuiţia ta în privinţa romanului se înşală un pic. Nu, personajul principal, nici feminin, nici masculin, nu este gazetar. Textul care ţi-a indus asta, şi care are toate ghilimelele de rigoare, apare în mintea fetei chinuite de comă. Este, ca să dau un pic din casă, unul dintre lucrurile care, în vâltoarea neputerii, i-a rămas în cap. Îl citise - articolul - înainte să vină întâmplarea nefastă. Şi el se infiltrează în eul ei. De altfel, ca să punctez necesitatea refacerii obiectivului vizat - statuia lui Mihai Viteazul, recte - mi-am spus că trebuie să mă folosesc de toate tertipurile pentru a sublinia ceea ce trebuia. De fapt, pamfletul în cauză, a fost primul care a fost scris şi a îndemnat autorităţile de la noi să facă lucrul care se cuvenea cu statuia Viteazului. Mai apoi, când m-am apucat de scris cartea, m-am gândit că el trebuie inclus în tom, ca să dea greutate romanului. Nu-ţi mai spun mai multe acum, Te las să descoperi tu ce mai urmează.
Corina Militaru a spus :
Iată că atingem puţin şi prezentul, aşa cum îl ştim cu toţii. Bine pus în evidenţă în dialogul cu Mihai Viteazul. Am aflat, de asemeni, că, personajul principal este un gazetar preocupat de conservarea valorilor naţionale. De aici şi saltul în timpul Viteazului sau invers, nu ştiu. Voi înţelege pe parcurs.
Am o nelămurire aici: Obosit peste poate cum mă...
Obosit sau obosită, ori nu am citit eu cu atenţie?
Aştept continuarea :)
Cu drag,
Tot dragul şi de la mine pt tine, Augusta. Aşa e, e la masculin axprimarea care ţi-a atras atenţia. Dar nu este greşală. Fragmentul respectiv este dintr-un ziar citit de eroina care povesteşte, în felul ei, toate de până acum, înainte de intrarea în comă. Şi mintea omenească, ştii, filtrează ce vrea ea. De fapt, aici am filtrat eu pt ea, ca să dau greutatea cuvenită obiectivului scontat, acela ca autorităţile de la noi, din Ploieşti, să refacă statuia Viteazului, care stătea să pice, la momentul ăla, din toate încheieturile. De asta bat monedă pe statuie, pe Mihai Viteazul, pe calul care să îl reprezinte în toată splendoarea sa. Proces verbal, pentru a atrage atenţia asupra acestui lucru, nu puteam să scriu. De aceea, după ce am scris pamfletul prezentat în acest fragment, am însăilat nişte poveşti, care, de oriunde aş lua-o, să ducă tot la statuia lui MIhai Viteazul, cel care a întemeiat acum 400 de ani Ploieştiul, oraş în care cu drag trăiesc. O să revin cu postarea următoare mintenaş.
Augusta Cristina Călin a spus :
Iată ca a venit rândul domnitorului să fie pus la punct cu noutăţile din ultimii 400 de ani. Mi-a plăcut tonul sarcastic cu care i se aduc la cunoştinţă schimbările la nivel politic, economic, social. Şi eu am aceeaşi nelămurire, în mai multe locuri apare masculinul, de ex: Îl ştiam din cărţile de istorie şi am fost onorat să-l salut cu mâna la pălărie:
Am citit cu plăcere.
Sofy, draga mea, mi-ai lipsit. Fără comentariile tale, m-am simţit şi săracă şi abandonată şi netalentată... Da, de vorbă cu MIhai Viteazul. Se impunea. O cerea, de fapt, statuia, care stătea să pice în capul trecătorilor. Dar, cum ar veni, eu am zis, eu am auzit. S-a luat la cunoştinţă, dar... nu sunt bani, s-o facă cine o vrea, avem lucruri mai importante de făcut, dă-o naibii de statuie, ce treabă avem noi cu Mihai Viteazul ăsta, e oale şi ulcele de mult, nu are nici măcar drept de vot... Străzile, de exemplu, pe care le tot reparăm şi de unde se poate, nu-i aşa, fura, sunt mai importante... Mă rog. Pamfletul ăsta a fost, ca să zic aşa, piatra de temelie al întregii cărţi. Mai departe, îţi las, sper eu, plăcerea descoperirii acţiunii şi poveştii. Musai să mai treci pe aci, ca să îmi mai spui ce părere îţi face continuarea cărţii.
Sofia Sincă a spus :
Am aflat mobilul subiectului, de fapt, aici în acest text spumos, relaxant. De vorbă cu Mihai Viteazul...
Îmi place stilul tu ştii şi aştept continuarea.
Sofy
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor