Fragment 7 "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

Dedându-se peste măsură plăcerilor bahice – asta putea să vadă tot petrecăreţul din sala de ospeţe – ucenicul începe în scurtă vreme să se legene pe picioare, mai ceva ca salcia bătută de vânt. Intrigată, Catalina a dat de câteva ori să intre în vorbă cu el. Nu înţelege. Ce se întâmplă? Mai ales că se fereşte atent de privirile ei. Dar când se apropie de el şi vrea să deschidă gura, se pomeneşte cu trimisul voievodului lângă ea. S-a găsit s-o întrebe despre plăcinte. Aceasta cum este făcută? Dar acesteia ce i s-a adăugat, de-i aşa bună? Dar de care brânză s-a pus? Şi merele de unde sunt luate? O fi vreun măr lăudat cu mere de astea?

Catalina e furioasă. De parcă e ea regina plăcintelor, aşa o descoase. Se aşează pe scaun, cu zvâcnet de gând să-l aiurească, până la urmă, pe popă. Şi uite, acesta îşi vede ciracul aghesmuit peste poate. Cu degetul arătător îl dojeneşte şi îl îmbie să se apropie. Îşi drege glasul şi tună peste sală, cât să audă întreaga cinstită adunare, deşi, dacă ar fi fost după Catalina, ar fi fost bine să-l apostrofeze între patru ochi:

─ Ai obosit, fiule. E greu să duci cele pocale pline până la gură. Ai lăcomit la vinul jupânului pârcălab. Vei fi afurisit, că ai făcut abuzanţă. Îţi poruncesc să-ţi iei tot calabalâcul cu care ai venit şi să te întorci la tabără. Dacă află Măria-sa... Vai şi văleleu, ce ocară şi ruşine pe capul nostru! Venitărăm cu o treabă, gazdele noastre au fost omenoase şi iaca bucluc. Tare-mi e ca, nu cumva, în starea în care-mi eşti, să faci oarece pocinoage şi stricăciuni cinstiţilor gospodari. Doamne iartă-mă, că n-ar trebui să zic! Hai, du-te! Om bătrân ce sunt, să îndur ruşinea unui bicisnic ca tine! Du-te, du-te! Pohtesc să nu te mai văz.

─ Lasă-l, sfinţia-ta, îi ia apărarea ciracului pârcălabul. Lasă-l, că nu face nimic, nu strică nimic. E şi el vesel. Nu-l mai certa, nu-l mai oropsi, că e şi aşa bătut de soartă. Se bucură şi el de prieteşugul nostru.

─ Nu, nu, nu... Ce-a făcut acest neisprăvit, este cum nu se poate mai grav, pârcălabe. Păi, un slujitor al Domnului şi al domniei să ajungă să umble în patru labe? S-a făcut criţă. Că parcă n-a mai văzut vin la lumina ochilor. Să-l facă de râs pe Măria-sa, pe bunul Dumnezeu, dar şi pe mine, pârcălabe, şi pe mine, care cu credinţă l-am învăţat că cele lumeşti se duc cu demnitate şi vitejie, când se duc... Îmi vine şi să plâng, om bătrân, de aşa ofensă. Du-te fiule, du-te şi hodineşte-ţi cele ciolane afumate. Domnul fie cu tine. Sper că ştii drumul. Să te culci, ca nu care cumva să te descopere străjile mangă şi să anunţe domnia.

Când ucenicul iese împleticit şi lălăind o melodie, Catalina dă să zvâcnească de pe scaun. Vigilent ca o matroană de bordel, Lupea o prinde de mână şi o împinge binişor, înapoi pe scaun:

─ Stai locului, frumoasă copilă. Nu trebuie să te tulbure şi să te întristeze viaţa asta, cu toate ale ei şiretenii. Am a-ţi spune o vorbă. Nu căta să te ardici, că strici tot şi fuse în zadar mascaralâcul nostru. Eu am misie grea, jupâniţă. Trebuie să-i ţin în frâu şi în buiestru pe toţi ai casei, ca domnia-ta, nevăzută şi neştiută de nimerica, să te duci în fundul grădinii, la portiţă, unde te-aşteaptă acel zănatic stăpân al meu, care am văzut, îţi e şi domniei-tale drag, tot aşa cum îi eşti domnia-ta lui. Şi domnia-ta ai misie, dar una plăcută şi dulceagă, precum rubiniul din bărdace. Pohtesc să ai, însă, răbdare, să nu fugi ca scăpată din zălog acum.

─ Era beat criţă, cum ai spus?

─ Cine? Logofătul? Aferim, Doamne, iartă-mă că n-ar trebui să zic. Logofătul e dracu’ gol, goluţ. E-n stare să dea de duşcă zece vedre cu vin şi n-are nimic. E mai treaz ca mine şi domnia-ta la un loc. Se vede că nu-l cunoşti cum trebuieşte. Vreau să zic din ponctul ăsta de vedere, al beţivănelilor. Pune taurul jos, dar el rămâne pe picioare. Şi cu mintea limpede, de n-am putut să pomenesc. Şi cum, Doamne sfinte să se îmbeţească acuma din două căni? Că doar atâta a dat pe gât. Nu mergea vinul, l-am văzut eu... Se perpelea ca berbecele la proţap, că nu poate fi mai repede cu domnia-ta. Nu vezi cum ne împopoţonarăm, ca să facem impresiune?

─ La început, nu v-am recunoscut pe niciunul. Dar de ce-aţi făcut asta?

─ Eh, jupâniţă, despre aste trebi, ai face domnia-ta bine să-l întrebi pe dumnealui, jupân logofăt Şerban Văcărescu, că domnia-lui a venit cu hotărisirile astea, de să mă bage, om bătrân ce mă aflu, la grele cazne, când va prinde vodă de veste. Darmite jupân Pătraşcu! Acesta foc şi pară se va făcea! Eu, îţi spui drept, n-am vrut. Că e belea, că e treabă cu primejduire, că oamenii întregi la minte nu fac de alde astea. Dar ori că vorbeai la pereţi, ori cu logofătul, tot una era. S-a zărghit de tot. Ne-am dus cu trebi, trimişi de Măria-sa şi ne-am întors, şi el tot cu ochii sticlă pe cele coclauri şi inima prinsă în cuişoare. Am dat iama prin armatele turceşti, am scurtat de căpăţâni niscaiva spahii şi ieniceri, dar logofătul e tot pierdut şi risipit. Acuma, jupâniţă, rogu-te să aibi de grijă şi să nu fugi spre grădină chiar în clipa aceasta. Că a zis că te aşteaptă, să nu te grăbeşti. Lasă să mai toarcă vremea aşa, ca la un caier, ca ăşti cinstiţi meseni să nu bage de seamă că e înţelegere între domnia-ta şi pârdalnicul de ucenic al meu. Şi că eu, saracan de bătrâneţile mele şi de barba cea sură, dusă pe apa Sâmbetei, din pricină că aşa dorit-a marele logofăt, stăpân al meu, v-am înlesnit întâlneala cea aducătoare de plăceri şi bucurii. Am fost, adicătelea, peţitoare. Laşi să treacă, aşa, ca la un pătrar de ceas, cam cât îmi treb’e mie să dau de duşcă cele clondire cu vin de colo. Apoi, spui că pleci la culcare. E unul aicea, parascovenia lui şi-a mă-sii, Doamne iartă-mă, că n-ar trebui să zic, care nu te scapă din ochi. L-a văzut şi jupân Şerban şi mi-a atras atenţiunea despre el. Aibi de grijă, nu te încrede în el, că nu pare soi bun. Şi cată de te linişteşte, nu te mai agita toată, că trădezi operaţiunea. În chestiuni din astea, trebuie să-ţi păstrezi sângele rece. Că de te dai de gol, jupâniţă, mă tem că iese una mare, aici în casă. Te-am văzut eu, eşti fată curajoasă, nu lăsa emoţiunea să te conducă. Până pleci, nu mai vorbim, noi doi, că bate la ochi.

Umbre albe, simt în noaptea din mine, veghează iar lângă pat. Vine una, pleacă alta, vorbesc mai multe. E mereu cineva aici. Se uită la mine, la ace, la cleşti, la alte aparate pe care nu le disting. Nu ştiu de ce mă păzesc aşa. Nu înţeleg. Nu reuşesc să înţeleg. Pentru că, de o vreme, nu mai sunt în război cu ele. Parcă am încheiat, în ce ne priveşte, un armistiţiu. Nu mă mai agit să scap, nu mă mai grăbesc să fug. Sunt parte într-o poveste şi îmi e bine aşa. Nu mai stârnesc, nu mai provoc, nu mai irump. Nici ele nu mă mai scormonesc nebune prin lăuntruri. Ne tolerăm, aş zice, măcar deocamdată, arătările albe şi eu. Aşa că, nu înţeleg de ce nu au încredere în mine. Sunt prizoniera lor, dar una potolită la momentul acesta. Cum nu înţeleg nici de ce îmi stă pe urme bolidul acela. Îl văd cum vine năprasnic după mine. E încă departe şi mersul meu e ferm şi grăbit, dar bolidul zălud parcă zboară, nu merge. În curând, va fi lângă mine. Ştiu asta, deşi nu înţeleg. Întâlnirea aceea nu poate fi evitată. Eu nu sunt Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu vrea să îndepărteze bolidul. 

Catalina stă ca pe ghimpi. Tot cată la clondirele lui Lupea, să vadă când le dă odată pe gât. Dar popa pare mai degrabă că se căzneşte să-i ameţească pe ceilalţi, decât pe el. Ia cana în mână, ia şi ulciorul, dar sieşi nu-şi pune picătură. În schimb, toarnă pentru cei de la masă fără regrete şi oprelişti. Ba, îi şi îmbie cu limbă mieroasă să nu facă economie la vin: „Ăsta e nectar de-al zeilor de demult, nu cârmâz! Ăsta te scoală de pe boală. Te trezeşte din morţi!”

Fiica pârcălabului e mai lucidă ca niciodată. Ştie că trebuie să mintă, să înşele, să fure. Nu regretă. Le va face pe toate. Cum e scris... Are ce spune la spovedit, când s-o duce data viitoare. Dacă s-o mai duce. Ai casei sunt veseli şi vorbăreţi. Nimeni nu stă să vadă ce coace mintea ei. Şi socoate că a venit momentul. Nu ştie dacă a trecut pătrarul de ceas hotărât de Lupea, dar trebuie s-o facă acum.

Moţăie, cu ochii mai mult la pârcălab decât la moş Ene. Speră ca el să vadă că e somnoroasă şi s-o trimită la culcare. Aşa face mereu, când se întâmplă asta. Tatăl ei nu vrea ca ea să piardă nopţile, să se obosească, să nu se odihnească, să se supere de ceva. Dar acum, prins cum e cu musafirul – că nu în fiecare zi îţi trimite Vodă plocon un om al său – nu bagă de seamă moţăiala fiicei. Şi Catalina nu mai are răbdare. Se scuză în faţa cinstitei adunări că e toropită şi pleacă spre iatacul ei. Chipurile... Când iese din salon, un pas agil, de pisică, îi atrage atenţia. Cineva se strecura în urma ei. Or fi fiind verii? Sau pârcălabul? Cine s-o urmărească în casa ei? De ce? Trebuie să urce scara ca şi cum s-ar duce la culcare. Atunci întoarce discret, ca din întâmplare, capul. Târându-se în umbra treptelor ca o reptilă, Dofică se scurge molatic după ea.

Da, o urmăreşte. Catalina se miră. Ce l-a apucat? Dar nu se nelinişteşte. Se ştiu de o viaţă. De când erau copii. De Dofică zicea Lupea să se ferească? Straniu... De ce se furişează astfel, pe urma ei? Dacă voia să-i vorbească, aşa cum făcea şi altă dată, de ce se ascunde în umbra scării vechi, care scârţâie din toate ţâţânile? De ce e pe urma ei ca un fur? Bănuieşte ceva? L-a trimis cineva? Spionează ceva? E de capul lui după ea? Să-l apostrofeze acuma că o deranjează că-i iscodeşte paşii sau să-i tragă dimineaţă un perdaf de toată frumuseţea? Dacă o face în clipa asta, se complică. Încep explicaţiile, justificările, se dau la vorbă. Şi ea n-are vreme să piardă cu Dofică. Şerban e în spatele grădinii şi o aşteaptă. Mai bine intră în iatac până pleacă intrusul. Căci, deşi prietenul ei, în povestea de dragoste pe care aşteaptă să o trăiască, el nu are ce căuta. Nu e loc şi pentru el în asta.

Nimic nu a ieşit cum plănuise ea. Pârcălabul a întârziat-o cu neimplicarea lui, acum Dofică îi ţine urma... Şi, culmea, s-a postat în faţa uşii şi nu se dă plecat. Ascultă încordată. Dincolo de lemnul uşii, se simte răsuflarea ţiganului. Are de gând să doarmă acolo? De ce nu pleacă? De ce s-a proţăpit aci şi aşteaptă? E grijuliu de ceva? Bănuieşte că ea are să dea îndată o raită în spatele curţii? Dar, mai ales, de ce se ascunde? De ce se poartă ca un hoţ? Ca un om care nu are cugetul curat? Cineva din casă a înţeles cum e cu trimisul lui Vodă? Mătuşa Safta pune vreo coţcărie la cale? Şi Lupea ce păzeşte? Nu era vorba că-i ţine pe toţi sub observaţie? Dar dacă nu e nimic rău în toate astea? Dofică îi e ca un frate. Poate că ar trebui să-i spună de planul ei şi să nu se mai ascundă în iatac. El n-ar trăda-o. Ar încerca s-o ajute. Nu, mai bine să-şi vadă de treaba ei.

Cum s-a ajuns la asta? De ce se ascunde ea de tatăl ei şi de ceilalţi? Nu era mai bine să fi venit logofătul, ca oamenii, şi să-i spună pârcălabului că o place pe fata lui? Să-i facă, după cuviinţă, curte? Să o peţească? Să arate lumii că o iubeşte? Nu, nu era bine. Vlăstarului Văcăreştilor îi sunt încurcate cărările acuma. Lor doi le e scris să nu trăiască - şi să nu moară - ca toată lumea.

Numai de s-ar opri bolidul acela. Numai de nu ar mai înainta aşa. Numai de m-ar sări ceasul rău...

Nerăbdarea Catalinei creşte. Şi Dofică nu se urneşte din faţa uşii. Noaptea e tot mai adâncă, tot mai învăluitoare. În spatele grădinii, Şerban aşteaptă. Poate e ros de îndoieli şi gânduri rele. Poate crede că ea nu vrea să se ducă. Poate pleacă. La gândul ăsta, Catalina se înfioară. Nu, nu trebuie să plece. Nu trebuie să rămână tot cu vorbele nespuse, cu mângâierile nedate, cu focul neostoit. Şi el, şi ea. E necesar să se ducă în spatele grădinii. Trebuie să ajungă acolo, neîndoios. Nu se poate să nu fie cu el în noaptea asta, să nu se cuibărească o clipă în braţele lui.

Dofică ăsta ce-are în cap? De ce face strajă la uşa ei? Lui nu-i e somn, nu l-a prins oboseala, nu-l trage patul? Vrea să doarmă în faţa iatacului ei? Foarte bine, să stea la uşă. Să păzească intrarea. Să nu se dea dus de acolo. Camera are şi fereastră. Va ieşi pe fereastră.

Se îndreaptă tiptil, ca să nu stârnească atenţia gardianului de la uşă, către ea. E întredeschisă de cu seară şi o deschide de tot. O dă de perete cu hotărâre, dar fără zgomot. Până jos e ceva distanţă şi ea nu e, oricât face pe viteaza, Şerban, care sare şi de pe acoperişul casei în şaua calului. Cum să iasă? Cum să facă? Să folosească un cearşaf? Să se ducă să caute o frânghie? Ar şti tot târgul cum se strecoară ea pe geam, în puterea nopţii. O boare nocturnă dă bineţe - uşor, cu delicateţe, abia perceptibil – unei crengi din mărul din faţa casei. Şi dacă s-ar folosi de ramurile groase şi bătrâne ale mărului? S-ar chinui un pic, e drept, căci nu se întind chiar până în buza ferestrei, dar ar ajunge jos. Altă soluţie, oricât îşi speteşte mintea, nu  întrezăreşte. În faţa uşii stă cerberul de Dofică. Cine l-a pus, oare, să facă pândă la odaia ei? De ce? Şi până când?

Ei, bine, să stea în faţa uşii cât pofteşte. Oricine îl va fi pus acolo pe străjerul plin de răbdare, va fi tras pe sfoară. Ea va ieşi, de îndată, prin altă parte. Pe geam... Cine a inventat geamul la o casă, poate s-a gândit şi cum să facă, vreodată, să fugă dintre cei patru pereţi. Ca ea...

 

[Sofia Sincă]

Draga mea scriitoare am citit cu aceeaşi deosebită plăcere acest episod plin de aventură şi suspans, deosebit de atractiv. Însă ne-ai făcut figura... ne-ai lăsat în aşteptare tocmai când a fost mai interesant. Ai ţesut nişte intrigi ca la curtea domneasă. Ai sădit focul arzător al iubirii în trei inimi, drept pentru care te invit să pui mai repede următorul episod.

Iar apelativul de jurnalist mie îmi place mult, de aceea te-am numit aşa. Îmi place mai mult decât cel de scriitor. Şi-ţi spun şi de ce. Un scriitor stă pe scaun şi inventează poveşti, desigur după ce a citit platforma de cărţi... dar un jurnalist este, trebuie să fie informat zi de zi, clipă de clipă, din toate punctele de vedere şi trebuie să aibă cunoştinţe vaste. Un jurnalist se bate şi să răzbate pentru un ideal - uite cum spui tu - renovarea unei statui foarte importante sau poate schimba feţe importante sociale. Poate fi jurnalist de război, rămas în istorie... Şi apoi dacă mi-am dorit să fiu altceva decât sunt ca şi meserie, jurnalist mi-am dorit să fiu.

Prin urmare draga mea scriitoare aştept cu nerăbdare continuarea romanului tău relaxant, mai ales că am aflat câte ceva, adică motivul pentru care naratorul este în spital, înconjurat de atâta alb, inclusiv feţele cu care vine în contact: accident de maşină. Trece mai uşor peste nişte clipe decisive în viaţă, trăind această aventură... Creirul ei călătoreşte printr-o lume plină de peripeţii şi la propriu şi la figurat.

Cu afecţiune, Sofy!

[Chris]

Ha, ha, n-ar mai fi astupat nimeni gura târgului dacă ar fi văzut-o pe Cătălina căţărată pe geam! Ce nu fac oamenii când sunt îndragostiţi. şi eu am ieşit pe geam o dată, deh, ale tinereţii valuri :)) Aştepăm continuarea :))

[Corina Militaru]

Pai, bine, m-ai lasat asa suspendata in mijlocul operatiunii? :)) Sunt pierduta si risipita!  Cu greu las sa toarca vremea pana la urmatoarea postare(de fapt pana luni).

Pe de alta parte,  este atat de placut suspansul!

Am citit cu deosebita placere.

Cu drag,

[Ionel Mony Constantin]

Stimată domnă,

De la bun început am sa precizez ca este singurul fragment pe care l-am citit itegral din cele 7  publicate de dvs. Ca urmare obs. mele se vor limita numai la acesta.  Aşa cum pare la prima vedere atmosfera este bine realizată, dialogul viu, curiozitatea cititorului menţinută trează.

Făcând parte dintr-o scriere istorică mai amplă a cărei acţiune presupune şi folosirea unui limbaj istoric adecvat, mai ales arhaismele, am fost atent la acest aspect Cred ca aici este punctul slab al creaţiei dvs.

Folosiţi in mod impropriu  neologisme care nu au ce cauta in epoca: " matroană de bordel, mangă, bolid, gardian, tolerăm, aparate" etc. Acestea sunt folosite cu nonşalanţă de personaje in dialogul dintre ele sau in monologul interior.  Ele ar fi putut fi inlocuite cu uşurinţă cu termeni adecvaţi perioadei  cum ar fi de ex  pentru bordel termenul de tractir. Aţi inventat şi pseudo arhaisme care după ştiinţa mea nu existau in epoca numai pt ca dadeau bine la atmosferă. Un exemplu ar fi: "hotărisire"  Mă opresc deocamdată aici. Aş spune ca puteţi avea drept exemplu de folosire  inteligentă a limbajului de epocă in romanele de aventuri istorice ale Rodicăi Ojog Braşoveanu.

[Nina Mariana Marcu]

Vă mulţumesc, domnule, Ionel Mony Constantinescu pentru trecere, pentru impresii, pentru sugestii. Şi vă rog să iertaţi întârzierea răspunsului meu la mesajul domniei voastre. Motive întemeiate au determinat întârzierea. Îmi iau permisiunea să lămuresc cele semnalate de dvs. Nu, romanul din al cărui conţinut am postat fragmentul - şi fragmentul - care v-a atras atenţia, nu este unul istoric. Are, da, nultă documentaţie în spate, e fondat pe adevăruri istorice, aşa cum le amintesc cronicile  - câte sunt, din păcate, puţine - dar nu este un roman istoric.  Acţiunea cărţii se petrece, deopotrivă (ba, chiar mai mult în cotidianul stringent) în trecut şi în timpurile noastre. Eroina are un accident, e în comă, zace în spital, agăţată între două lumi. În mod straniu - sau poate nu - ea se întoarce în timp, în timpurile acelea, de acum patru sute de ani. În toată neputerea ei, în tot ambiguul pe care îl trăieşte, ea ştie că nu e de-a timpului aceluia, că aparţine altei luni, că trăieşte o poveste în care e doar o intrusă, că locul ei e altundeva. În mintea ei, unde se desfăşoară întreg tabloul, nu poate să fie, cred, o cronică de istorie. În eul ei se luptă două lumi. Două timpuri. Două moduri de viaţă. De aceea se întretaie noul cu vechiul. Prezentul cu trecutul. Arhaismele cu neologismele  Romanul e oarecum altfel decât cele ştiute. E un pic ieşit din tipare. Mi-ar face plăcere să vreţi să cunoaşteţi întreg firul acestei cărţi şi să mă citiţi. Vă mulţumesc încă o dată. 

Ionel Mony Constantin a spus :

Stimată domnă,

De la bun început am sa precizez ca este singurul fragment pe care l-am citit itegral din cele 7  publicate de dvs. Ca urmare obs. mele se vor limita numai la acesta.  Aşa cum pare la prima vedere atmosfera este bine realizată, dialogul viu, curiozitatea cititorului menţinută trează.

Făcând parte dintr-o scriere istorică mai amplă a cărei acţiune presupune şi folosirea unui limbaj istoric adecvat, mai ales arhaismele, am fost atent la acest aspect Cred ca aici este punctul slab al creaţiei dvs.

Folosiţi in mod impropriu  neologisme care nu au ce cauta in epoca: " matroană de bordel, mangă, bolid, gardian, tolerăm, aparate" etc. Acestea sunt folosite cu nonşalanţă de personaje in dialogul dintre ele sau in monologul interior.  Ele ar fi putut fi inlocuite cu uşurinţă cu termeni adecvaţi perioadei  cum ar fi de ex  pentru bordel termenul de tractir. Aţi inventat şi pseudo arhaisme care după ştiinţa mea nu existau in epoca numai pt ca dadeau bine la atmosferă. Un exemplu ar fi: "hotărisire"  Mă opresc deocamdată aici. Aş spune ca puteţi avea drept exemplu de folosire  inteligentă a limbajului de epocă in romanele de aventuri istorice ale Rodicăi Ojog Braşoveanu.