Într-un sfert de oră, aşa cum spusese inspectorul meu principal, nu am ajuns. Am fost întâi să mâncăm şi abia apoi ne-am dus pe plajă.

     Când am fost cu Dan la mare în luna de miere, nu a mişcat un deget, măcar o dată, într-o zi, ca să aşeze, ca să mă ajute să aşez, cearşafurile şi prosoapele. Aştepta, ca un împărat, să fac eu asta. Acum, Cristi întinde mai mult ca mine de prosoape. Când ne aşezăm, îmi spune că trebuie să-mi dea cu ulei, cu cremă, cu loţiune dintre cele pe care le cumpăraserăm cu o seară înainte, ca să mă prindă soarele mai repede şi să mă şi protejeze, totodată. În sinea mea mă mir din nou. Pe Dan îl rugasem eu să facă asta. „Nu pot, mi-a zis, că dacă pun mâna pe cremele alea unsuroase, mi se lipeşte apoi nisipul de mână şi nu mai scap de el. Unge-te şi tu singură!” Cristi începe operaţiunea. Mâinile lui se mişcă uşor pe tot trupul meu. Abia de mă ating. La sfârşit, mă ofer să fac acelaşi lucru. Îmi şopteşte:

     ─ Hai... La mine nici nu e nevoie de creme, ţi-am spus că sunt hârşit, dar nu pot să scap aşa o ocazie, când mâinile tale se plimbă nestingherite pe trupul meu. Mor să mă mângâi în felul acesta. Dă-mi cu cremă, iubito.

     Mai apoi, făcea ce făcea şi mă supăra. Ba îmi dezlega şnurul de la sutien, „ca să te bronzezi omogen”, ba mă uda, ba mă arunca în apă de pe salteaua pe care stăteam. La un moment dat, când eram destul de departe de ţărm şi de alţi turişti, mi-a şoptit:

     ─ Acum poţi să-ţi dai sutienul jos, ruşinoaso. Nu te vede nimeni.

     ─ Ba da, mă vezi tu...

     ─ Eu?! Pe mine trebuie să mă excluzi. Eu sunt tu. Şi nu cred că-ţi e ruşine de tine ca să-ţi dai sutienul jos. Hai, dă-l...

     ─ Ai înnebunit? Pleacă de aici şi nu mai spăla atâta la varză. Lasă-mă în pace!

     ─ Da? Vrei să te las singură aici, în apă? Bine... Dacă zici tu... Eu nu ies din cuvântul tău... Fac cum vrei tu. Te las în pace.

     Şi se depărtează câţiva metri, cu ochii să nu păţesc, totuşi, ceva. Valurile mă izbesc peste faţă, îmi acoperă gura, mă năpădesc, nu mă lasă să respir. Mi-e frică de apă, continuă să-mi fie frică, chiar cu el lângă mine. Dar nu ţip, nu strig după el. Uite aşa! Să vedem ce face... Stă câteva clipe în aşteptare, vede că nu apelez la serviciile lui şi vine singur:

     ─ Curajoaso! Ce curajoasă eşti! Vezi, dacă te-a botezat marea azi noapte aşa, ai devenit  curajoasă. Cu voinţă şi ambiţie... Şi eu care credeam că vei plânge după mine.

     Mai târziu, am jucat o vreme volei cu colegii lui şi nevestele lor. Am putut acum să-i cunosc mai bine pe toţi. Mi-am permis să-i pun sub lupă şi să-i observ. Pe fiecare în parte şi cuplul lor. Adriana şi Radu, având poate puţin peste 30 de ani fiecare, se ignoră. Nu se privesc niciodată în ochi, ca şi cum nu au ce să-şi spună în particular, nu apelează unul la altul, mai că nu-şi vorbesc. Nu au gesturi tandre, nu se ating. Nu se bagă în seamă. Nu e o chestie pasageră, trecătoare, e felul lor de a trăi în doi. Delia şi Costel se înţeapă în permanenţă. Orice zice unul, pe celălalt îl irită. Îl enervează. Îl face să ridice vocea. Tonul lor e mereu ridicat, ca şi cum se ceartă. După ce pleacă unul, celălalt comentează pentru urechile asistenţei, cerşind parcă aprobare pentru cele spuse. Cade ca o bârfă. Mi se pare îngrozitor să vorbeşti astfel despre omul de lângă tine. Dar lor nu li se pare nimic în neregulă. Şi se poartă în consecinţă, excelând uneori prin gesturi surprinzătoare de amor. Irina şi Nicu flirtează. Nu amândoi. Fiecare cu altcineva. Se văd unul pe altul cum acţionează, dar nu au nimic împotrivă. Se complac şi se acceptă aşa cum sunt. Aşa cum se poartă. Mi s-a părut de câteva ori că el se dă, cum ar zice Felicia, şi la mine. Că parcă încearcă marea cu degetul în ce mă priveşte. Chiar sub ochii nevestei lui, dar şi ai lui Cristi, mi-a făcut complimente care nu se fac. M-a privit aşa cum nu se priveşte altă femeie, când e a ta de faţă, dar şi iubitul ei. Cristi şi cu mine trecem în faţa tuturor drept logodnici şi poate că nici nu e departe de adevăr acest fapt. Dar Nicu n-a ezitat să flirteze cu mine. Am simţit cochetarea în glasul lui, în gesturile lui. M-am pus în locul Irinei şi am crezut că suferă, că o doare, dar am văzut-o un pic mai târziu flirtând la rândul ei cu un tânăr de pe plajă. Iulian şi Adela sunt sobri. Aş zice chiar cu nasul pe sus. Mai ales ea. Nu-şi ia niciodată ochelarii de soare de la ochi, priveşte prin ei, ca printr-o lunetă magică, lumea. Nu se bagă în vorbă cu ceilalţi, nu participă la dialog, nici la jocurile de pe plajă, fie ele volei, fotbal, popa prostul, şah sau table. Nu mănâncă pe plajă nimicuri care să alunge foamea. Nici în apă nu prea intră. Niciunul... Vorbesc din vârful limbii amândoi, unul cu altul. Parcă se simte dinspre ei o invidie cronică în legătură cu toată lumea. Cât despre aruncări de pe saltea şi tot felul de gesturi drăgăstoase, cum face Cristi cu mine, în fiecare clipă, nici nu poate fi vorba. Florin şi Gabi sunt de treabă. Cu ei şi cu tot restul. La Cristi chiar ţin. Prin prisma lui, şi la mine. Ea nu mă lasă niciun pic singură, când bărbaţii se întrec în şuturi pe plajă.

     Cristi, iniţial, nu a vrut să plece de lângă mine, chiar dacă a plouat cu comentarii răutăcioase la adresa lui şi a mea. Numai când i-am spus că nu mă fură nimeni şi am insistat să se ducă la fotbal, ca să nu picăm în ridicol în faţa celorlalţi, a făcut-o. Mă şi gândesc: el nu are niciun fel de greţuri cu cuvintele calde şi gesturile drăgăstoase. Se poartă ca şi cum am fi doar noi doi, n-ar fi şi ăştia toţi de faţă. Nu ezită să mă ţină în braţe, să mă ia de gât, să mă pupe, să mă mângâie. Nu-mi vorbeşte altfel decât îmi vorbeşte când suntem amândoi. Foloseşte aceleaşi alinturi, aceleaşi apelative, aceleaşi dulcegării. În vecii vecilor nu s-ar fi purtat Dan aşa! El nici de mână, imediat după nuntă, nu mă ducea. Că ne vede lumea şi râde de noi. Că doar nu mai suntem ca înainte de căsătorie, când, în teoria lui poţi merge de mână cu persoana dragă. Asta m-a marcat. Intrigată de cele două situaţii din viaţa mea, i-am şi spus lui Cristi la un moment dat: „Nu mă mai drăgăli atâta. Nu vezi că se uită toată lumea la noi?” „Problema lumii... Ce treabă are ea cu noi? Dar mai ales, ce treabă avem noi cu lumea?” „Dar ţie nu-ţi e ruşine să mă giugiuleşti în prezenţa ăstora tot timpul?” „Ruşine?! De ce să-mi fie ruşine? Nu fac nimic rău, nimănui, doar iubesc. Şi să iubeşti e cel mai frumos lucru din lume. Cum să-mi fie ruşine că iubesc, sincer şi adevărat, pe cineva? Nu pot să fiu ipocrit. Adică atunci când suntem amândoi pot să te ţin de gât, dar când suntem în lume, nu? Asta mi se pare cea mai mare prostie”. „Da, dar eu mă simt prost să te porţi aşa cu mine. Nu vezi că nimeni nu se mai poartă aşa? Toţi sunt reţinuţi, la locul lor. Mă simt jenată”. „Ăştia sunt anchilozaţi în concepţii şi se poartă, până la urmă, cum simt. Aşa cum, de altfel, mă port şi eu. Comportamentul pe care îl adopţi faţă de o persoană vine din tine. Când simţi să-l pupi pe omul ăla, îl pupi. Când simţi să-l înjuri, asta e, îl înjuri. Vrei să fiu duplicitar şi ipocrit? Nu pot, pentru că te iubesc!” Şi a rămas aşa... Adică nu s-a cenzurat, nu are pe mai departe nicio treabă cu nimeni, se poartă la fel. Ba, chiar mai mult de atât. Se iscă, din cauza asta, tot felul de comentarii, unele mai răutăcioase ca altele. Eu sunt gata să intru în pământ de ruşine şi mi se fac obrajii roşii ca para focului. Aşa ceva nu mi-a fost dat să păţesc până acum. Dar el n-are nicio treabă, parcă e o floricică. Chiar nu-şi bate capul cu asta.

     La un moment dat, Gabi a plecat să cumpere pizza şi am rămas singură. M-am întins pe burtă şi am vârât capul în cearşaf. Aproape că m-a luat, pe neaşteptate, somnul. Oboseala, probabil, îşi spune cuvântul. Dacă nu adormisem, nici mult nu mai aveam, când un al şaselea simţ, sau al câtelea o fi fost el, m-a avertizat de prezenţa unei persoane străine lângă mine. Am crezut că doar trece prin preajma mea, e doar atâta vânzoleală pe plajă, lumea se duce şi se întoarce printre saltele, şezlonguri, cearşafuri şi prosoape, şi nu mi-am ridicat capul ca să văd cine e. Şi, ca să fiu sinceră pe deplin, somnul era în clipa aceea mai tare decât mine. Au mai trecut, cred, câteva minute. Brusc, m-a năpădit un miros de ţigară şi săpun ieftin. Apoi, am simţit pe spate, în zona şnurului de la sutien, o atingere nefirească. Din somn, mi-am spus că nu poate să fie decât Cristi. El face lucruri de astea, el pune mâna şi pe unde trebuie şi pe unde nu trebuie, când se cuvine şi când nu, fără să fie, însă, nesimţit, dar şi fără, cum am spus deja, să-i pese prea mult de ce cred cei din jur. Îi voi spune vreo două în seara asta când vom merge în cameră, ca să se mai cuminţească. Nu se poate să se poarte aşa. Dar mirosul care răzbate spre mine nu-mi e cunoscut. Cristi nu fumează deloc, nici ţigări bune, nici ţigări proaste, dacă se poate spune astfel despre ţigări. Şi nici nu foloseşte marca asta de săpun, care îmi potopeşte acum nările. Altcineva trebuie să fie... Sar speriată de pe cearşaf. Aşezat lângă mine, nepermis de aproape, este unul dintre colegii lui Cristi. L-am văzut şi aseară în hotel, l-am văzut şi azi, toată ziua, bântuind pe plajă. Nu e însurat şi l-am observat cum aruncă ocheade fetelor de pe plajă. Mă uit la el nedumerită. Ce naiba caută ăsta atât de aproape de mine? Ce face pe cearşaful meu? De ce mă priveşte atât de familiar?

     ─ Ce te sperii aşa? – mă întreabă şi vrea să-mi pună, ca şi cum suntem cel puţin prieteni, mâna pe umăr. De ce sari aşa, că nu se întâmplă nimic...

     ─ Ce naiba faci aici?

     ─ Mă uitam şi eu la o fată frumoasă, care face plajă.

     ─ De ce la mine? Sunt atâtea femei frumoase pe plaja asta. Nu-mi place să mă priveşti aşa. Şi nu-mi place nici să stai pe cearşaful meu.

     ─ Nu mă cunoşti? Sunt coleg cu Popa.

     ─ Să-ţi fie de bine şi la vară cald, dacă eşti. Şi nu-mi place nici să-mi invadeze cineva spaţiul şi intimitatea.                 

     ─ Vorbim şi noi...

     ─ Da? Ce vorbim?

     ─ Ce faci?

     ─ Bine...

     ─ Eşti iubita lui Cristi?

     ─ Da.

     ─ De mult?

     ─ Da.

     ─ De când?

     ─ De la Adam şi Eva.

     ─ Hai, mă, eu vorbesc serios.

     ─ Şi eu.

     ─ E o relaţie serioasă între voi?

     ─ Da, foarte serioasă.

     ─ O să vă căsătoriţi?

     ─ Evident. Categoric...

     ─ Serios? Înseamnă că-ţi place Cristi Popa.

     ─ Desigur. Îmi place foarte mult…

     ─ Nu eşti prea vorbăreaţă.

     Culmea, şi Dan s-a plâns trei ani bătuţi pe muchie că trăncănesc foarte mult, prea mult, ca o gaiţă. Că-l obosesc. Că vrea linişte. Că nu mai mă opresc. Hmmm... Poţi să ai ceva cu felul în care percepe omul un lucru? Dar îi răspund individului de lângă mine:

     ─ Nu.

     ─ Şi cu Popa cum te înţelegi?

     ─ Foarte bine. Super. Dar de ce dracu’ îmi pui întrebările astea? Crezi că eşti la poliţie şi-ţi dă dreptul meseria ta să mă chestionezi ca pe hoţii de cai?

     ─ Nu, mă, da’ mi se pare că nu te potriveşti cu Popa. Pe bune... Că faci o greşeală uitându-te la el. Nu ţi se pare că nu arată chiar aşa de bine?

     ─ Dimpotrivă, mie mi se pare că arată foarte bine.

     ─ Nu-i aşa de frumos, ca să-ţi placă prea mult.

     ─ Mie îmi place aşa cum e.

     ─ Şi, deşi a fost înaintat în grad înainte de termen, nu e nici aşa deştept.

     Nu ştiam aspectul relatat de tip, dar dacă e aşa, înseamnă că e şi mai deştept decât credeam. Şi mai bun. Şi mai demn de a fi apreciat şi iubit.

     ─ Eu zic că e un bărbat inteligent, aşa cum nu sunt mulţi colegi de-ai lui, din poliţie. 

     ─ Pe bune, nu te potriveşti cu el. Tu eşti o fată frumoasă, delicată, fină. Se vede după faţa ta. Nu sunt multe pe aici la fel. Iar el, ce să zic? E... aşa, mai şleampăt...

     Mă înfurii:

     ─ Ce faci tu? Stai pe cearşaful lui, cu logodnica lui şi îl bârfeşti?

     ─ Nu, mă, da’ ideea e că nu vă potriviţi. Nu spun că el e un neica nimeni, un şters, un mârlan, dar sunt bărbaţi şi mai bine ca el... Trebuie doar să te uiţi prin jur.

     Dobitocul ăsta mă enervează. Nu numai că-mi vine să-i tai macaroana într-un mare fel, dar l-aş şi pocni cu simţ de răspundere. Nu ştiu în ce relaţie e cu Cristi, dacă îi e superior în grad sau nu. Şi nu vreau să-i fac vreo problemă. Pe de altă parte, mă uit la cucoanele de pe plajă, pe unele le-am şi numit, şi mă întreb cum ar reacţiona ele la aşa scenă. Nu vreau să intru în belele. Nici să mă fac de râs şi, implicit, pe inspectorul principal, care îi cunoaşte pe toţi ăştia. Dar individul e stresant. Şi nesimţit. Are tupeul, nu numai să se dea la mine, în cel mai bicisnic mod, dar şi să-l ponegrească pe Cristi. Şi nici nu ştiu care dintre cele două lucruri pe care le face nemernicul mă enervează mai tare. Are tendinţa, probabil din obişnuinţă, să pună mâna pe mine, la mai toate cuvintele murdare pe care le rosteşte. Am mai văzut oameni care au ticul ăsta când vorbeşti cu ei: te bat pe umăr, îşi pun palma pe a ta, îţi mai trag câte una în glumă, chipurile, te împing, îţi dau cu cotul. Presupun că şi cu ăsta stau lucrurile la fel, nu vreau să cred că s-a pus cu pipăitul pe mine, în plină zi, în chiar ochii celui despre care ştie toată plaja că-mi e iubit. Nici nu avea cum să scape cuiva asta, la cât m-a ţinut în braţe tot timpul, la cât m-a giugiulit. Colegul lui, fără ruşine, se dă fată mare în faţa mea şi pozează în bărbatul fatal şi perfect.

     Mă uit la băieţii prinşi cu fotbalul un pic mai încolo şi aş vrea, cu toată fiinţa mea, să transmit până acolo un mesaj. Meciul, deduc după ţipete şi entuziasm, e în plină desfăşurare. Şi Cristi nu mai vine... Mai că-mi pare rău că l-am bătut la cap să participe la meci şi să mă lase singură. Nu mai scap de greţosul ăsta. Dacă îşi mai pune mâna pe a mea... Pe cuvânt că nu mai ştiu ce fac.

     Continuă cu întrebările: facem nunta anul ăsta? Am ales localul? Chiar ne cunună Gabi şi Florin? Dar nu mă grăbesc? Şi, până la urma urmei, de când zic că ne cunoaştem? Nu cred că ar fi bine să mai pun în balanţă şi să mai socotesc ce vreau să fac? Şi ce naiba îmi place la Popa, că nu e tocmai Făt Frumos...

     ─ Bă, Ispas, ce de curiozităţi mai ai, frate! Ia întreabă-mă, mă, pe mine ce vrei să ştii, că te lămuresc eu! Cum îţi aşterni, bag seamă, cum vine altul şi se culcă pe cearşaful tău...

     Nici nu ştiu dacă am fost vreodată mai mulţumită şi mai liniştită ca acum. Îl prind pe Cristi cu amândouă mâinile, când se aşează lângă mine şi mă sprijin de el cu tot corpul. În sfârşit, mă simt în siguranţă. Parcă a venit chiar Dumnezeu lângă mine, nu un simplu muritor. El mă cuprinde protector cu braţele şi vorbeşte pe mai departe cu Ispas:

     ─ Ia zi, tată, ce te frământă? Că-ţi spune băiatul tot, ca să nu faci ulcer mecanic de atâta grijă. S-o luăm pe rând, nu? Când facem nunta? Destul de repede, dar nu într-atâta cât ne dorim noi. De când ne cunoaştem? Pe cuvânt că de la facerea lumii... Nu sunt Făt Frumos, zici? Mă, n-am pretenţia asta, dar cu certitudine nu sunt ca tine ciumpalacul numărul unu din Sud – Estul Europei. Ce faci, tu, mă scleambă, te iei de frumoasa mea? Tu crezi că ea îşi scoate hainele în faţa ta, cum îţi scoţi tu petele de pe caracter la spălătorie? Ţi s-a făcut dor de o mistrie între ochi? Pe cuvânt că ţi-o donez. Vezi că mă superi...

     ─ Hai, mă, lasă... Vorbeam şi eu cu iubita ta. Îi spuneam că eşti o partidă bună şi să nu te scape. Mai bine dă-mi o ţigară.

     ─ Mă, eu am citit undeva că tutunul dăunează grav sănătăţii şi atunci am zis să mă las şi de citit, nu numai de fumat, ca să nu mă lovească TBC-ul.

     ─ Urăsc când rămân fără ţigări....

     ─ Eu urăsc când rămân fără pastă de dinţi şi săpun. Să continuu cu ideea şi te rog să fii cât poţi tu de atent, că nu am de gând să repet. Odată spun doar... Ziceam de citit. Dar tu stai liniştit, nu eşti în pericol, nu ştii cu ce se mănâncă chestia asta. E treabă grea, pe cuvânt. Trebuie să ştii literele. Şi sunt multe al dracului, nu se limitează la a şi e. Trebuie să le şi legi între ele, ca să iasă cuvinte, apoi trebuie să legi cuvintele ca să formezi propoziţii şi, prin extensie, fraze. E complicat, ţi-am zis... Şi trebuie să fii şi atent să scrii corect. De pildă, noştri, albaştri, monştri se scriu, chiar dacă-ţi e greu să crezi, cu un singur i. Plus că, a mai lăsat Dumnezeu şi algebra. Asta e o materie cu o mie de necunoscute. Aşa că, eu zic să nu te apuci de sportul ăsta, că n-ai îndemânare. Pentru asta îţi trebuie cap. Ăsta foloseşte, ca să ştii, ca suport pentru podoaba capilară, ca să nu-ţi plouă în gât şi pentru gândit. Treabă naşpa, pe bune, pentru tine... Şi ai grijă, Ispas, că dacă mai umbli după iubitele colegilor tăi ai să dai în final peste o insectă care se numeşte călugăriţă. Ştii ce face asta, aşa călugăriţă cum i se zice? După împerecherea cu masculul, cu tine, recte, dac-oi fi fiind, îl devorează. Acum nu mai am chef de cuvinte încrucişate cu tine. Hai, fă paşi, că vreau să mă-ntind pe cearşaf. Şi stai în soarele meu.

     Respectivul se supune, fără să mai spună nimic. Pleacă de-a dreptul cu coada între picioare şi abia de mai priveşte către noi. Nu ştiu dacă e ciudă în uitătura lui, nici suferinţă, dar ceva în genul: „las’ că ţi-o coc eu” parcă se revarsă din căutătura-i insipidă şi alunecoasă. Şi eu către Cristi:

     ─ Nu mai veneai odată...

     ─ Ba am venit de îndată ce l-am văzut pe măscăriciul ăsta agasându-te cu talentele lui de băiat finuţ. Ce ţi-a spus, că nu sunt corespunzător pentru tine, nu?

     ─ Da, asta mi-a spus. De unde ştii?

     ─ Astea sunt textele lui cu orice fată. Ştie tot IJP-ul că aşa face. Când poate, pune în practică mârlănia pe care o are în el. Doar ce e unul plecat de lângă nevastă, că el şi începe operaţiunea de agăţat. Că nu prea are şanse, e partea a doua. Lasă-l, nu-l lua în seamă. E şi el un fraier pe aici. Dar e vina mea, că nu trebuia să te ascult şi să te las singurică, la discreţia rechinilor.

 

 

.............................................................................................................................................................

 

 

     Seara ne-am dus împreună cu Gabi şi Florin la masă. Cred că am stat trei ore acolo, pe terasa de pe malul mării, la taclale, râsete şi bancuri. Nici nu mai ştiu de la ce a pornit explozia aia de veselie. Cred că la un moment dat, Florin a făcut referire la un coleg de-al lor care a scris într-un proces verbal ceva de genul: „Făptaşul legase deja bine victima cu o funie şi se pregătea să o violeze. Din fericire, poliţia i-a luat-o înainte”. Pe fondul general de râs, Cristi i-a ieşit în întâmpinare:

     ─ Sunt absolut de acord că avem şi astfel de colegi. Dar tu ai auzit de agentul Costel dintr-o comună din marginea Prahovei? Ştii ce face ăsta? Se duce la primărie, unde ajung ziarele locale şi centrale, singurul loc, mai precis unde ajunge presa, şi ia notiţe.

     ─ Ce face, mă?

     ─ Exact ce auzi: ia notiţe. Te întrebi cum face asta? Îţi spune băiatul: se duce la primărie şi freacă menta prin biroul primarului, până vine poştaşul cu ziarele. În clipa asta, Costel scoate agenda şi creionul din buzunar şi începe să răsfoiască jurnalele. Ce i se pare lui mai important în ziarele alea, notează în agendă. Nu contează domeniul, Costel transcrie la carneţel tot ce i se pare de interes pentru săteni. Ar lua ziarele şi le-ar citi la sediul poliţiei, când nu fuge după găini zburătăcite prin vecini, dar nu-l lasă primarul, că le are pe abonament şi ţipă contabila că nu sunt la inventar. Aşa că notează Costel, că nu-l doare mâna. Acum vine şi partea tare: seara, Costel se învârteşte pe la cârciumă, ca să asigure ordinea publică şi să nu facă vreunul scandal în local şi stă, evident, la o bere, de vorbă cu oamenii. Şi, în timp ce se înfiripă discuţia, Costeluş începe să le spună ălora tot ce a citit el pe la gazete. Guvernul măreşte pensiile... Băsescu s-a certat cu Tăriceanu... Elena Udrea conduce Cotroceniul... Calotă nu repară străzile din Ploieşti... Primarul din Baba Ana şi-a făcut biserică... Adică tot ce-a notat el acolo, cu rigurozitate. Cum câte unul dintre beţivani nu crede tot ce spune poliţistul, ăsta scoate agenda, dă pagină cu pagină şi le arată negru pe alb ce scrie acolo. A, da... consimt interlocutorii, aşa zice la gazete. Şi toată lumea spune că nu e poliţist mai citit în IJP decât Costel...

     ─ Mi se pare corect, admite Florin, printre hohote. Cu ăsta trebuia să stea de vorbă şi poliţiştii cu grenadele. Ce, Cristi, nu ştii care poliţişti? Ăia doi care au găsit trei grenade şi ziceau să le ducă la secţie, să le vadă şeful. Şi unul zice: bă, da’ dacă una explodează, ce ne facem? Şi celălalt: n-are, mă, nimic, că spunem că am găsit decât două. Ce, ştie cineva? 

     ─ Băi, linişte, gata, nu mai râdeţi, că am cel mai tare banc. Urechile la mine: cică Iisus îi adună într-o zi pe apostoli. Băieţi, le zice, am aflat că jos, pe Pământ, a apărut un nou viciu, care nu exista pe vremea noastră: drogurile. Aşadar, înainte de a ne decide cu privire la acest viciu, ce facem cu el şi cu viciaţii, ar trebui să investigăm puţin problema. Prin urmare, duceţi-vă pe Pământ şi aflaţi ce puteţi. Buuuuun... Pleacă apostolii şi, după vreo trei zile se aud bătăi în poarta raiului. Cine e? – întreabă Domnul. Sunt eu, Ioan, am adus ecstasy din Amsterdam! Mai trec şase zile, iar bătăi în poartă. Cine e? Sunt eu, Petru, am adus cocaină din Columbia! Şi tot aşa, până revin toţi apostolii cu toate felurile de droguri din toate colţurile lumii. Şi vreo trei luni după... Din nou, bătăi în uşă. Cine e? – întreabă iar Iisus. Sunt eu, Iuda, am adus FBI-ul.

     Râd de râsul nostru şi ceilalţi turişti de la mese, deşi nu înţeleg de ce ne ţinem cu mâinile de burţi. Dar râsul e, au zis-o alţii, nu eu, că n-o să mă apuc acum să afirm că tocmai am inventat apa caldă – molipsitor. Aşa că, toată terasa se hlizeşte odată cu noi. Şi ăştia doi nu se mai opresc:

     ─ Stai să-ţi zic şi eu altul... Cică a fost examen de fizică la poliţie, pe tema: ionizarea. Un tip stă în prima bancă şi scrie, scrie, de nu se mai opreşte, altul în spatele lui copiază tot după ăsta. La sfârşitul examenului cel care a copiat îl întreabă pe celălalt dacă a scris bine. Ăsta, riguros şi pedant, zice că a scris fără greşeală tot, că nu a greşit nimic. Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, zice primul. Înseamnă că am scris bine şi eu, că am copiat după tine. Deşteptul se enervează: Bă, prostule... O să ne prindă şi o să ne pice pe amândoi. Doamne, trebuie să ne lingem pe bot de reuşită la examen. Fugi, mă, zice ălalalt, că nu ne pică. N-am copiat chiar tot, aşa... Am mai schimbat şi eu câte ceva. De pildă, când tu ai zis că pe ăla din subiect îl cheamă Ion, eu i-am modificat numele şi am pus Gheorghe.

     Cristi nu se lasă şi provoacă o altă avalanşă de râsete:

     ─ Poliţistul John din Chicago pleacă în vacanţă, colea, la Florida. Cum nevasta lui era plecată şi ea într-o delegaţie, tot în Florida, cei doi hotărăsc să se întâlnească a doua zi la hotel. John ajunge mai devreme şi, iubitor şi atent, se gândeşte să-i trimită nevestei un mail. Dar cum nu era foarte obişnuit cu calculatorul şi ce se poate face la el, a uitat adresa de mail a nevestei şi a scris-o după ureche. În loc să ajungă sub ochii nevestei ce scrisese el, a ajuns la văduva unui popă. Acesta murise doar cu o zi înainte. Când a citit mail-ul, văduva a picat fără suflare la pământ. Ai casei au sărit să vadă ce se întâmplă şi, ca să se dumirească, au aruncat ochii în monitor. Iată ce scrisese John: iubita mea soţie, eu tocmai m-am cazat. Totul e pregătit pentru sosirea ta de mâine. Doamne, e aşa de cald aici jos!

     ─ A, vrei bancuri cu popi, Cristi Popa? Stai, mânca-te-ar tata, că ştiu eu unul. Şi cred că ăla care l-a creat te-a avut pe tine drept model. Cică popa mergea ieri dimineaţă spre biserică şi, ce crezi? Se întâlneşte cu o tânără de 18 ani. Fata de colo: săru’ mâna, părinte! Şi popa... sau Popa de colo, cu toată gura: bună, bună, bună... Pleacă mai departe şi cum tot muieretul era pe stradă, se găseşte cu o doamnă de 30 de ani, care tot aşa: săru’ mâna, părinte. Bună, bună, zice popa. Mai merge popa o bucată de drum şi se întâlneşte cu o altă doamnă. Aşa, mai coaptă... Avea 40 de ani femeia. Dar respectuoasă! Îi zice şi ea săru’ mâna, părinte! Aşa, mai cu juma de gură, popa răspunde: bună. Şi, cum drumul era lung până la biserică, se întâlneşte şi cu o doamnă trecută de 60 de ani. Săru’ mâna, părinte! Şi popa de colo: mergi cu Dumnezeu.

     ─ Hai mă, că nu e chiar aşa. Texte... Uite ce zice alt banc: pe marginea DN1 se afla într-o seară o tipă marfă şi făcea autostopul. Trec maşini grămadă, dar nu opreşte niciuna. La un moment dat, lângă tipă, în sfârşit, adăstează un autoturism. Şoferul, un popă... Gagica, evident se urcă în maşină. Prin fusta scurtă se vedeau perfect picioarele. Popii, cinstit, i-a lăsat gura apă. Dar, om cu frica lui Dumnezeu, a stat în banca lui. Totuşi, după o bucată de drum, popa îndrăzneşte şi pune mâna pe piciorul fetei. Şi asta ce zice: părinte, versetul IV după Ioan. Popa se sperie şi retrage mintenaş mâna. Dar, pe drum ispita muşcă iar din sufletul popii. Şi, cătinel, întinde iar mâna şi apucă genunchiul tipei. Dar asta zice la fel ca şi prima dată: părinte, versetul IV după Ioan. Popa retrage, evident mâna. Chestiunea s-a mai repetat încă de două ori, ca trasă la indigo. Dar nu s-a concretizat în nimic. Ajuns acasă, popa dă fuga în casă, după ce a parcat maşina, şi deschide Biblia, ca să vadă şi el ce-i cu versetul invocat de tipă. Şi ce crezi că scria acolo, Florine? Zi, mă, ştii? Lasă că-ţi spun eu: “FIULE, EŞTI PE CALEA CEA BUNĂ!"

     În viaţa mea nu mi-am imaginat că pot să râd atât, darmite să mai şi râd, aşa, cu toţi muşchii, cu toată faţa, cu tot sufletul. Poate că nu sunt cele mai bune bancuri, pe unele dintre ele le-am mai văzut, ca una care stau şi eu la serviciu, când pot şi am timp, cu mouse-ul în mână, pe internet. Poate că nici povestitorii lor nu sunt cei mai beton dintre cei care spun bancuri, dar atmosfera e caldă, plăcută, dezinvoltă. Ne simţim bine. Mă simt bine. Îmi vin în minte tot felul de întrebări: de ce fac eu asta, de ce sunt aici, de ce admit că mă simt bine, de ce nu sunt acasă, între cei patru pereţi ai casei mele, aşa se poartă o femeie în prag de divorţ, nu ar fi bine să mă opresc, să opresc această bucurie, care irumpe nefiresc din fiecare vorbă şi din fiecare zâmbet, dar pun stop întregului roi de gânduri şi nu vreau să răspund niciunei întrebări. Nu am chef de reproşuri ale conştiinţei care mă bate la cap de când mă ştiu, de-mi face, pe toată ţeasta, cucuie, nu am poftă să despic, nici măcar în patru, vreun fir de păr, nu am inimă să mă complic cu nimic. Acum nu vreau decât să trăiesc, vorba lui Şerban, clipa. Că el aşa zicea, să trăim clipa. Mai departe... Nu vreau să-mi bat capul. Fie ce-o fi... Cum zicea cumătra mea, când nu mai ştia pe ce cărări o va duce viaţa: “ce-o făta vaca...”

     E ciudată lumea şi viaţa. Nici nu ştiam de existenţa acestor oameni, nici măcar de-a lui Cristi, vrăjitorul ăsta care m-a smuls din cuibul meu rece şi anost şi m-a adus aici, cu el, pe ţărmul mării, şi uite cât de bine mă simt lângă ei. De inspectorul principal, nici nu mai vorbesc. E rândul lui Florin să contraatace cu un banc: 

     ─ La un accident de circulaţie, soldat cu morţi, vorbesc între ei doi colegi de-ai noştri, de la rutieră: uite, zice primul, cât de important e să porţi în trafic centura de siguranţă. Ăsta care nu a avut-o, e zob. Capul spart, gâtul rupt, maţe pe parbriz, mâini dizlocate de la locul lor. În schimb, ăsta care a purtat centura zici că-i viu.

     ─ Da’ p-ăla cu Lucian Blaga îl ştii, Florine? Îl ştiţi, fetelor? Tot eu trebuie să vi-l spun... Şi vă luminez, ce să fac... Un agent opreşte o maşină al cărei şofer a cam călcat pe acceleraţie, depăşind limita admisă de viteză, şi cere carnetul. Conducătorul auto, ştiind că greşise, se execută. Poliţistul citeşte numele în carnet şi zice: O... Domnule Lucian Blaga, vă rog să primiţi carnetul înapoi şi scuzele mele. Dar ce s-a întâmplat? – se miră şoferul vitezoman. Şi poliţistul: Eeeh, mai citim şi noi la viaţa noastră.

     Atunci a intervenit şi Gabi:

     ─ Măi, cu Lucian Blaga n-am perle de la examene, dar dacă acceptaţi alţi autori, pot să vă zic şi eu câteva. Deci: capitala SUA este Casa Albă... Nepoata lui Moţoc este furată de oastea leşească şi adusă ca captură... Fabula descrie povestea unui căţel amărât şi prost care se deda la peregrinări gratuite în spatele boului... Zoe şi Tipătescu se iubeau pe la spate... Ion Creangă s-a născut între anii 1887-1889... Împăratul avea o grădină şi în fund un măr…

     ─ Aşa scriu copiii noştri la examene şi teze? - se miră, după o porţie zdravănă de râs, Cristi.

     ─ Ai tăi, nu, măi, că întâi trebuie să-i faci şi apoi să-i trimiţi la şcoală, nu poţi să iei copii de-a gata, de la alţii. Şi, că veni vorba, poate te apuci de proiecte, Cristi, băiete, că durează ceva până pui macheta în practică.

     ─ Gabi dragă, vom ţine cont de sfatul tău prietenesc cât vom putea de repede. Şi, până ne hotărâm noi, poate trece epidemia asta cu împăratul, grădina şi mărul din fund.

     ─ Stai că mă am... Cultură de perle, nu altceva... Eminescu este trist pentru că nu a reuşit să facă nimic în viaţa lui... În pădurile Amazoniei trăieşte o junglă fioroasă... Dintre cele cinci scrisori trimise de Eminescu, prima este considerată a treia. În "Scrisoarea a treia" se desfăşoară bătălia de la Rovinari... Poemul "Mioriţa" circulă pe bază orală, adică nu a fost scrisă, din motive tehnice.

     La acest moment, ca la comandă, Cristi şi cu mine ne uităm complice unul la altul şi ne cutremurăm şi mai mult de râs. Amândoi aveam în cap puştii de la Giurgeni, care încurcau balada Mioriţa cu o domnişorică pe numele ăsta. Şi, după ce le spunem şi prietenilor noştri despre asta, Gabi continuă:

     ─ Încerc să-mi mai aduc aminte ceva cu Mioriţa, că mai sunt perle, dar îmi scapă în clipa asta. Vă zic altele între timp. Cică poetul îşi aşteaptă iubita ca împreună să cutremure o barcă... La bătrâneţe împăratul naşte un fecior... Vitoria, pe lângă calitatea de mamă, avea şi pe cea de tată, calitate care este mult mai dificil de îndeplinit... Podul de la Drobeta Turnu-Severin a fost construit de Apollodor din Damasc, al cărui picior se mai vede şi astăzi... Răscoala de la Bobâlna a început pe un deal şi s-a terminat în 1438... A, mi-am adus aminte de Mioriţa. Dedicaţie pentru voi doi, ăştia îndrăgostiţii, care emanaţi prin fiecare por iubire, ca să mai râdeţi, căci vă stă tare bine aşa de fericiţi: în cunoscuta baladă "Mioriţa" sunt descrise câteva întâmplări în care sunt implicate doi criminali, o oaie turnătoare şi un cioban ce şochează prin prostia lui.
     Avea dreptate Gabi: aproape că ne lovesc, ca la streche, pe amândoi lacrimile de râs. Stăm lipiţi pe aceeaşi băncuţă, ne simţim curburile trupurilor şi picioarele şi, brusc, realizez că în clipa asta nu mai există niciun zăgaz între noi. Dacă n-am fi la terasă cu Gabi şi Florin, ci singuri, în camera de la hotel, mai mult ca sigur că nu aş mai avea nicio ezitare în ce priveşte relaţia noastră. M-aş abandona, fără pic de regret şi urmă de conştiinţă, în braţele lui. L-aş lăsa să mă aibă şi să facă orice vrea cu mine. Dar suntem în lume şi, imediat mă ruşinez de gândul nebun, care mi-a dat târcoale o secundă. Cum naiba pot să gândesc în felul ăsta, ca panaramele? Am înnebunit. Am luat-o din loc. M-am zărghit. Sunt fără scăpare. Nu se poate să gândesc astfel. Nu e posibil să am aşa reflecţii. Nu eu! Mai bine să ascult ce mai spune Gabi, care e profesoară de română la o şcoală din Ploieşti şi, ca să zic aşa, le are cu perlele elevilor:

     ─ La sesizarea lui Hamlet, un control inopinat a constatat că e ceva putred în Danemarca... Calistrat Bogza a fost ştrangulat de câine... Gheorghiţă este foarte tăcut, dar explicit... Sahara se află aşezată pe un nisip uscat, lipsa apei având în zonă o prezenţă statornică... Lebăda moare de câte ori cântă... Anotimpurile care apar mai des în opera acestui mare poet al naturii sunt: primăvara, vara, toamna şi iarna... După moartea părinţilor săi, Creangă şi-a trăit viaţa în continuare până în ultimii ani ai vieţii lui, câtă a mai fost ea... Din cauza condiţiilor grele, Eminescu a murit de foame toată viaţa...

     Pe fondul acesta, au venit la masa noastră, de fapt, cei mai mulţi alături, că nu mai era loc între noi, de pe la alte terase ori restaurante, şi alţi colegi de-ai bărbaţilor, inclusiv Ispas. M-am crispat ca de prezenţa unui gândac urât mirositor şi m-am strâns mai tare în Cristi. Atunci mi-a sunat agasant telefonul. Era Felicia. Doamne, uitasem cu desăvârşire de fata asta. Nici nu mai mi-a trecut prin cap că urma să vorbim. Aşa stabiliserăm... Trebuia să o anunţ că nu sunt nici azi în Ploieşti, dar furată de alte chestii, am uitat. Îi răspund, oarecum vinovată, fără să mai ies de la masă, cum am intenţionat în prima clipă. 

     ─ Unde eşti? – mă întreabă ea. Că în cinci minute ajung la tine.

     ─ Nu, mai bine schimbă traseul.

     ─ De ce? Nu vrei să vorbeşti cu mine?

     Şi pentru că tac, copleşită de remuşcări, continuă ea:

     ─ Nu-mi spune... Eşti tot la mare, nu?

     ─ Da. O să-ţi explic.

     ─ Mai eşti zdravănă? Ce-a zis doctorul, mai scapi? Ai luat-o din loc? Te întreb şi eu aşa, pentru cultura mea generală.

     ─ Cred că nu mai sunt.

     ─ Răspunsul tău mă dezarmează. Aşa că vin şi zic... Poate că abia acum judeci mai limpede ca niciodată. Nu trebuie să-mi explici nici mie, nici altcuiva nimic. Nu ai nicio datorie faţă de nimeni ca să faci asta. E dreptul tău să te simţi bine. E dreptul tău să fii fericită. Şi nu ştiu de ce, dar am tot mai mult impresia că poliţaiul chiar te face, aşa cum nu ai fost niciodată, fericită.

     ─ Iartă-mă, Felicia, te rog!

     ─ Doamne sfinte... Nu-ţi cere iertare. Că mă faci să mă simt şi mai prost. Tu trebuie să mă ierţi pe mine că te deranjez, poate, când îţi e lumea mai dragă.

     ─ Te anunţ când mă întorc ca să vorbim.

     ─ Nu te grăbi. Eu nu plec încă în Spania şi pot să te aştept ca să mă faci părtaşa bucuriei şi împlinirii tale. Ascultă-mă cu atenţie. Îmi dau seama că tu nu prea poţi să vorbeşti, dar fă-ţi cel mai mare bine pe care poţi să ţi-l faci cu mâna ta: lasă-te iubită. Atât, nimic mai mult. Cristi poate să facă asta. I-am văzut ochii în câteva rânduri şi am înţeles. Nu te mai gândi la nimic, la nimeni, la orice ar putea să te facă să te întristezi sau să gândeşti prea mult, în stilu-ţi caracteristic. Te laşi iubită şi atât. Te rog eu, promite-mi că faci asta.

     ─ E mai greu. Şi e mult de spus. Într-un fel, am făcut-o. Dar...

     ─ Niciun dar! Doar promite-mi... Nu e deloc greu. Hai, Cătălina, promite-mi că faci asta. Îţi eşti ţie obligată să faci asta. Trebuie s-o faci! Şi profit că nu poţi să vorbeşti, că nu poţi să-mi spui că am înnebunit şi te rog să promiţi ce ţi-am zis. Şi legea prevede că vine un moment când trebuie să faci asta. Hai, zi că promiţi.

     ─ Ok. Aşa voi face. Vorbim când mă întorc. S-ar putea să mi se descarce telefonul şi să nu mai putem să discutăm altminteri.

     Cristi îmi face nişte semne, îmi spune ceva, dar nu înţeleg.

     ─ Să-l pupi pe poliţistul tău din partea mea, zice Felicia.

     ─ Mai mă gândesc. Adică o să-l pup, dar nu ştiu dacă din partea ta sau a mea.

     ─ Să te distrezi. Pa...

     ─ Felicia? – mă întreabă în şoaptă Cristi, când închid.

     ─ Da, s-a întâmplat ce m-am gândit din prima clipă că se va întâmpla: am uitat s-o sun ca să-i spun că vorbim mai încolo, nu azi, cum conveniserăm.

     ─ Ziceam mai adineauri să-i spui că, dacă ţi se descarcă telefonul, poate să te sune pe al meu. Că am încărcătorul prin maşină. Sau poţi s-o suni tu şi să vorbeşti cu ea. Sau pe oricine altcineva.

     ─ Cum ar fi?

     ─ Nu ştiu, vreun băiat...

     ─ Bine, o să-ţi cer telefonul ca să vorbesc cu toţi iubiţii mei. Ok?

     ─ Ok. Eşti frumoasă. Nu-ţi pleca privirile şi nu te roşi, că e cum spun.

     ─ Te aude Ispas...

     ─ Foarte bine, să audă tot continentul. Mă gândesc să plecăm. Tu ce zici?

     ─ Zic ce zici tu...

     ─ Ok... Atunci plecăm...

     Ne ridicăm de la masă şi încercăm să ne facem loc printre ceilalţi. Mâna lui o strânge cu fermitate pe a mea.

     ─ De ce plecaţi, măi? - ne întreabă Nicu. Nu cumva pentru că am venit noi?

     ─ Nici vorbă, răspunde Cristi şi-l simt că spune o minciună, dar vrem să ne mai plimbăm un pic.

     ─ Hai că mergem şi noi! Ce, numai voi să vedeţi marea în noapte? Mergem cu toţii şi facem o plimbare pe plajă, cu voi. Ne distrăm cu toţii. Nu-i aşa, copii?

     Ia uite, toată lumea vrea să vadă ţărmul mării în noapte. Ce i-a lovit brusc pe ăştia?

     ─ Ok, zice senin Cristi. Ne ducem şi noi să ne schimbăm şi…

     Dar nu ne oprim la hotel. Nici măcar ca să ne luăm alte haine. Mă trage peste bulevardul care desparte Mamaia în două.

     ─ Unde mergem? – îl întreb.

     ─ Eu aş fi vrut să mergem într-un club, să dansăm şi să bem până mâine dimineaţă. Să ne facem mangă amândoi… Dar tu nu-mi bei decât suc şi un pic de vin dulce. Din astea nu te faci, nici după şapte kile, cui. Aş putea să mă îmbăt eu singur, să nu mai ştiu de mine, să uit şi cum mă cheamă şi de unde vin. Să mă bucur doar de vacanţă şi de faptul că, în ciuda atâtor greutăţi, sunt în club cu tine. Te ţin în braţe, ne zbânţuim în ritmul îndrăcit al muzicii, te simt şi te respir. Să trăiesc noaptea asta la intensitate maximă. Dar nu se cade să-i faci aşa ceva iubitei, să te-mbeţi, zic, ca porcul şi s-o pui în impas prin comportamentul tău. Şi mi-ai spus atât de explicit că nu vrei în niciun club, fie el oricât de select, că nu mai insit.

     ─ Bine faci. Nu mai insista. Ţi-am spus că nu-mi place zgomotul ăla infernal din cluburi şi discoteci. Nici să bei şi să te faci mangă, aşa cum zici tu. Nici fumul de ţigară, gros de să-l tai cu cuţitul. Nu numai că nu-mi place, dar îmi face şi rău. Mă sufocă. Mă înhibă. Nici foarte dănsăreaţă nu sunt. Poţi să spui că sunt vreo fiţoasă ori simandicoasă din cauza asta, dar prefer un loc mai retras, mai aerisit, mai liniştit.

     ─ Tocmai de aceea, simandicoaso, schimbăm locaţia. Mai ales că-mi dai atât de vădit de înţeles că vrei să fii numai cu mine, nu cu toată discoteca... Mergem pe malul lacului Siutghiol. Că nici eu n-am de gând să admir marea cu toată poliţia prahoveană, şi nu numai, în coasta mea. Başca Ispas şi Nicu, în stare să te înhaţe de lângă mine...

     Îmi vine să râd. Gândisem la fel şi de data asta, dar îl tachinez:

     ─ Aşadar, stimate domnule Cristian Popa ai minţit! 

     ─ Cu neruşinare! Cu crasă şi infinită neruşinare...

     ─ Ce urât! Ce imoral! Ce ilegal! Aşa fac inspectorii principali?

     ─ Nu ştiai cât pot fi de abjecţi? Nu ştiai?! Ei, bine, ai aflat acum. Aşa fac... Mai ales când vor să sărute, în pace şi nestingheriţi, o fată frumoasă. Marea e minunată dacă o priveşti în doi, adică tu şi cu mine. Dacă te aduni o gaşcă, mai bine pui de-un fotbal, nu de plimbat pe malul mării. Ai văzut, vorbind despre fotbal, ce bun sunt la jocul ăsta? Parcă eram Mutu, Henry sau Kaka... M-ai admirat, nu?

     ─ Aiurea, parcă erai Carlos... Nu erai bun de nimic. Dădeai tot timpul cu stângul în dreptul şi cu dreptul în stângul. Nu tu pasă, nu tu şut, nu tu gol, nu tu fază... Doar gafe... Carlos în întregime!...

     ─ Stai că-ţi arăt acum nişte faze, să te-nveţi minte!...

     În mai puţin de-o clipă m-am trezit luată pe sus şi aburcată pe umărul lui.

     ─ Gafe, da? Carlos, spui? Hai să vedem ce gafe face Carlos...

     Îl lovesc cu pumnii în spate şi mă zbat, mai mult de pamplezir, decât de necesitate, ca să scap.

     ─ Aha, loveşti organul, da? Foarte bine, te bag la ultraj. Ai încurcat-o. Nici Teleajenul, nici Prahova, nici măcar Marea Neagră nu te mai spală de păcatul de a fi bătut un poliţist. Ditamai inspectorul principal... Îţi spun prieteneşte că ai încurcat-o. Dosar penal scrie pe palmele şi pumnii cu care loveşti...

     Mai târziu, când ne-am aşezat pe malul singuratic al lacului mi-a spus:

     ─ Nici nu ştii cât de bine îmi e aici, cu tine.

     ─ Ştiu...

     ─ De unde, că nu ţi-am spus?...

     ─ Nu, dar a spus la ştiri. A aflat toată lumea.

     ─ Nu, n-ai răspuns corespunzător.

     ─ Nu? Cum trebuia să zic?

     ─ Simplu, cel mai simplu: ştii cât de bine mă simt, pentru că şi tu te simţi la fel.

     ─ Dar ştii că e valabilă şi reciproca. M-ai văzut cât am râs de bancurile voastre.

     ─ Nu vorbesc despre bancuri. Vorbesc despre cum te simţi tu. Şi, indiferent de cum îţi e, bine, puţintel bine sau foarte bine, vreau s-o spui. Vreau să mi-o spui...

     ─ Dar ştii cum îmi e...

     ─ Ştiu, dar vreau s-o aud... Îmi face bine s-o aud. Şi-ţi face şi ţie bine s-o spui. Nu te mai feri de sentimentele tale. Lasă-te în voia lor. Lasă-le să facă ele ce vor cu tine. Ele ştiu mai bine ca tine cum trebuie să fie. Hai, spune-mi cum te simţi.

     ─ Eşti cel mai mare îmbârligător şi cel mai mare terorist din lume. Întotdeauna trebuie să fie cum spui tu? Ei, bine, da, dacă vrei să auzi cu vorbe că mă simt excelent aici, la mare cu tine, da, mă simt cum nu se poate mai bine. Nu m-am simţit în viaţa mea mai bine. Nicăieri. Cu nimeni. Îmi pare că marea e mai verde şi cerul mai senin decât au fost vreodată, de la facerea lumii încoace. Mă răscoleşte o linişte nemaipomenită şi, deşi sunt o femeie cu probleme, mi se năzare adesea că nu suntem pe pământ decât tu şi cu mine şi restul nu mai contează. Îmi spun că trebuie să învăţ să nu mai las clipa să treacă, ci doar s-o trăiesc. Îmi spun că eşti, aşa cum ziceai şi tu, jumătatea la care m-am tot gândit, dar n-am sperat s-o întâlnesc acum, tocmai acum, când am vreo mie de neclarităţi în existenţa mea, vreun milion de întrebări şi, cum zicea puştiul ăla, un catralion de angoase. Dar tu îmi prinzi privirea din mers, ştii ce vreau şi ce gândesc, îmi ghiceşti cele mai tainice ascunzişuri, mă simţi chiar înainte de a mă simţi eu. Parcă e mai mult decât telepatie. Poate că suntem una, cum zici tu. Mă răsfeţi, mă mângâi, mă alinţi, mă pui în evidenţă, mă faci să strălucesc, mă faci să mă simt cea mai iubită dintre toate femeile.

     ─ Să nu te îndoieşti nicio clipă! Eşti cea mai iubită femeie din lume.

     ─ Poate că azi e aşa. Poate că va fi toată viaţa la fel. Poate că voi învăţa să-ţi spun singură toate aceste lucruri, pe care acum mă codesc să le spun. Dar aşa cum ştii toate lucrurile astea, ştii şi că, din păcate, cel puţin la acest moment, despre care nu ştiu cât de mare este, dacă se termină în seara asta sau peste un an, dacă se termină vreodată, sunt lucruri care contează. Şi tu le ştii...

     ─ Evident că le ştiu. Şi ţi-am mai spus că respect întocmai hotărârea şi temerile şi angoasele şi bucuriile tale. Pe tine... Nu te forţez, nu te constrâng, nu-ţi impun nimic. Dacă aş face toate astea, aş fi un nimic şi n-aş mai putea să mă uit în ochii tăi. Ţi-o voi spune de câte ori simţi tu nevoia s-o auzi. Dacă mi-ai spus toate lucrurile de mai devreme, m-ai făcut şi mai fericit decât eram, pentru că suntem amândoi, aici şi în viaţă. Mi se gâdilă într-un mare fel orgoliul masculin... Dintre toţi bărbaţii din lume, tu eşti cu mine. Nedeschisă, ca un trandafir care aşteaptă să vadă soarele, ca să-şi lase floarea să zâmbească, dar cu mine. A mea. Deşi ţi-a spus Ispas că nu sunt nici aşa de frumos, nici aşa de deştept cum ţi se pare ţie...

     ─ Eu cred în ce văd şi simt eu, nu în ce-mi deşiră Ispas la ureche. Eu ştiu mai mult decât îmi fâlfâie el că încep să...

     ─ Să ce? Hai, zi...

     ─ Ştii ce vreau să zic, răule. De ce te porţi aşa cu mine?

     ─ Pentru că nu vreau să-ţi fie frică de cuvinte. Nu vreau să te temi de ele. Nu vreau să le laşi să te domine. Nu vreau să fii prizoniera lor. Hai, uită-te în ochii mei şi spune-mi. Uite, încep eu şi dacă simţi la fel, îmi spui şi tu: te iubesc.

     Mă înfund cu capul la pieptul lui şi tac, cutremurată. Da, el ştie fără să rostesc o vorbă, ce vreau să spun. Îmi descifrează fiecare gând, fiecare idee. Nu pot să am niciun ascunziş faţă de el, că îl descoperă de îndată. Parcă vede în mine, ca la ecograf.

     ─ Ştii, îi spun prinzându-i privirea întunecată, că şi eu te iubesc. Ştii...

     Mă strânge mai tare în braţe:

     ─ Ştiu. Dar e mult mai frumos când îmi spui tu, decât când ştiu eu.

     ─ De ce mă priveşti aşa?

     ─ Pentru că sunt fericit. Pentru că eşti a mea. Pentru că eşti foarte frumoasă. Eşti frumoasă foc. Adevărul e că ai cam făcut furori printre colegii mei, poliţiştii...

     ─ Ispas? Să avem pardon... Aş zice că am gusturi mai bune.

     ─ Şi Nicu? Crezi că n-am observat cum îi curg balele, când se uită la tine? N-am să-i înţeleg niciodată pe ăştia care fac ochi dulci iubitelor sau nevestelor colegilor ori prietenilor lor. 

     ─ Dar şi nevastă-sa face la fel. Am văzut-o eu cum flirtează cu un tip. El pe-o parte, ea pe alta... Spune-mi ceva: tu te porţi la fel ca ei când nu eşti cu mine? Şi când te vei însura, ce gen de bărbat vei fi? Vei face ochi dulci tuturor femeilor din lume? Vei fi fidel?

     ─ Când sunt cu tine, dar şi când nu sunt, nu văd pe nimeni. Nicio femeie nu-mi mai trezeşte vreun interes. Poate văd una frumoasă, dar îmi spun că nu-i niciuna ca tine. Nu te egalează. O remarc şi atât. Nu-mi stârneşte nimic, nici interes şi cu atât mai puţin, pasiune. Nu mă face să-mi palpite inima şi să-mi zvâcnească sângele. Tot ce-mi doresc e să fiu cu tine, care işti neîncetat mii de uragane în mine. Îmi fac deja planuri, mă gândesc, visez. Vreau să împărţim absolut totul în viaţă. Am luat în râs multă vreme temeinicia şi nerăbdarea cu care am văzut că unii bărbaţi aleargă spre casă. Direct spre casă. Numai spre casă. Fără escapade la o bere cu băieţii, fără opriri pe la vreun dealler de maşini, fără vreo întâlnire misterioasă cu vreo femeie. Nu înţelegeam la ce naiba fug aşa către case. Acum te asigur că, nimic în lumea asta nu mai mă poate opri să ajung degrabă acasă. Cred că sunt de departe cel mai mare alergător către casă. Dacă n-ar fi trebuit să plec, probabil că venea mai repede clipa în care hotărăşti, te hotărăşti să nu scapi un aşa băiat bun ca mine. Îmi pare, deşi mi-am dorit tare mult să fac partea asta de doctorat în Belgia, rău că trebuie să plec. M-am gândit să forţez nota şi să te iau cu mine. Dar nu ştiu cât se va putea pune în practică dintr-o astfel de chestie. Poate că, pe de altă parte, e mai bine să fim o vreme departe unul de altul. Se mai aşează gândurile, se mai sedimentează spaimele, se mai întremează trăirile. O să zici că evit răspunsul, dar nu-l evit. Vreau, ţi-am spus-o şi ţi-am dat de înţeles, să fii a mea pentru totdeauna. Dacă lucrurile vor sta aşa, nu numai noi doi vom înflori, dar şi lumea în care trăim. În atare situaţie, având cu mine, pentru mine absolut tot ce-mi doresc, de ce naiba să cad în ispită? Eu cred că ăştia doi, Nicu şi nevastă-sa nu au acasă, unul de la altul, ce le trebuie, ce speră, ce visează. De asta caută în altă parte. Când ai ce vrei, ce-ţi trebuie, ce pofteşti, nu o iei pe arătură. Dar dacă momentul despre care îmi spuneai că nu ştii cât va dura, va fi - aşa cum, mi-e martor Dumnezeu, nu vreau - fără sfârşit, voi fi nevoit să pricep, să mă dau bătut şi să merg mai departe altfel de cum îmi doresc, dar continuând să aştept o altă viaţă ca tu să înţelegi. Poate că, în aşa situaţie, nu voi fi nici tocmai statornic, nici tocmai fidel. O voi înşela pe aceea, care ipotetic ţi-ar lua locul, cu tine în fiecare secundă.

     ─ Eşti un mare vrăjitor. Spui doar acele lucruri pe care crezi că vreau să le aud. Pe care crezi că le aştept. Care mă fac fericită...

     ─ Normal că sunt. Am şi eu ceva şcoală, vorba bancului cu Blaga. Mai citim şi noi... Nu ţi-am spus că bunica dă în bobi şi ghiceşte în cafea? Mi-am făcut şi eu stagiatura pe lângă ea. Şi, când pot, încep cu vrăjeala. Vrei să rostesc vreo incantaţie magică?

     ─ N-aveam idee că ştii atâtea bancuri. M-ai uimit azi… 

     ─ Ştiu, pentru că sunt băiat deştept... Hai să-ţi zic unul adecvat clipei: un, evident, poliţist, că doar n-o fi fiind doctor la neurochirurgie... chiar, despre ăştia nu se fac bancuri, numai despre poliţişti şi popi... merge pe malul Lacului Siutghiol şi îi zice unei domnişoare, care se pregătea de scăldat: domnişoară, aici este interzis scăldatul! Fata e nedumerită: acum îmi spuneţi? De ce n-aţi zis înainte să mă dezbrac? Şi poliţistul: păi pentru că dezbrăcatul nu e interzis... Ştiu ceva bancuri, e adevărat, dar ştiu şi multe alte lucruri. De exemplu, ştiu că în clipa asta, vrei să-ţi sărut de-o mie de ori ochii şi buzele.

     Şi a trecut, cu sau fără acordul meu, ştiam că aşa face, că doar el e inspector principal şi-l ţine, vorba unei reclame de la televizor, la fapte. Apoi, o vreme, am tăcut, îmbrăţişaţi, amândoi.

     ─ N-am mai fost, i-am spus, pe malul lacului. E linişte şi retras aici.

     El râde:

     ─ Îţi dai seama? În timp ce noi stăm aci, singurei, liniştiţi, îndrăgostiţi, suflet lângă suflet, ăia, colegii mei adică, bat plaja pe toţi cei opt kilometri ai ei, ca să ne caute. Îi şi văd pe toţi cu limba scoasă, ajunşi aproape de Năvodari, cu bermudele ridicate, cu papucii în mână, cu ace în tălpi, fără să dea de noi. Fac pariu că se uită după noi şi-n mare. Cred că fac vânzare grozavă la farmacie, la aspacardin, ca să scape de bătaia de inimă. Să vezi mâine reproşuri...

     Mă amuz şi eu de râsul lui, apoi îl întreb:

     ─ Ce sunt luminile alea de peste lac? Ce localitate e? Constanţa sau Ovidiu?

     ─ Ovidiu, clar... Despre astea din faţa noastră zici, nu, nu despre alea din stânga? Ce soartă şi pe Ovidiu ăsta care a dat numele unei localităţi de la malul mării noastre... De ce a fost exilat aici, că nu-mi mai amintesc?...

     ─ Publius Ovidius Naso... Păi, dacă îmi mai aduc eu bine aminte, aşa cum spune chiar el, plin de tristeţe, motivele exilului sunt un cântec, un poem adică, şi o greşeală. Cum zicea, oare? Da: “perdidernut me duo crimina: carmen et error”. Şi, dacă despre poem se ştie că este vorba despre “Arta iubirii”, greşeala nu este nici azi cunoscută. Ştiu doar că - de fapt aşa ştiu şi cei care au fost curioşi şi au făcut tot felul de studii - ar fi fiind vorba despre a doua Iulie, nepoata lui Augustus. Şi savanţii sunt clari aici, apreciind că este vorba despre nepoată, nu despre fiică, ambele având acelaşi nume: Iulia. Nepoata ar fi fost soţia lui Emilius Paului, iar Ovidiu, prieten cu ea şi cu Iunius Silanus. Se pare că poetul ar fi făcut pe solul iubirii dintre cei doi, înfuriindu-l pe Augustus, dar şi Roma, cu această relaţie oarecum depravată şi uşuratică. Se spune că au fost exilaţi toţi trei în acelaşi timp, dar nu în acelaşi loc. Deşi, ceva putred în Roma, ca să zic aşa, tot a fost: poemele încriminate nu au fost scrise în momentul exilului, ci în urmă cu vreo zece ani. Nici măcar n-au fost ţinute la sertar şi declamate în momentul în care s-a hotărât ca Ovidiu să fie exilat. Şi atunci de ce exilul în momentul în care se iscă scandalul cu Iulia?

     ─ Trebuia să bănuiesc că, până şi-n cazul lui Ovidiu, acum 2000 şi ceva de ani, a fost vorba despre o femeie.

     ─ Da, dar se pare că nu a fost vorba despre o poveste de dragoste între el şi Iulia. Chiar dacă o iubea ca pe o femeie, chiar dacă i-a dedicat o poezie, chiar dacă se învârteau prin acelaşi mediu... El şi-a lăsat soţia, pe Fabia, la Roma, prietenii, viaţa fabuloasă pe care o ducea în preajma lui Augustus şi s-a supus exilului. Venit din lumea mirifică a Romei, unde cultura şi arta erau la mare preţ, pe malul Pontului Euxin, o lume plină de sălbatici, tocmai de la marginea Imperiului Roman, Ovidiu nu a iubit niciodată locurile astea. Le-a dispreţuit pe ele şi pe oamenii care le locuiau. Aş spune că, pe cât îţi e ţie de dragă marea asta neagră care e verde, pe atât îi era lui de urâtă. Zicea undeva că este locul  unde fericirea nu ajunge niciodată.

     ─ De-nţeles, aş zice, dacă el nu a avut, în toţi anii în care a stat aici, nimic din ceea ce a îndrăgit şi i-a fost aproape la Roma. Nu şi-a găsit şi el o drăguţă la Tomis?

     ─ Cică ar fi fost destul de afemeiat. Ca toţi bărbaţii. De atunci şi de azi... Şi poeziile ar fi fost un pic lipsite de moralitate. Dar nu ştiu, nu se aminteşte, din câte ştiu eu, nicăieri un astfel de lucru, adică să fi avut aici vreo drăguţă. Poate a avut amante, poate femeile sălbaticilor i-au mai trecut prin pat, dar niciuna nu l-a impresionat într-atât încât să o bage în cerneală şi să scrie despre ea. El vorbeşte despre climă, despre războaie, despre oameni, dar nu despre o iubită de la Pontul Euxin. Ovidiu s-a ţinut destul de departe de barbarii locurilor, nu s-a amestecat prea mult cu ei. Suferea. Nu greşise atât de mult - recitând un poem, chiar unul nu tocmai ortodox, deşi nu cunoştea încă binefacerile ortodoxismului - ca alţii, dar primise cel mai îndepărtat şi crunt exil, unde vânturile băteau nestăvilite şi totul se transforma într-o mare de gheaţă. De la luxul şi cultura Romei, Tomisul, unde nu se întâlnea nimic din astea, era locul cel mai crunt şi mai dezagreabil dintre toate din lume. Şi, totuşi, în cea mai urâtă locaţie din câte existau, Ovidiu trăieşte, nu mai ştiu exact, cred că vreo 15, 20 de ani, poate chiar 25. Moare pe malurile Pontului Euxin, cu aceeaşi durere imensă cu care a ajuns aici, în momentul începerii exilului. Şi cu gândul la Roma, cel mai mirific dintre toate locurile pământului. De fapt, acuma că vorbim, îmi dau seama că nici locul unde a fost înmormântat poetul, nu se cunoaşte. Pe malul mării, se spune, dar unde?

     ─ Încerc să înţeleg sentimentele cu care a trăit şi a murit omul ăsta. A avut totul, putere, glorie, faimă, dragoste şi, la un moment dat n-a mai avut nimic. A pierdut fiecare bucurie după care se învăţase să-şi rostuiască viaţa. Cum să iubeşti un loc unde nu ai nimic din tot ce ai avut? Viaţa a fost întâi bună cu el, apoi s-a dovedit a fi cruntă. Dar spune-mi ceva, iubito, nevasta aia a lui, Fabia, de ce nu a venit după el la Marea Neagră?

     ─ Şi ăsta e un mister neelucidat nici până acum. Poate că, aşa cum spun unii cercetători, nu i s-a dat voie. Ea făcea parte din familia lui Augustus şi nu putea să facă de capul ei. Poate că n-a vrut să-l urmeze la marginea pământului. Poate că ea ştia că între Ovidiu şi Iulia a fost mai mult şi l-a pedepsit privându-l de prezenţa ei pentru totdeauna. Sau, cine mai ştie, poate că l-a vizitat vreodată, pe ascuns, deghizată în altcineva decât era. Poate a venit pe o corabie măreaţă ca să-l vadă şi l-a găsit cu vreo sălbatică de-a geţilor. Poate că şi-a găsit ea pe cineva, îndată după exilarea lui. Poate că şi-au plâns în tot timpul exilului, prin scrisori, iubirea pierdută.

     ─ Poate şi-au dat SMS-uri şi buzz pe mess...

     ─ Ha, ha, ha... Eşti glumeţ... Ce să-ţi spun? Poate că Fabia, dacă tot m-ai stârnit în supoziţii, s-a dus la Augustus şi la alţi împăraţi, mai apoi, şi s-a rugat ca Ovidiu să fie iertat. Poate că, dimpotrivă, a mai pus vreo cărămidă ca să-i consolideze şi mai bine exilul. De fapt, ea n-a fost prima dragoste şi prima soţie a poetului. A fost cea de-a treia.                                                                        

     ─ Ziceai că Ovidiu i-a închinat Iuliei nişte versuri. Poate că acolo e misterul...

     ─ Doar se bănuieşte, inspectore, că este vorba despre Iulia, nu se vorbeşte clar. Mai ales că, femeia căreia i s-au închinat versurile se numeşte în poem Corinna, nu Iulia. Dar ei, femeii acesteia, el, poetul îi dedică totul şi, nimic nu pare prea mult. Nici măcar sacrificiul exilului. Poate că era chiar Iulia, nu ştiu. Poate că vorbeşte acolo despre toate femeile frumoase din Roma, pe care, în taină sau pe faţă, le iubea. Cert este că exilatul Ovidiu, vesel şi plin de emfază înainte, ajunge cu vremea să se poarte ca barbarii din locul exilului său. Îmi aduc aminte că am citit că, la aniversarea unui prieten de la Roma el trimite, nu flori şi daruri scumpe, ci o tolbă cu săgeţi de-ale geţilor. Era semn că el suferă, dar şi că, fără să vrea, sau poate ca să-i impresioneze pe contemporanii săi de la Roma şi să-l cheme înapoi, a devenit la fel de sălbatic ca localnicii.

     ─ Mai spune-mi... De ce te-ai oprit?

     ─ Păi ce să-ţi mai spun, poliţistule, că nu mai ştiu... Nu sunt doctor în Ovidiu. Şi mă şi tem că dacă mai vorbesc mult despre el, ajung să-l visez, ca pe Mihai Viteazul. A sperat mereu că nu va muri atât de departe de lumea pe care a iubit-o, dar nu l-a mai iertat şi nu l-a mai chemat nimeni de acolo înapoi, niciodată. La rândul lui, Ovidiu n-a iertat niciodată locurile acestea, care le-au înlocuit nemilos pe ale lui. Spunea că nici apa, nici pământul nu-i priesc şi se ofileşte aici. Doar scrisul îl oprea să nu moară în tăcere. Cred că în Pontice şi Triste vorbeşte mult despre Marea Neagră şi geţii neprimitori de aici. Deşi, pe el chiar l-au primit cu multă omenie şi deplin respect...

     ─ Tu ce crezi: a avut sau nu o relaţie cu Iulia?

     ─ Nu ştiu. Nu ştie nimeni. Probabil că nu, doar a ştiut de relaţia dintre ea şi prietenul lui şi a tăcut. Mai mult chiar, le-a permis să se întâlnească şi să se iubească nestăviliţi acasă la el. Sunt şi voci care spun că nu e vorba, în cazul exilării lui Ovidiu, de nicio femeie, ci de chestiuni politice, mistice ori de altă natură.

     ─ Nu, mai bine să fie vorba despre o femeie. E mai frumos aşa. Întotdeauna trebuie să fie, peste tot, un bărbat şi o femeie. Dar Ovidiu ăsta n-a avut copii?

     ─ Nu ştiu... Nu s-a consemnat nicăieri aşa ceva. Pui şi tu nişte întrebări...

     ─ Păi, da, căci dacă apuca să facă şi el vreun copil, fie cu Iulia, fie cu Fabia, acesta poate îl vizita aici, în Dobrogea. Şi nu i se mai părea aşa nasol locul. Aşa naşpa...

     ─ Poate că nici copilului, ca şi soţiei, nu i s-a permis să vină după el.

     ─ Trebuia să cheme poliţia. Era dreptul lui să primească vizite, chiar aşa exilat. Ia să-mi zici tu ceva. Dacă eu sunt Ovidiu şi am fost exilat de Augustus, aici, la Marea Neagră, tu cine eşti: Iulia sau Fabia? Şi ce faci?

     ─ Mă uit la geamul spart al relaţiei dintre noi şi spun ca un veritabil poliţist de peste două mii de ani: e gravă treaba, geamul ăsta e spart pe ambele părţi. Nu pot şi nu vreau să-l mai lipesc din nicio parte.

     ─ Îhâm... Înţeleg. Deci pe bietul Ovidiu nu-l iubea prea mult niciuna, chiar dacă el le iubise pe amândouă. Sau tocmai de aceea. Poate aşa a fost să fie în ceea ce-l priveşte. Să compenseze viaţa fierbinte şi măreaţă de la Roma cu singurătatea cruntă şi vânturile acide de la Pontul Euxin. Altminteri, cum ar fi fost marea asta pe care n-a iubit-o, dar a amintit-o în scrierile lui, fără el? Şi ce localitate îi mai purta numele, dacă venea vreuna dintre cele două femei ca să-i spună că i-a obţinut iertarea şi trebuie să se reîntoarcă la Roma? Şi noi, acum, la ce lumini ne mai uitam şi despre ce poveste tenebroasă mai făceam speculaţii? Merci pentru lecţia de istorie. Sau literatură?

     ─ Eu mă gândesc, cu toată seriozitatea, că-i bine din punctul meu de vedere, că Ovidiu n-a trăit pe vremea lui Mihai Viteazul. A fost, cum spui tu, băiat de treabă, valabil adică, şi a văzut lumina zilei şi stelele nopţii cu mult înainte să se audă, în cele patru zări de Mihai Viteazul.

     ─ Spune-mi ceva, iubire: nu crezi că aşa cum stăm noi amândoi aci, sau cum ne plimbăm pe plaja întunecată, sau cum ne certăm pe o chestiune, sau cum îmi spui că mă iubeşti, sau câte alte mii de lucruri mai facem, nu crezi, zic, că trăim? Că trăieşti? Aici şi acum... Şi nu mă refer neapărat la episodul mare şi la seara asta.

     Tac. Dacă aş fi deschis gura, ar fi trebuit să fiu sinceră şi să recunosc că are dreptate. Cred că trăiesc. La fel ca atunci, în târgul cu iz medieval. Tot aşa, ca atunci, mă spintecă durerea în piept, de câte ori vorbesc cu el, la fel mă ia cu fiori când suntem împreună. Doamne, poate chiar mai mult… Încurc uneori personajul şi timpul. Nici nu mai ştiu ce vreau. Ce aştept... Dar nu pot să neg, nici în faţa mea, nici într-a lui, oglinda din mine-mi arată clar, perfect, deplin: da, trăiesc. Îmi zvâcneşte sufletul în mine şi acum, când doar îmi spun acest lucru. Aşa trebuie, cred, să fie viaţa. E prima oară când constat un astfel de lucru. Şi prima dată când ştiu că răspunsul pe care ar trebui să i-l dau lui Cristi este pozitiv. Şi prima dată când mă gândesc că, la un moment dat va trebui să accept că asta e viaţa, pe asta o trăiesc, acum şi aici sunt mulţumită şi fericită. Şi va trebui să-mi scot orice îndoieli, nebuneli şi prosteli din cap. Pentru totdeauna...

 

 

Vizualizări: 139

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Delicios episod! Atmosferă relaxată în continuare. Ar părea că destinul a pornit pe cărarea spre fericire. Hotărât şi statornic! Dar, dar... Nu pot uita că sigur pui ceva la cale. Vreo încurcătură, ceva... Deci nu pot să slăbesc vigilenţa şi tot aştept să se întâmple. Până acolo, m-am delectat privind prin ochii tăi oamenii, marea, terasa, lacul... Şi am tras cu urechea :))

Drag,


Ai dreptate, Cory, pare că destinul o ia pe calea fericirii. Şi, de fapt, o vreme chiar pe acolo merge. Umblă. Bântuie. Zburdă. Apoi... Dar mai e ceva până la acest apoi. Dacă mai ai îngăduinţă cu umila mea scriitură, vei vedea de ce spun asta. Mizez - cel puţin aşa vreau să cred - pe elemente surpriză. Mă bucur dacă am reuşit să scanez suficient de bine oamenii, marea, terasa, lacul, încât să le şi prezint corespunzător. M-am învârtit foarte mult printre oameni şi am făcut acest exerciţiu - să-i observ, să le aflu poveştile, să le văd ticurile, să le ştiu durerile - cu regularitate. Milioane de lucruri am ajuns, astfel, să descopăr. Iar marea, lacul, apa sunt marile mele iubiri. Fug la mare, la marea noastră, ori de câte ori pot şi simt imperios nevoia să mă liniştesc. Aşa se explică faptul că am ajuns să-i ştiu ascunzişurile şi tainele, vaietele şi farmecul, hachiţele şi neliniştile. Îţi mulţumesc frumos, Cory şi zic să mai ai puţintică răbdare cu mine.

Corina Militaru a spus :

Delicios episod! Atmosferă relaxată în continuare. Ar părea că destinul a pornit pe cărarea spre fericire. Hotărât şi statornic! Dar, dar... Nu pot uita că sigur pui ceva la cale. Vreo încurcătură, ceva... Deci nu pot să slăbesc vigilenţa şi tot aştept să se întâmple. Până acolo, m-am delectat privind prin ochii tăi oamenii, marea, terasa, lacul... Şi am tras cu urechea :))

Drag,

Un capitol relaxant, concediu, vară, mare, plajă, bancuri şi alte răsfăţuri. Ce frumos, ce bine! Nişte amintiri din viaţa cuiva sau poate inventate de autor. Dar acestea rămân. Din păcate viaţa are meandre întunecoase şi e bine să ai un bagaj de amintiri dulci în care să te poţi refugia. Personaje excelente, chiar şi Ispas, deoarece nu se poate fără nici o uscătură a pădurii. Şi iubirea, iubirea dintre cei doi înfloritoare, reală şi cuvenită.

leşească şi adusă ca captură... - ai scăpat o cacofonie... dar cum ştiu că romanul este editat... remarca mea devine tardivă.

Am citit cu plăcere şi aştept continuarea!

Sofy

Da, Sofy, aşa e în capitolul de faţă: concediu, mare, vară, plajă, relaxare, bancuri. Toate încropite din povestiri, din amintiri, din imaginaţie, din viaţă. Căci, am socotit, povestea trebuie să curgă, o vreme, lin, fără opinteli, fără hopuri, fără probleme. Şi atunci, marea, soarele, plaja, răsfăţurile, iubirea, sunt binevenite în poveste. Deocamdată... Căci avem, vorba lui Paler, timp pentru toate. Ai dreptate, viaţa are meandre întunecate şi întunecoase. Ne dă cu capul de pereţi, de nu ne vedem, când ne e lumea mai dragă... A, cacofonia la care te referi, e una voită, ca să zic aşa. În toiul "şedinţei" de bancuri iniţiate şi susţinute de cei doi poliţişti prieteni, intervine Gabi, care e profesoară şi citează perle de-ale elevilor de pe la examene: " ─ Măi, cu Lucian Blaga n-am perle de la examene, dar dacă acceptaţi alţi autori, pot să vă zic şi eu câteva. Deci: capitala SUA este Casa Albă... Nepoata lui Moţoc este furată de oastea leşească şi adusă ca captură... Fabula descrie povestea unui căţel amărât şi prost care se deda la peregrinări gratuite în spatele boului... Zoe şi Tipătescu se iubeau pe la spate... Ion Creangă s-a născut între anii 1887-1889... Împăratul avea o grădină şi în fund un măr." Remarca ta, remarcile tale sunt întotdeauna bine venite. Nici nu se poate altfel. Şi-ţi mulţumesc pt ele, pt laude, pt aprecieri, pt tot, pt orice. Scuze pt scris, dar sunt aşa de bună la tehnici, că stric tot, pe unde îmi bag nasul ori apăs din greşeală.

Un capitol relaxant, concediu, vară, mare, plajă, bancuri şi alte răsfăţuri. Ce frumos, ce bine! Nişte amintiri din viaţa cuiva sau poate inventate de autor. Dar acestea rămân. Din păcate viaţa are meandre întunecoase şi e bine să ai un bagaj de amintiri dulci în care să te poţi refugia. Personaje excelente, chiar şi Ispas, deoarece nu se poate fără nici o uscătură a pădurii. Şi iubirea, iubirea dintre cei doi înfloritoare, reală şi cuvenită.

leşească şi adusă ca captură... - ai scăpat o cacofonie... dar cum ştiu că romanul este editat... remarca mea devine tardivă.

Am citit cu plăcere şi aştept continuarea!

Sofy

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 2 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 2 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 2 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 2 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 3 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 3 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 3 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 3 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Maria îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 5 ore în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 10 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 11 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 13 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor