Vreau să plec odată din spitalul ăsta afurisit. Nu mai rezist între cei patru metri pătraţi ai rezervei. Căci, oricât aş fi de indulgentă, mai mult n-are. Degeaba mă duc pe holuri şi mă plimb prin curte, până la urmă trebuie să mă întorc tot aici. Aerul e infect, miroase a medicamente şi a transpiraţie. Şi Tuţa are probleme cu curentul, nu vrea, nici cu ordin de la Parchet, să deschidem geamul. “Mă trage, nu fi proastă!” – îmi spune. Curentul, adică o trage… Încăperea asta mă sufocă. Vreau să respir alt fel de aer, oriunde altundeva. Nu mai suport nici să-l văd pe Guţă cum se lamentează, toată ziulica, la televizorul Tuţei. Nu ar schimba asta canalul, nici dacă vin teroriştii în spital şi ne ameninţă cu moartea. Ar zice că vrea să mai asculte o melodie. Asta ar fi ultima ei dorinţă.

Nu mai sufăr nici doctorii şi asistentele care mă verifică la sânge de când cu incidentul cu somniferele. Parcă vin în pelerinaj la Muntele Athos, aşa pleacă unul, apare altul lângă patul meu. De mă simt ştrangulată cu totul. Îmi iau orice urmă de intimitate şi orice picătură de aer. Fac ce fac şi mă întorc mereu la aer. Poate pentru că, într-adevăr, nu mai respir cum trebuie. Ca un bolnav de astm, care se sufocă din diferite motive, chiar când îi e lumea mai dragă. La mine e mai mult la figurat şi e, cu siguranţă, o stare dată mai mult de autosugestie. Mă enervează lenjeria de pat neschimbată de o săptămână. O simt murdară, o văd şifonată, mă agasează. Şi cămaşa de pe mine, care miroase a acră. Şi numai cu intervenţie la rezident, a venit o tanti de la magazie, alta decât cea care mi-a adus telefonul, ca să-mi aducă alte schimburi. S-a uitat chiorâş la mine, a pozat în victimă, vezi Doamne, o pârâsem la şefi şi recursesem la sistemul pile şi relaţii, a bombănit şi a înjurat viaţa mizerabilă pe care o duce. „Că tot în boul care trage, dă stăpânul cu biciul!“. Dar, de bine, de rău, a înlocuit lenjeria murdară cu alta curată şi mi-a dat şi altă cămaşă. Şi nici pe mine, aşa spălată lapidar şi sumar, nu mă mai suport. Nu mai înghit, dacă asta e expresia cea mai potrivită, fără să pun ghilimelele de rigoare, nici bandajele care îmi înlănţuie capul de atâta timp. Oare mi-ar exploda creierii dacă rămân fără ele? La un moment dat, tot trebuie să mi le scoată, nu m-or ţine aşa până când ies la pensie.

Vreau să plec acasă. Nu, nu acasă la soţul meu, care va deveni foarte curând fost. Acasă la mine. În apartamentul în care am stat până m-am măritat, cel lăsat de părinţii mei. Dacă ar mai fi trăit măcar unul dintre ei, poate că alta ar fi fost viaţa mea. Poate că nu aş fi acum în spitalul ăsta unde, dacă mai mă ţin mult, nu mai rezist. Mihai îmi spune mereu că sunt bine şi trebuie să-mi facă externarea. Dar ziua asta, a eliberării, cum îmi place mie să zic, nu mai vine. “Mai stai o zi!” – mi se spune. Şi încă una, şi încă alta. Dacă tot afirmă toţi că mă simt bine – şi chiar mă simt, nu am nimic care să sperie medicii sau pe mine – de ce nu-mi dau drumul? Nu vreau decât să mă culc în patul în care am dormit de copilă şi să uit tot. Să încep, pe cât posibil, o viaţă nouă. De fapt, chiar e momentul pentru un nou început. Schimb locuinţa, mă despart de soţul meu, sunt pe cale să o iau de la capăt. Singură, ca întotdeauna. Aşa mă simt, deşi sunt câteva persoane care continuă, în felul lor, să-mi stea aproape. Desigur, nu în genul după care tânjeşte inima mea. Oricum, cel mai bine e să ajung acasă. Va trebui să mă duc la Dan, în apartamentul comun, de fapt, să-mi iau lucrurile. Doar cele personale, hainele, bijuteriile, cremele, parfumurile, amintirile pe care le-am dus acolo când m-am măritat. Nimic mai mult. Nu vreau absolut nimic din tot ce-am realizat împreună. Am acasă la mine şi paturi şi dulapuri şi mese şi oglinzi şi, în general, tot strictul necesar pentru a duce o viaţă liniştită. Sigur că nu e nimic nou, nici modern, dar e ceea ce-mi trebuie la momentul acesta. Nici maşina n-o vreau, deşi Felicia mi-a spus că sunt o proastă, dacă îi las mârlanului tot. Să-l pun pe jar, să cer partaj, să nu-l las. Dar nu mai vreau decât linişte. Nici măcar nu mai intenţionez să spun instanţei, când voi face cererea de divorţ, că are o amantă, că mi-a făcut ce mi-a făcut. Aşa ar fi corect, dar în felul acesta lucrurile se vor tergiversa până la calendele greceşti, se vor face investigaţii, se vor aduce martori, va fi hai mare. Şi nu mai vreau să trec prin tot stresul şi prin toată tensiunea unei astfel de situaţii. Eu vreau doar să se pronunţe divorţul repede şi să mă eliberez definitiv. Ce va fi mai departe, nu ştie decât Dumnezeu. Aşa că, voi declara că e vorba despre o culpă comună. Ştiu de la o colegă de serviciu că, în felul acesta, căsătoria se desface foarte repede. Nu se lungeşte la nesfârşit. Te pune judecătorul să dai o semnătură, după ce te audiază pe amândoi şi gata, nu mai eşti căsătorit. Prefer să fac astfel.

Că veni vorba de serviciu, dacă mă externează, trebuie să ajung cu concediul medical la birou. Colegii mei ştiu de întâmplarea prin care am trecut, au venit ieri cu toţii să mă vadă. N-am fost eu prea comunicativă cu ei, nici nu le-am făcut confesiuni despre sufletul şi viaţa mea, poate n-am fost nici prieteni, dar o bună colegă tot am fost. Şi faptul că au venit la mine, la spital, e un lucru care chiar mă bucură. Poate că are dreptate inspectorul, nu sunt chiar atât de singură cum vreau eu să par. Poate că sunt, cu adevărat, oameni care, chiar dacă nu mă iubesc la nebunie, cum visez şi mi-ar plăcea mie, mă apreciază destul de mult. Mă consideră de-a lor.

Viaţa va reintra pe un făgaş normal. Mă voi descurca, aşa cum am făcut-o şi când eram mică. Nu degeaba zice Mihai că doar par fragilă şi sensibilă, dar de fapt sunt o luptătoare. Şi mă ridic de la pământ şi o iau de la capăt. Un pas înainte, doi înapoi. Oare mă doare că, inevitabil, voi divorţa de Dan? Oare sufăr? L-am iubit atât de mult, încât să nu pot să trec peste ruptură? Desigur, am ţinut la el, am încercat să fac tot posibilul ca să fie bine, am traversat iadul doar ca să rămânem pe mai departe împreună. Credeam că-l iubesc. Poate l-am şi iubit. Dar nici pe departe nu am trăit cu el o poveste de dragoste ca aceea pe care am simţit-o traversând culoarele timpului. Mă întreb tot mai des ce-a fost asta. Dacă a fost doar vis, de ce părea totul atât de real? Dacă a fost plăsmuire de minte aflată la limita dintre viaţă şi moarte, cum de curgea totul ca în realitate? Cum de m-am trezit cu impresiile – atât de vii şi puternice - din viaţa aceea de dincolo de moarte? De ce am adăstat tocmai în vremea lui Mihai Viteazul cu povestea? A fost un voievod despre care, desigur, am învăţat la şcoală, dar nu a fost preferatul meu. Nu l-am îndrăgit, pentru că mi s-a părut, din cele ce citisem despre el, că era destul de meschin şi condus în viaţă mult mai mult de propriile interese, decât de cele ale naţiei. Şi nu mi-a plăcut cum a legat ţăranii de pământ. Şi nici duritatea lui, liber exprimată faţă de toţi. Şi era viclean şi ascuns. Mai trăgea, din când în când, şi câte o minciună… Poate era doar om. Mi-au plăcut, mai degrabă, Ştefan cel Mare şi Brâncoveanu. Erau mai... umani, mai din popor, mai pentru popor. Şi, uite că mă întrupez, împotriva tuturor legilor firii, pe care, desigur, eu le ştiu şi le accept, într-o codană zvăpăiată din perioada în care Ploieştii erau doar o mică localitate. Ba, mai mult, sunt fiica pârcălabului Vasile, cel care l-a înfruntat pe domnitor. Şi, ca să fie şi mai adânc misterul, apare şi un Văcărescu în peisaj, care mă zăpăceşte de tot, care îmi aprinde toate cerurile şi cu care, în final, mă căsătoresc. Cristi Popa mi-a zis că ar trebui să vedem dacă personajele astea, Catalina şi Şerban au existat cu adevărat. Şi că, într-o zi, vom merge împreună să le căutăm urma la Văcăreşti. Felicia nu are dubii: acolo şi aici am fost tot eu. Numele e acelaşi, nu că e asemănător. Mă gândesc că toată călătoria mea prin timp trebuie să aibă un scop. Că, într-un fel pe care nu-l înţeleg, mi s-a transmis un mesaj. Pentru mine sau pentru cei de lângă mine. Habar nu am. Nu reuşesc, oricât mă căznesc, în nopţile de nesomn, dar şi cerând oarecum discret, ajutor Feliciei, lui Mihai, lui Cristi, să înţeleg. Îmi scapă ceva. Din tot acest puzlle imens lipseşte ceva, o piesă. Dar ea, deşi poate părea neînsemnată, mă împiedică să pricep. Nici măcar întrebările celor trei poliţişti care au venit la spital, după ce inspectorul principal mi-a spus că a predat cazul, nu au avut deloc darul să mă edifice. Mi s-au părut scorţoşi, distanţi, reci şi oarecum neatenţi la ce spuneam eu, deşi Cristi m-a asigurat că oamenii îşi fac treaba, să nu-mi mai fac griji şi din cauza asta. El continuă să vină să mă vadă, deşi nu mai are calitatea de investigator. Îmi e prieten. E mereu atent, comunicativ, vesel, dar într-un fel, nu ştiu să spun cum, aparte, să zic, simt că poartă o cruce grea pe umeri. Nu face niciun gest şi nu spune niciun cuvânt din care să reiasă că-şi încalcă promisiunea. Se poartă doar ca un prieten. Nimic mai mult. Când vine sau când pleacă, mă îmbrăţişează, mă sărută pe obraz, îmi spune să am grijă. Îmi aduce flori şi ciocolată, reviste, cărţi. Mă ascultă cu atenţie când îi povestesc despre angoasele mele, emite păreri, teze, opinii. Se implică în toată viaţa mea. Mă priveşte aparent liniştit când îi vorbesc, pe departe, despre Şerban Văcărescu. Nu se enervează, nu mă contrazice, nu se pune contra ideilor mele nebune. Simt, însă că ar vrea să facă şi altceva. Pe zi ce trece, îmi pare tot mai îndrăgostit. Freamătă. Vibrează. E răscolit. Îi percep stările doar uitându-mă în ochii lui negri. Iar eu… Mă gândesc uneori că e o nebunie să te cantonezi într-un vis ciudat, când poţi să trăieşti. Şi nu îndrăznesc să-l stârnesc mai mult pe Cristi, nici să-i dau, deşi al naibii de tare îmi vine, apă la moară. Ne complăcem deopotrivă în această prietenie. Dar şi eu aş vrea să fie altceva. De multe ori, când îl văd liniştit, atât de liniştit în aparenţă, deşi îl simt agitat ca marea pe care o iubeşte foarte mult, mă gândesc că eu sunt vinovată de chinul lui. Însă, până nu înţeleg ce a fost cu trăirile acelea de acum patru sute de ani, deşi, fir-ar să fie, eu eram tot în actualitatea stringentă, nu pot să fac niciun gest care să-i curme suferinţa. Şi, apoi, nu e singur, în asta suntem - chiar dacă eu nu recunosc decât în faţa oglinzii, decât în străfundurile din mine şi caut disperată să nu vadă sau să audă altcineva - doi. Mi-am spus de multe ori, când mi-a fost mai greu, când eram gata să mă cuibăresc disperată în braţele lui, că Dumnezeu ştie mai bine decât noi ce face. Dacă El va hotărî să fie ceva între noi, va fi. Dacă Cristi se va plictisi - că doar, cum mi-a şi zis, e bărbat, nu glugă de coceni - să facă pe prietenul cu mine şi-şi va lua câmpii, ducându-se nouă sute, aşa să fie. Deşi biserica neagă existenţa destinului, eu cred că el va curge cum trebuie. Şi, nu ştiu de ce cred cu tărie că, la un moment dat chiar acest lucru se va întâmpla. Are şi Cristi viaţa lui, continuă să se întâlnească, nu foarte des, dar suficient pentru a întreţine o relaţie, cu Raluca. Ea, când îi e lui lumea mai dragă, sună şi-l iscodeşte unde este, cu cine, ce face. El îi dă, voalat, raportul. Niciodată nu-i spune adevărul întreg, are părţi pe care le ascunde, le omite, le trece cu vederea. Ca şi cum n-ar fi. Sau ca şi cum ea nu trebuie să ştie că e cu altă femeie. Cu mine… Ea se înfurie, căci simte sau bănuieşte că el nu spune tot adevărul, ca să nu zic că minte, îl ocărăşte, se supără, face crize de gelozie. El îi retează scurt macaroana, îi spune că nu suportă să fie controlat, precum copiii de grădiniţă, îi închide telefonul, o lasă cu ochii în soare. Uneori, mi se pare că joacă la două capete, deşi, pe tot parcursul conversaţiilor lor, nu-şi ia ochii dintr-ai mei. Din mobilul lui se aude, de altfel, tot. Nu scap nimic, lucrez cu materialul clientului, nu fac, pur şi simplu, ca în cazul logofătului Şerban Văcărescu, speculaţii. Nu-l întreb despre Raluca şi el nu-mi spune, din proprie iniţiativă, niciun cuvânt. Nu o pomeneşte, nu o bagă între noi, în ciorba noastră. Dar nici nu mai e cazul. Ştiu din discuţiile de la telefon ce îi macină, ce îi apropie şi ce îi depărtează. Simt, n-aş băga, însă, mâna în foc că deţin absolutul, că ei doi nu se iubesc chiar aşa de mult, cum cred eu că trebuie să fie într-o relaţie. E ca şi cum, şi nu doar din cauza telefoanelor dintre ei, ar fi unul pe un mal şi altul pe celălalt mal. Şi nici nu se căznesc, dacă au descoperit asta, să azvârle o punticică între cele două maluri. Parcă nu îi deranjează depărtarea. Parcă nici n-ar şti să fie alături. S-a întâmplat ca ea să-i spună la sfârşitul unei discuţii aprinse şi în controversă: “Hai, pa. Te iubesc!” Iar el i-a răspuns: “Bine. Şi eu”. Dar totul pare mai degrabă o obişnuinţă ternă, monotonă, sunt de mulţi ani împreună, decât o nebunie a simţurilor. Nu e zvâcul acela între ei. Nu detectez, oricât de ciulite îmi ţin radarurile, şi le ţin, nu pot să neg, scânteia. Nici când îşi vorbesc fără să ţipe unul la altul nu se simte căldura. Nu irumpe din nimic, nu dă pe dinafară, nu exuldă. Nu ştiu, de multe ori, ce să cred. De alte multe ori, îmi spun că nu e treaba mea să cred ceva. E doar problema lor, relaţia lor, viaţa lor. E mai bine să stau în banca mea. Deşi, naiba să mă ia, un sentiment straniu se revarsă din mine, când constat toate astea.

Poate că am atâtea gânduri şi mă frământ atât pentru că nu mai suport să mai stau în spitalul ăsta. Desigur, nici în altul. E doar un mod de exprimare. Nu vreau să schimb o rezervă cu alta, nişte medici cu alţii, o suferinţă cu alta, o carceră – aşa mă simt acum – cu alta. Dacă aş pleca mai repede acasă la mine… Dacă mă mai ţin mult aici, chiar că, de bună voie, ajung să bat personalul. Uite, de exemplu, pe asistenta asta care mă scarmănă ca pe lână de câte ori e de serviciu, aş bate-o. Îmi pune atâtea întrebări despre viaţa mea, că nici ăia la interogatoriu nu fac aşa. O interesează cum o duc cu soţul, de când suntem împreună, cum ne-am cunoscut, ce-am mâncat aseară, dar acum şapte ani… Îmi spune că pot s-o consider prietenă, că e impresionată de povestea mea, că ar vrea să ne mai vedem când ies din spital. Îmi aranjează excesiv de grijulie perna şi cearşaful de pe pat. Îmi verifică, de mai multe ori la o vizită, tratamentul. Scoate toate pastilele din punguţă, se uită la ele, le pune la loc. Îi atrage atenţia Tuţei să dea sonorul televizorului mai încet, ca să nu mă deranjeze. Simt că vrea să pară îndatoritoare şi atentă, mai mult decât e cazul şi decât o fac ceilalţi, chiar decât o face rezidentul, care, cum zice Feli, “e în limbă după tine”. Eu nu am observat un altfel de interes din partea lui, decât cel profesional, şi nici nu vreau să observ. Aşa cum ea, prietena mea, nu a sesizat cât de pătrunzători sunt ochii poliţistului. Am întrebat-o odată dacă vede şi ea cât de răscolitoare îi sunt privirile. Şi mi-a spus că am păreri. Poliţaiul are ochi ca toată lumea. Nici mai pătrunzători, nici mai blegi. Deşi e posibil să aibă dreptate, vreau să cred mai degrabă că Felicia nu are spirit de observaţie şi e cum zic eu: sunt extrem, al naibii, excesiv de pătrunzători. Nu ştiu de ce, dar mie îmi plac ochii lui. Sau, mai degrabă, mă atrag. Sau, nici nu ştiu cum să mai zic. Nici măcar nu ar trebui să zic.

Of, gândesc prea mult. Asta nu-i a bună. Nu trebuie să mă pierd în gânduri, toată ziua, bună ziua. Bine că Dan nu se mai opune divorţului. A fost de acord să spunem în faţa instanţei că e culpă comună. Să nu-l mai acuz… De fapt, cum zice Felicia, îi convine. Mai ales că el iese în avantaj din toată povestea asta. Nici vinovat, şi cu onoarea reperată, şi cu toate bunurile dobândite, ca să vorbesc în termeni avocăţeşti, în timpul căsătoriei. Mi-a adus chiar şi cheile de la apartamentul moştenit de la părinţi. Poliţistul meu m-a întrebat, nu ştiu de ce, dacă Dan şi-a făcut vreo copie după ele, dar nu cred. A fost mulţumit că am decis să nu-l mai acuz de adulter. În felul acesta, are mai multă trecere în faţa vecinilor, a familiei lui, a instanţei. Pur şi simplu ne-am despărţit. Asta e varianta oficială. Nu ne-am mai înţeles. Nu a făcut el nimic ca să se ajungă la asta. Şi, cum eu i-am creat de-a lungul timpului o imagine, el acum are posibilitatea să şi-o păstreze imaculată. Parcă îl şi aud povestind cu prietenii şi cunoştinţele: “Ce să fac, domn’le? Nu te mai înţelegeai cu ea. Parcă a înnebunit de tot. Mai ales după accidentul ăla… Ce-o fi căutat ea pe drum la ora aceea, să ajungem să stricăm frumuseţe de relaţie, să distrugem o căsnicie…. Ce să zic… Eu am încercat, că mă ştiţi câtă răbdare am şi ce om sunt, dar dacă nu s-a mai putut... Ce să fac? Nu sunt nici primul, nici ultimul care trebuie să divorţeze. Nu sunt din fier nici eu…” Dar pe cuvânt că nu-mi pasă ce spune el. Dacă am decis, contrar primelor mele gânduri, să fac astfel, aşa voi face. După câteva înfăţişări în faţa instanţei, vom fi amândoi liberi ca pasărea cerului. El, poate se va însura cu amanta. Poate că abia aşteaptă. Eu… Cine ştie ce voi face şi eu mai departe. Poate, aşa cum îmi doresc cu tărie, ajung să mai trăiesc odată clipele acelea din târgul domnesc al Ploieştilor, de la 1599. Deşi, sincer, mă încearcă tot mai mult îndoielile. Şi nu pentru că nu aş dori din tot sufletul meu asta. Doar că, nu ştiu calea până acolo. Nu mai ştiu cum să fac, ca pe vremea comei, naveta între două lumi. Măcar naveta, dacă nu să rămân definitiv acolo. Acest acolo e atât de vag şi de incert... Nici nu ştiu de unde să-l apuc. Nici când vorbesc altora despre el nu ştiu să-l definesc cum trebuie. Mă şi întreb dacă nu cumva toată chestia asta, toată încăpăţânarea asta de a traversa timpul, nu ţine de nebunie. Dacă nu cumva, după toată această poveste, n-a început să-mi plouă la mansardă. Poate că e, cum zice Cristi, doar un refugiu, poate că mă fac că nu văd că trăiesc acum, aici. Şi sunt contemporană cu el, cu Felicia, cu Mihai, cu Dan, cu amanta lui.

Dacă m-aş duce acasă, dacă după o vreme aş începe şi munca, poate că aş scăpa de tot calvarul ăsta care îmi umple mintea. Poate că, încet, încet, s-ar instala şi liniştea pe care o doresc, o chem, o aştept. L-am zăpăcit pe rezident cu întrebările: “Când plec acasă? Mai mă ţineţi mult? Când îmi faceţi externarea? De ce nu-mi daţi drumul chiar azi? Spune-le şefilor tăi că mă simt bine. De ce nu le zici asta?” De nu mai ştie nici el ce să-mi spună de fiecare dată. Dar şi el e de vină, că mă cam amăgeşte. Dacă mi-ar spune că nu mă externează mai devreme de o lună, n-aş mai întreba toată ziua când plec. Îmi e tare dor de casa mea. Îmi e dor de pace. Şi de mine a ajuns să-mi fie dor. Simt o deznădăjduită nevoie să fiu eu cu mine, în casa părintească. ……………………………………………………………………………………………................................

În sfârşit, cei din spital s-au săturat de mine. Şeful de secţie mi-a semnat, după ce mi-a ţinut un adevărat discurs despre şansă şi evoluţia medicinei, ieşirea.

Plec acasă. Plec acasă! Felicia a venit să mă ia cu maşina. S-a dus acasă la Dan şi mi-a luat o parte dintre lucrurile personale. Nu pe toate, dar oricum, nu ajung acasă în cămaşa de noapte de la spital. Doar bandajele de la cap trădează şederea în rezerva îngustă şi neaerisită. Privesc străzile pe care trecem şi o bucurie nefirească mă cuprinde. Aşa cu gropi cum sunt unele dintre ele, aşa în reparaţii cum sunt altele, aşa în extindere cum sunt altele, străzile din Ploieşti îmi sunt apropiate. Mă bucur că trec, că am mai apucat odată să trec, pe ele. De parcă îmi sunt prietene… De parcă ne cunoaştem de o viaţă. Şi, la urma urmei, chiar aşa e. Pe multe le-am străbătut pe jos până la şcolile unde am învăţat, căci nu aveam mai niciodată bani de abonament pe autobuz. Preferam să-mi cumpăr o fustă cum aveau colegele, decât să dau banii, puţini întotdeauna, pe abonament. Pe altele le-am parcurs, tot pe jos, când mă duceam în centru, la vreun eveniment cultural. Ştiu eu, vreun spectacol în aer liber, vreun concert de colinde, vreo tăiere de panglică, vreo lansare de carte. Se întâmpla să nu mă mai latre nici câinii pe unde treceam. Se învăţaseră cu pasul meu. Făceam parte din punctele lor de referinţă. Obişnuiam să observ fiecare detaliu, la fiecare casă pe lângă care treceam şi să-mi spun că, într-o zi, voi avea şi eu o casă mare, pe pământ. Furam în memorie o arcadă de la o casă, o verandă de la alta, o pajişte înverzită, în faţa casei, de la alta, o splendoare de grădină cu flori de altundeva, un stâlp de la o casă vecină, o boltă de viţă de vie de la următoarea, un teren de baschet sau o piscină de la altele. Încropeam cu toate aceste amănunte o casă a mea. Mergeam pe străzile Ploieştiului şi mă gândeam la casa aceea formată dintr-o multitudine de case. Mă încearcă, fără să vreau, o undă de nostalgie, când mă gândesc la toate străzile astea. Parcă ieri a fost fiecare amintire… După ce m-am măritat, nu le-am mai bătut aşa. Mi-am cumpărat abonament sau venea soţul meu – aoleu, trebuie să-mi scot cuvântul ăsta din vocabular, ce soţ, care soţ? - să mă ia cu maşina de la serviciu.

Cobor cu Felicia în faţa blocului copilăriei. Ea are tendinţa să mă sprijine ca pe suferinzi. Şi eu nu sunt astfel. O opresc:

─ Nu mă cocoloşi ca pe o răsfăţată. Lasă-mă să merg singură. Ca să nu vadă tot cartierul că am zăcut prin spital. Deşi, după pansamentele astea, şi un orb şi-ar da seama.

─ Nu te mai plânge ca o babă neisprăvită. Eşti frumoasă. Eşti şi sănătoasă. Doar ţi-a spus doctoraşul că în câteva zile rămâi fără podoabe. S-a vindecat rana şi ţi le va scoate. Hai în casă. A, să ştii că a zis doctoraşul că vine el pentru bandaj, nu mai trebuie să mergi la spital. Vizită la domiciliu... Dacă eu îţi spun că ăsta are bucurii la tine...

─ Termină cu prostiile! E doar un medic de la spital.

─ E doar un medic de la spital… se strâmbă Felicia. Şi eu trebuie să te cred. Deschizi tu uşa sau mă laşi pe mine?

Ajunseserăm în faţa apartamentului de la primul etaj. Casa mea… Cu cheile în mână, tremur ca o frunză şi nu pot să deschid. Am aşteptat atâta clipa asta, că acum nici nu mai pot să descui uşa. Nimeresc, în sfârşit, gaura cheii şi intru. E ca şi cum am păşit în rai. Mă potopeşte un miros de curat şi proaspăt. Felicia, săraca… Ea a venit să aerisească şi să facă necesara curăţenie. Dar nu mă gândeam că se apucă să spele şi perdelele şi feţele de masă şi tot din casă. Eu, după ce m-am măritat, veneam frecvent aici. Pe de o parte să văd dacă totul e în regulă, căci am ţinut morţiş să păstrez locuinţa neînchiriată, cum îmi sugeraseră mulţi, pe de alta să ud florile, pe care Dan nu m-a lăsat să le iau în apartamentul comun, când m-am mutat acolo. Păstram atent curăţenia, căci îmi plăcea să mă refugiez câteodată aici, singură. Dan nu venea niciodată cu mine. Nu-i plăceau, zicea el, nici zona, nici vecinii, nici apartamentul. Parcurg fiecare încăpere şi constat că totul străluceşte de curăţenie, că nu e pic de praf, că totul luceşte. Perdelele sunt mai imaculate decât când le-am cumpărat, pe pat sunt cearşafuri moi şi mătăsoase, la baie sunt puse prosoape curate. Draga de Felicia… Să tot vii de la spital şi să găseşti casa bec! Deschid, mai mult din reflex, frigiderul şi văd că e plin cu de toate. Din pachete şi cutii aşezate pe sortimente descopăr multe fructe, iaurturi, brânzeturi, legume. Şi să mai fi vrut să cumpere ceva, nu mai încăpea nimic. S-a întrecut pe ea fata asta. Imediat ce voi reglementa problema cu concediul medical şi voi lua banii, îi voi înapoia fiecare leuţ. Nici nu accept altminteri. Arunc o privire şi florilor din balcon. Unele s-au pălit, dar cele mai multe sunt vioaie. E bun, care va să zică, sistemul cu furtunaşele prin care curge apă din nişte bidoane din plastic, de cinci litri, pe care îl adoptasem, disperată că nu reuşesc, oricât aş încerca, să ajung în fiecare zi la floricelele-mi dragi. Le mângâi pe toate, le dezmierd, le răsfăţ, le vorbesc şi, unele îmi răspund cu o undă de parfum abia sesizabil. Simt cum sunt dintr-o dată mai fericită.

Aud din balcon soneria de la uşă. Cine să fie? Vreo vecină curioasă din bloc. Probabil tanti Ana de la parter. A venit să vadă ce-i, de ce sunt bandajată şi ce caut aici. E o femeie bună, dar are curiozităţile ei. Îi place să ştie tot ce se petrece în bloc, să nu-i scape nimic, să nu piardă nicio chestie, ca să aibă apoi ce bârfi cu cine o ascultă.

─ Sună la uşă, strigă Felicia, ai auzit?

─ Am auzit, mă duc să văd cine e.

─ Aştepţi musafiri la drum de seară?

─ Da, pe Făt Frumos, călare pe mătură. Cred că e o bătrânică de la parter. E singura care vine la mine ori de câte ori sunt aici. Mă duc să văd ce vrea.

Deschid şi rămân stupefiată. Printre trandafirii de un roşu intens, ridicaţi în faţa feţei, ca să zic aşa, disting chipul inspectorului principal şi sunt gata să leşin. Nu pot să îngaim niciun cuvânt, să fac niciun gest. Încerc să îmi ascund mirarea şi să nu întreb, ca necioplita: “Ce naiba cauţi aici?”

─ Nu mişcă nimeni! – îmi spune printre flori. Surpriză… adaugă apoi. Şi pentru că eu continuu să tac, cu gura pe jumătate căscată, cred, zice tot el:

─ Nu mă inviţi înăuntru?

Fac un gest cu mâna şi mă dau, fără cuvinte, din faţa uşii ca să intre. Îmi întinde stângaci şi parcă vinovat florile, eu sunt prea stânjenită ca să le iau şi nu reuşesc să întind mâna. (De ce naiba?... Doar mi-a mai adus flori şi la spital. Nu trandafiri roşii, dar...). El îşi trece degetele, cu un gest reflex, prin păr. Nu vorbim, de parcă amândoi am pierdut, iremediabil, darul vorbirii. Doar privirile ni se încleştează nebuneşte într-o uitătură stranie. Pendulăm amândoi în hol, neştiind ce gest să facem ca să ieşim din impas. Trandafirii însângeraţi stau nedumeriţi între noi. În loc să-mi revin eu, constat că l-a cuprins şi pe el stânjeneala. Îmi întinde iar buchetul. Mai ferm, mai cu tupeu. Zâmbeşte. Zâmbesc şi eu, încurcată. Nu prea am primit flori de la bărbaţi ca el la viaţa mea şi nu prea ştiu ce se face într-un astfel de caz. La spital, le aşeza el în apă, pe noptiera de la capul meu. Mai mult înşfac trandafirii, decât îi primesc din mâna lui, cu delicateţe, cum face o doamnă. Instinctiv, îi duc la nas să le simt parfumul. Sunt înnebunitori. Mă îmbată ca o vadră de tulburel. Ca şi parfumul lui discret, de bărbat mereu îngrijit. Nici nu ştiu care mă ameţeşte mai tare.

─ Sunt frumoşi, îngaim. Mersi. Dar...

El face un gest cu mâna şi nu îndrăznesc să continuu. Îi arăt, aiurea, să se îndrepte către sufragerie. Realizez că îi indicam dormitorul mic, doar când l-am văzut, familiar, că se îndreaptă chiar spre sufragerie. Sunt total confuză şi nu mă pot aduna. Aproape că nu-mi desprind picioarele din holul îngust. Mă uit ca tâmpita la trandafiri şi nu pot să articulez nicio vorbă. Noroc cu Felicia. Îmi iese în întâmpinare:

─ Super vecina ta! Îmi place… Aşa “bătrână” cum e, dacă o laşi “singură” pe stradă, face furori prin cartier. Eu zic să ai grijă cu vecina.

O prind de mână şi o întreb în şoaptă:

─ De unde ştie ăsta unde stau? Iar ţi-a umblat limba aia lungă altfel de cum trebuie. Am să ţi-o înnod într-o zi pe după gât. Tu şi gura ta cea mare…

─ Eşti proastă sau te faci?

─ Doar n-o să-mi spui că eu i-am dat adresa.

─ Habar n-am de unde ştie unde stai. Cert este că, el a fost cu mine, aici, şi am făcut curat împreună. Eu am şters geamurile, el a bătut covoarele. Eu am aranjat dulapurile la bucătărie, el a curăţat parchetul. A luat toate perdelele şi toate lenjeriile de pat acasă la el şi le-a spălat, apoi le-am aşezat amândoi.

─ Ce dracu’ tot spui acolo? Ai luat-o din loc?

─ Adevărul spun... Serios… El s-a ocupat, de altfel, şi de aprovizionare. Nici n-a vrut să audă să mă amestec eu. Nici n-a conceput să vii acasă şi să n-ai tot ce-ţi trebuie. El a umplut frigiderul cu tot ce e acolo şi de dimineaţă ţi-a gătit o supă de pui. E pe aragaz, nu s-a răcit încă.

Sunt, nici eu nu mai ştiu cum. Iritată, copleşită, pierdută, pornită, răscolită, uimită, zăpăcită. Nu ştiu dacă sunt mai mult furioasă ori mai mult răvăşită de gest. De ce a făcut asta? De ce?... Cine se crede? Am să rup coada pisicii cu acest infatuat de poliţist. Ce crede el? Că n-am ce să mănânc? Şi cum să spele el cearşafurile mele? Doamne, sfinte... Fierb ca oala sub presiune. Felicia se uită la mine şi nu ştie ce să mai zică, în primă fază. Apoi:

─ Cred că începe să miroasă a praf de puşcă. N-aş vrea să fiu de faţă la ce urmează. Mai bine plec. Dar să ştii că eu nu sunt vinovată de nimic. Am crezut că aşa aţi vorbit voi, amândoi. Am crezut că are acceptul tău ca să facă tot ce a făcut. Că tu ştii… Eu era să dau cu bobii, dacă nici măcar nu ştiu ce este între tine şi el?

─ Nu e nimic, n-ai ce să ştii…

─ Nu se poate. Nu e cum spui. Nimeni nu face ce face el, dacă nu e nimic la mijloc. Eu cam bănuiesc, pe cuvânt…

─ Bănuieşti, pe naiba! Nu e nimic…

─ Lasă, îmi spui altă dată cu lux de amănunte. Simt că e, deşi nu-mi spui o vorbă în sensul ăsta, ceva între voi. Hai, nu te înfuria şi du-te la el.

─ Ce faci? Pleci?

─ Doi înseamnă o companie. Trei nu mai înseamnă nimic. Aşa se spune, ce naiba... Pa, pa, pa. Spune-i şi lui că îl pup şi mai vorbim.

─ Nu, că eşti nebună! Mă laşi singură cu el în casă…

─ Şi ce? Vezi că te mănâncă…

Mă uit după ea cum iese pe uşă şi ezit, tot cu trandafirii în mână, să mă duc către sufragerie. Pentru că el e acolo. Pentru că mă aşteaptă. Pentru că mă încurcă mereu cu tot ce face şi ce spune. Mă îndrept, totuşi, cu pas domol, ca-n reluare, spre acest loc.

─ A plecat Felicia?

Catadicsesc să dau din cap afirmativ şi mă învârtesc, fără rost, pe lângă biblioteca plină ochi cu cărţi de tot felul. Nu-l privesc. Nici măcar nu arunc o privire spre fotoliul în care e aşezat. Şi nu las florile din mână nici de nebună.

─ Se grăbea? – mai încearcă el. Căci nu mi-a spus nici la revedere.

─ Felicia? Ţi-a transmis pupături.

Îmi sare o vază în ochi şi realizez că trebuie să pun trandafirii acolo. Fără apă întâi… Pricep şi vreau să mă duc să o umplu cu apă.

─ Lasă, îmi spune el, mă duc eu. Stai jos, că eşti palidă.

Se întoarce cu apa pentru flori, aşează florile în vază şi vaza pe un raft. Pare că ştie bine ce face, pare că ştie toate rosturile unei case. Ba, chiar face cu plăcere. Nu e pic de ipocrizie sau ostentaţie în gesturile lui, deşi îl scanez furioasă, deşi vreau să surprind ceva din toate astea. ─ De ce faci asta? – îl întreb.

─ Ce fac? A, că am adus apă pentru flori? Asta zici?

─ Nu, nu doar apa. De ce faci toate astea?

A înţeles. Se aşează în genunchi lângă fotoliul unde stau eu şi-mi pune mâna pe umeri:

─ Pentru că îmi eşti prietenă. Pentru că suntem prieteni.

─ Nu, prietenii nu fac aşa.

─ Ba da, aşa fac. Felicia nu te-a adus acasă? Nu a venit din Spania pentru tine?

─ Ba da… Dar e altceva…

─ Nici vorbă! Nu e altceva. E exact acelaşi lucru. Ea îţi este prietenă, îţi sunt prieten şi eu. Nu avem ce vorbi. Şi n-am făcut nimic. Termină cu prostiile!

─ Nu-ţi dai seama că mă faci să mă simt prost? Cum să îmi iei lucrurile la spălat? Cum să-mi umpli frigiderul cu alimente? Cum să te porţi ca şi când...

─ Taci, nu vreau să spui nimic! Nu înţelegi că aşa fac prietenii? Şi noi, repet, suntem prieteni. Suntem buni prieteni. Suntem cei mai buni prieteni. Nu am făcut nimic ca să te oblig la ceva, nu am intenţionat să te îndatorez cu ceva. N-am făcut asta ca să te împing spre ceva. Spre altă hotărâre decât cea pe care vrei tu să o iei, spre mine. Nici gând! Am fost fericit că am putut să fac ceva. Nimic deosebit, însă… Cătălina… Te rog… Nu mai despica firul în douăş’trei, că se rupe. Pe cuvântul meu că aş fi făcut la fel pentru orice prieten. Aşa am simţit. N-am făcut mare lucru. Şi, apoi, altă dată vei face tu, în virtutea prieteniei noastre, ceva pentru mine. Sunt convins de asta. Cine ştie, poate mă apuc de băutură sau de jocuri de noroc şi îmi pierd casa. Nu cred că mă laşi în stradă. Nu cred că te lasă inima să mă vezi că dorm în gară, printre boschetari. Sunt convins că mă iei acasă la tine sau găseşti o soluţie să mă ajuţi să plătesc gazda. Pentru că aşa fac prietenii. Nu e un concept doar de fanfaronadă. Uite, suntem şi noi prieteni, dar dacă tu eşti la ananghie, eu nu sar, că mă ţine un ciorap sau că îmi pare bine de ce ţi se întâmplă. Nu, prieten îţi e ăla care se bucură de bucuria ta şi se întristează de durerea ta. Care ar da orice ca să te facă să zâmbeşti, când te doare sufletul, care ar merge cu tine până la capătul lumii, care s-ar lăsa răstignit, la propriu, pentru tine.

─ Eu zic că tu descrii alt concept, nu pe cel de prietenie. Dar, mă rog… Să zicem că am înţeles. Că ai făcut totul doar din prietenie. Că tu, ca şi Felicia, îmi eşti prieten bun. Fie şi-un lup mâncat de oaie, cum zici tu. O să tragem linie şi o să ne socotim de îndată ce...

─ Chiar că mă enervezi! Mai bine nu mai spune nimic. Nu mai vreau să mai aud nimic. Gata, gata, te rog! Hai să schimbăm garda. Să ştii că îmi place apartamentul tău. Şi-mi place că l-ai păstrat, deşi te-ai măritat, intact. Ai de toate aici.

─ Nu chiar de toate, dar îmi e mult mai bine aici ca dincolo, unde am stat cu soţul meu. Acolo făcuserăm oarece îmbunătăţiri, era altfel. Dar am ales să vin aici definitiv, pentru că vreau să trăiesc liniştită. Să mă regăsesc. Să nu mai sufăr. Pentru prezent e ceea ce-mi doresc.

─ Şi viitorul? Cum îl vezi?

Mi se pare, poate doar mi se pare, că ar fi vrut să mă întrebe dacă îl văd şi pe el în viitorul meu. Dau din umeri:

─ Nu ştiu. Nici măcar nu ştiu ce înseamnă acest viitor. În ceea ce mă priveşte, s-ar putea să însemne trecut.

Tace o clipă şi continuă cu conversaţia:

─ Cel mai mult m-au uimit florile tale. Ce multe ai! Şi, de neînţeles pentru mine: cum au trăit ele, dacă tu nu ai mai venit pe aici o grămadă de timp? O lună şi jumătate… Păi am şi eu vreo trei muşcate şi nu ştiu cum s-or mai numi, dar sunt atât de rigide şi de ofilite, că zici că au făcut războiul, în linia întâi. Şi eu le torn apă în fiecare zi. Mi le-a adus mama într-o seară şi a zis să am grijă de ele. Mi le-a lăsat pe fereastră şi a plecat. Belea mare... Mă străduiesc să nu uit să le pun apă mereu. Dar nu le merge bine deloc. Ale tale, însă… Sunt de-a dreptul fenomenale. Îţi seamănă. Sunt nişte învingătoare, ca tine.

─ Da’ de unde? E mai simplu. S-au adăpat singure.

Şi îi explic cum s-a întâmplat asta. Apoi merg mai departe:

─ Mă miră că nu te pricepi la flori. Ştii să faci o serie de alte lucruri. ─ La flori nu mă pricep. Ioc! Nici să le ud, nici să le schimb pământul. Şi nici nu vorbesc cu ele, cum mi-a spus Felicia că faci tu. Poate ăsta e secretul: să le bagi în seamă. Ele se simt iubite şi reacţionează în consecinţă. Despre restul… Sunt burlac, Cătălina şi trebuie să mă descurc singur. Am învăţat să gătesc, că muream de foame, să menţin curăţenia după ce o fac, să spăl. E drept că spală maşina... Să calc... Nu-ţi spun că, înainte, toate ca toate, dar când era vorba de călcat, era teroarea de pe lume. Şi, prin prisma meseriei, după ce am terminat facultatea, trebuia să fiu mai mereu pus la patru ace. Călcam pantalonii, cu chiu, cu vai, cu aoleu, dar când venea vorba de cămaşă, nu mai aveam răbdare. Şi călcam doar piepţii şi manşetele, că în rest se acoperea cu sacoul. Şi, ziceam eu, nu se vede. De ce să muncesc în plus? Ei, şi odată ne cheamă la o şedinţă fulger la IJP pe toţi ofiţerii. Delegaţie mare de la Bucureşti. Toată ştăbărimea prezentă. Chiar şeful poliţiei române participa la eveniment. În sala de şedinţe, de la atâtea suflete, de la tensiunea în care ne ţineau ăia, că ba muştruluiau, ba ridicau în grad, cald ca dracu’. Toţi, şi şefi, şi subalterni, au început să-şi scoată sacourile. Numai eu nu. Asudasem de parcă eram în saună. Curgea apa de pe faţa mea, ca de la robinet. “Dă, mă, haina jos, ce dracu’, că te coci şi scoţi pui ca o cloşcă!” – mi-a zis un coleg. Eu, nimic. Cum să rămân cu cămaşa şifonată în spate şi la mâneci de parcă trecuseră peste ea haiducii lui Şapte Cai? Mă făceam de râs. Aşa că, am răbdat. De atunci, calc cămaşa cu toată seriozitatea. Nu-ţi ascund că, mai îmi vine, aşa, un gând că în ziua aia nu e nicio şedinţă. Dar nu mai vreau să cad în păcat.

─ Dar de ce nu calci mai multe odată şi le aşezi pe umeraşe, în dulap? O iei în fiecare dimineaţă pe cea pe care o vrei, fără să te mai oboseşti să dai cu fierul pe ea.

─ E o idee foarte bună. Vezi, de ce e bine să fim prieteni? Deja mi-ai vândut un pont super. Numai că, burlac, burlac, dar mă vezi tu stând trei ore cu maşina de călcat în mână, ca să calc tot şifonierul? Nu se potriveşte. Nu am atâta răbdare. Deşi, într-o dimineaţă am păţit-o: nu era curent electric. Şi eu nu aveam nicio cămaşă călcată. Am fost nevoit s-o iau pe cea pe care o aruncasem în maşina de spălat.

─ De ce nu o rogi pe Raluca să-ţi calce mai multe când vine pe la tine?

─ Nu prea vine pe la mine. Prefer să mă duc, când ne mai întâlnim şi noi, mai degrabă eu la ea. Şi, oricum, nu i-aş cere niciodată aşa ceva. Mai bine apelez la mama, dacă nu mă descurc singur.

─ Dar e iubita ta, nu mi se pare nimic ciudat. Nici să vină, nici să calce o cămaşă.

─ Avem încă o relaţie, da, e adevărat. Dar nu e atât de sudată cum pare când mă sună ea şi ne punem pe tăifăsuit la telefon. Nu ne leagă cerul şi pământul, nu suntem dependenţi unul de altul. De aia nici n-am stat prea mult împreună, când am hotărât să ne mutăm amândoi. Când nu mi-a mai convenit viaţa noastră în comun, m-am urcat în maşină şi am plecat acasă la mine. Mai răruţ, că-i mai drăguţ, a fost cuvântul de ordine după care ne-am ghidat când ne-am împăcat. E mai bine aşa. Şi apoi, Raluca nu e genul de femeie care se omoară cu bucătăritul, cu ştersul geamurilor, cu călcatul, cu ordinea riguroasă. N-o văd călcând un dulap cu cămăşi şi pantaloni.

─ Bine, de călcat, am înţeles cum calci. Cu florile nu ştii încă să te împaci. Dar supă ştii să faci? Că mi-a zis Felicia că ai gătit…

─ Drace… Adică, Doamne, ce-am uitat! Ptiu… Da, să ştii că fac cea mai bună supă din sud-estul Europei. Mama şi tăticul supei sunt… Nici nu mă laud. Să fii convinsă. Nu, nu te ridica. Vrei să papi, da? Îţi aduc eu tot ce trebuie.

─ Nu mănânc singură. Ori mănânci şi tu cu mine, ori nu mai mănânc deloc.

─ Ce capricioasă eşti! Ba mai pui şi condiţii…

─ Hai că merg cu tine la bucătărie. Nu pot să zac ca o legumă pe fotoliu. În timp ce tu te ocupi de supă, poate îţi fac o cafea. Dacă, desigur, supa se ridică la înălţimea aşteptărilor şi e cum te lauzi. Am cafea?

─ Sigur. M-am gândit, băiat deştept cum sunt, că mă inviţi la o cafea şi n-am vrut să ratez un astfel de prilej. Cât despre supă, te asigur că n-ai mâncat în viaţa ta una mai bună. Vorba unui coleg: parfum e, parfum, nu altceva…

─ Prefer supă în farfurie, nu parfum.

Eu stau pe scaun la bucătărie, el trebăluieşte pe la aragaz. Încălzeşte supa, pregăteşte ibricul de cafea şi fredonează în surdină un cântecel. Nu înţeleg nici cuvintele, nici melodia. Casa e curată, patul miroase frumos, în sufragerie am o splendoare de trandafiri. Doamne, ce sentiment! Parcă am fi soţ şi soţie şi el nu ştie cum să mai mă răsfeţe. Există aşa ceva în viaţa de zi cu zi? Sau iar visez, iar am pierdut uzul raţiunii? Mirosul supei de găină mă face să înţeleg că e aievea totul, nu sunt cufundată în vise nebuneşti şi imposibile. El are o lingură în mână şi-mi spune că trebuie să gust întâi. Să gust de la el. Mă opun. Nu vreau. Cum să fac aşa ceva? Mi se pare că e o impietate. Am senzaţia că sunt o uşuratică. Poate doar mi se pare… Dar el insistă. Şi gust supa din lingura aflată în mâna lui. Doamne, nici măcar n-am visat aşa ceva. Acum să vină Dan şi să ne găsească pe amândoi, cum degustăm supa, în mijlocul bucătăriei. S-a zis cu divorţul amiabil. Să vezi bătălie printre oale... Deşi eu şi Cristi Popa suntem numai prieteni, buni prieteni, foarte buni prieteni, cei mai buni prieteni, el ar crede că între noi e ceva. Aşa cum a lovit-o siguranţa şi pe Felicia în acest sens. Degeaba îi ziceam eu ce-i ziceam, ea ştia mai bine. Ce s-o vedea în afară, oare?

Sunt mulţumită. Aş zice chiar că sunt fericită. Aşa cum nu-mi amintesc să mai fi fost vreodată. Nici măcar când eram copil şi-mi trăiau părinţii. Nici nu-mi mai amintesc, de fapt, decât vag, ce simţeam atunci. Dar acum, e ca şi cum suntem la facerea lumii. O Evă şi un Adam, cum zice Cristi mereu… Evident, moderni, evident fără şarpe, evident fără tentaţia mărului. Noi suntem doar prieteni. Cei mai buni prieteni. Până la urmă, şi cu Felicia aş fi stat la masă şi aş fi vorbit despre toate. Poate aşa e, până la coada vacii, şi cu el. Poate nu trebuie să-l tot blamez. Ştiu că face eforturi. Că încearcă. Şi mai ştiu că îi e greu, ca dracu’. E şi el fericit. Ştiu asta. O văd în ochii lui scânteietori şi luminoşi, în gesturile degajate, în felul în care fredona mai adineauri melodia aceea. Are grijă de mine. Mă tratează ca pe un copil. Să nu-mi lipsească nimic din faţă şi abia pe urmă se aşează şi el la masă. Stăm amândoi pe o felie de viaţă şi nu ştim decât că trebuie să ne bucurăm de moment. Există cineva care a învăţat să oprească pe loc clipa? Deţine vreun om în lume taina asta? Şi întrebarea mea, alta, vine ca un bolovan peste amândoi:

─ Când pleci?

─ Peste trei săptămâni. La 1 septembrie trebuie să fiu deja acolo.

─ Mai e puţin. A trecut repede timpul. Îmi pare rău că pleci. Chiar îmi pare rău. Cine mai îmi face mie supă aşa de bună?

─ Mă voi întoarce. Nu plec pentru totdeauna. Poate că, până la urmă, se va dovedi a fi un lucru bun depărtarea aceasta. Poate că ne vom regăsi altfel. Poate că ne vom da seama că ne ştim, cu adevărat, de când era bunica bunicii fată…

Mă gândesc să-l întreb, aşa aiurea, dacă la partea profesională se referă. Dar ştiu că bate altundeva, a şi spus-o, de fapt, cu vorbe, şi nu mai zic nimic. El tace o clipă, cu lingura de supă în mână şi apoi mă întreabă:

─ O să-ţi fie dor de mine?

E vina mea. Eu l-am stârnit cu această întrebare. Pe mine m-a mâncat undeva şi am întrebat ce nu se cade. Na, acum ce să mai zic? În mod firesc, la o întrebare directă, dai un răspuns direct: “Da, tare dor o să-mi fie de tine. Simt că o să mor până o să te întorci. Şi nici n-ai plecat... Nu poţi să fugi de acolo şi să vii la mine? Ştii că te aştept!” Sau minţi: nu o să-mi fie dor. Dar dacă fac în vreun fel din cele două, răspunsul se întoarce împotriva amândurora. Şi parez:

─ E bună supa. Mi-a plăcut mult.

─ Mă bucur. Ţi-am spus că sunt doctorand în supe. Încă nu doctor. Dar în devenire. Aşa cum tu vorbeşti cu florile, mă târguiesc şi eu la fel cu supele să iasă cât mai bune. Mai ai materiale de citit cu Mihai Viteazul?

─ Da, mai am ceva. Numai că… Ce să zic? Nu e mai nimic din ceea ce mă interesează pe mine. Toate însemnările sunt foarte vagi. Nu când este vorba despre domnitor, despre el cronicile mai amintesc câte ceva, ci vizavi de relaţia lui cu Ploieştiul. Aici totul e destul de lapidar. Ca şi cum nimeni nu a vrut să pomenească despre acea perioadă. De parcă n-a considerat nimeni că e bine de amintit pentru viitorime că Mihai a plecat de la Ploieşti spre marea unire.

─ Da, sunt puţine însemnările. Nu le găseşti mai deloc în muzee, cum te-ai aştepta. Şi nu sunt nici în biblioteci prea multe. Ce se găseşte pe net e mai degrabă câte un referat făcut de elevi şi studenţi despre acest subiect.

Mai pălăvrăgim o vreme despre Mihai Viteazul. Ca şi cum ar fi singurul subiect din lume care ne interesează. Pe urmă, el se ridică să plece.

─ Să te odihneşti, îmi spune. Nu trebuie, cum ar spune rezidentul, să faci excese. Şi am stat cam mult pe capul tău. Sper că nu te-am obosit. Mai vorbim.

M-a pupat ca de obicei, pe obraz şi a plecat. Probabil va veni mâine iar. Sau poate nu. Mă gândesc deja că e o eternitate până mâine. Dar când va fi plecat la doctorat? Cum vor trece săptămânile şi lunile şi anul până se va întoarce? Încep, ca toate femeile din lume, să fiu duplicitară, în materie de sentimente. Nu, poliţistul îmi e doar prieten. Bun prieten. Cel mai bun… Logofătul Şerban Văcărescu e cel pe care îl iubesc.

Vizualizări: 86

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Stăm amândoi pe o felie de viaţă şi nu ştim decât că trebuie să ne bucurăm de moment. Există cineva care a învăţat să oprească pe loc clipa? Dacă nu s-o oprim, măcar s-o trăim. Câte clipe nu ne scapă din neatenţie! Am stat şi eu pe o felie de carte şi m-am bucurat de o lectură plăcutăă. :)

Drag de tine,

Încă nu s-a dezmeticit Cătălina din visul ei singuratic... Dar îi este mai bine, îi este chiar bine. Oare a scăpat de griji? După cum cunosc eu autoarea, nu cred. Atunci când crezi că s-au limpezit lucrurile ea le complică din nou.

Însă mă frapează ceva: cât de puţin îi trebuie unui unei femei să fie fericită! Un buchet de trandafiri roşii, fiinţa dragă alături şi o supă bună de găină... Cât de puţin!

Mi-a plăcut mult acest capitol, cu zbaterile sufleteşti, dar mai ales cu acţiunea mult plăcută, lumina din viaţa eroinei principale... şi aştept... aştept. Sper să nu fie ultimul capitol.

Drag de tine!

Sofy

Cory, plecăciuni... Din tot sufletul, se înţelege de la sine. Scuze că am băgat capitole cam lungi, Dar mi-am zis să nu le "sparg" pe la jumătate şi să frâng sensul conţinutului. Îţi mulţumesc frumos pt tot. Şi, ce să zic, mai trebuie încă răbdare, destulă răbdare cu cartea mea. Sper să o ai şi să mi-o acorzi până la finalul romanului. Dragul este reciproc.

Corina Militaru a spus :

Stăm amândoi pe o felie de viaţă şi nu ştim decât că trebuie să ne bucurăm de moment. Există cineva care a învăţat să oprească pe loc clipa? Dacă nu s-o oprim, măcar s-o trăim. Câte clipe nu ne scapă din neatenţie! Am stat şi eu pe o felie de carte şi m-am bucurat de o lectură plăcutăă. :)

Drag de tine,

Eu m-am bucurat că fragmentele au fost mai lungi. :)



Nina Mariana Marcu a spus :

Cory, plecăciuni... Din tot sufletul, se înţelege de la sine. Scuze că am băgat capitole cam lungi, Dar mi-am zis să nu le "sparg" pe la jumătate şi să frâng sensul conţinutului. Îţi mulţumesc frumos pt tot. Şi, ce să zic, mai trebuie încă răbdare, destulă răbdare cu cartea mea. Sper să o ai şi să mi-o acorzi până la finalul romanului. Dragul este reciproc.

Corina Militaru a spus :

Stăm amândoi pe o felie de viaţă şi nu ştim decât că trebuie să ne bucurăm de moment. Există cineva care a învăţat să oprească pe loc clipa? Dacă nu s-o oprim, măcar s-o trăim. Câte clipe nu ne scapă din neatenţie! Am stat şi eu pe o felie de carte şi m-am bucurat de o lectură plăcutăă. :)

Drag de tine,

Trebuie să recunosc, Sofy, draga mea, că ai din nou dreptate. Par, doar par limpezite lucrurile, dar nu e deloc aşa. Artileria grea, cel puţin aşa îmi place să cred, abia acum vine. Pe multe planuri, pe multe fronturi... Desigur, să nu dăm din casă. Nu e, parol, nici pe departe ultimul capitol. Mai curge apă, zic, pe Dunăre, până ajungem acolo. Sper să ajungem împreună la acel liman. Fapt pt care - dar nu e singurul, desigur - îţi mulţumesc. Şi, da, eu cred că unui suflet îi e necesar foarte puţin ca să se simtă bine. Ca să tresalte de fericire. Ca să uite de rău. Dacă puţinul ăla vine de unde trebuie, de la cine trebuie... Şi de la mine pt tine drag, mult drag, foarte mult drag.

Sofia Sincă a spus :

Încă nu s-a dezmeticit Cătălina din visul ei singuratic... Dar îi este mai bine, îi este chiar bine. Oare a scăpat de griji? După cum cunosc eu autoarea, nu cred. Atunci când crezi că s-au limpezit lucrurile ea le complică din nou.

Însă mă frapează ceva: cât de puţin îi trebuie unui unei femei să fie fericită! Un buchet de trandafiri roşii, fiinţa dragă alături şi o supă bună de găină... Cât de puţin!

Mi-a plăcut mult acest capitol, cu zbaterile sufleteşti, dar mai ales cu acţiunea mult plăcută, lumina din viaţa eroinei principale... şi aştept... aştept. Sper să nu fie ultimul capitol.

Drag de tine!

Sofy

Ah, Cory, nu-mi da idei! Căci, ştii tu, dracu' nu face biserici... Şi acuma postez toată cartea, de te blochez în faţa calculatorului. Glumesc, desigur, Cory. Te pup.

Corina Militaru a spus :

Eu m-am bucurat că fragmentele au fost mai lungi. :)



Nina Mariana Marcu a spus :

Cory, plecăciuni... Din tot sufletul, se înţelege de la sine. Scuze că am băgat capitole cam lungi, Dar mi-am zis să nu le "sparg" pe la jumătate şi să frâng sensul conţinutului. Îţi mulţumesc frumos pt tot. Şi, ce să zic, mai trebuie încă răbdare, destulă răbdare cu cartea mea. Sper să o ai şi să mi-o acorzi până la finalul romanului. Dragul este reciproc.

Corina Militaru a spus :

Stăm amândoi pe o felie de viaţă şi nu ştim decât că trebuie să ne bucurăm de moment. Există cineva care a învăţat să oprească pe loc clipa? Dacă nu s-o oprim, măcar s-o trăim. Câte clipe nu ne scapă din neatenţie! Am stat şi eu pe o felie de carte şi m-am bucurat de o lectură plăcutăă. :)

Drag de tine,

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

conducere site

FONDATORI

ION LAZĂR da COZA - scriitor

VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”

ADMINISTRATORI-EDITORI

SOFIA SINCĂ - prozatoare

GABRIELA RAUCĂ - poetă, artistă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”

AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - scriitoare

MIHAELA POPA - poetă

CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ

PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor

BOLACHE ALEXANDRU - scriitor

MIHAI KATIN - scriitor

GRIG SALVAN - scriitor, cantautor

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Denisa Curea-Popa şi-a partajat postarea de blog pe Facebook
cu 1 oră în urmă
Denisa Curea-Popa şi-a partajat postarea de blog pe Facebook
cu 1 oră în urmă
Denisa Curea-Popa şi-a partajat postarea de blog pe Facebook
cu 1 oră în urmă
Maria Mitea a contribuit cu răspunsuri la discuţia Trei păpuși, cinci becuri și 2 pachete de țigări a utilizatorului Maria Mitea
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Rondel pentru Momo a lui carmen popescu
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Hoţul de lumină a lui Nikol MerBreM
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Rondelul poeziei a lui Valeria Merca
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog invidie a lui Ana C. Ronescu
cu 2 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a contribuit cu răspunsuri la discuţia Trei păpuși, cinci becuri și 2 pachete de țigări a utilizatorului Maria Mitea
cu 2 ore în urmă
Maria Mitea a contribuit cu răspunsuri la discuţia Trei păpuși, cinci becuri și 2 pachete de țigări a utilizatorului Maria Mitea
cu 2 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Sub clipocitul vâslei solitare a utilizatorului gabriel cristea
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Viorel Grădinariu îi place postarea pe blog bella a lui petrut dan
cu 3 ore în urmă
Lui Maria Mitea i-a plăcut profilul lui Maria Mitea
cu 5 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Sub clipocitul vâslei solitare a utilizatorului gabriel cristea
cu 5 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Sub clipocitul vâslei solitare a utilizatorului gabriel cristea
cu 5 ore în urmă
Monica Pester a comentat în legătură cu videoclipul lui Grig Salvan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog Nenuntitul a lui Suchoverschi Gheorghe
cu 8 ore în urmă
Postare de log efectuată de Maria Mitea
cu 8 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Rondel pentru Momo a utilizatorului carmen popescu
cu 8 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Sub clipocitul vâslei solitare a utilizatorului gabriel cristea
cu 8 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor