Fragment 19 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

 

─ Jupân pârcălabe! A venit vremea!

─ Au ce vrei să spui, domnia-ta, cinstite logofete? Că nu mă duce capul.

─ Sunt aici pentru a o lua cu mine pe fiica domniei-tale, pe care ai fost de acord să mi-o dai de nevastă.

─ Doamne sfinte, logofete! Ce tot spui domnia-ta?! Noaptea, acum? La ora asta? Poate nu ştii câte ceasuri sunt? Şi parcă acum ar fi trebuit să fii pe drum. Eu, parcă reţinusem că după ce te întorci de unde ai misie, iei fata. Nu acuma!

─ Sunt aici. Acum. E tot ce contează. Sunt aici, acum şi n-am vreme de pierdut. O iau şi plec. Dar mă văd nevoit, tată socrule, să-ţi atrag iar atenţia că nici Catalina, nici eu nu dorim tam-tam. Ne căsătorim în noaptea asta la Biserica „Sfinţii Împăraţi” şi vor fi de faţă Măria-sa şi doamna Stanca. Dacă doreşti să asişti la ceremonie, şi sunt sigur că doreşti, să fii acolo într-un pătrar de ceas. Singur, jupâne pârcălab şi tată socrule!

─ Doamne sfinte, Măiculiţa Domnului! Aşa ceva nu mi-a trecut prin cap. Nu pot să înţeleg, de ce atâta grabă? Atâta zor!... De ce? Doar nu intră zilele în sac şi nu mai avem vreme să facem nuntă. Şi apoi pregătirile... Ziceam şi eu, ca orice tată, să fac oarece pregătiri de nuntă, să chem măcar câţiva apropiaţi... Că doar o fată am şi pentru ea am strâns şi am adunat şi am pus deoparte. Nu se poate aşa degrabă! Când să fac pregătiri de nuntă de la o noapte la alta?

─ Tată socrule, trebuie să mă crezi, vom juca mai târziu la nuntă. Să terminăm cu bine toate câte le avem puse în gând şi o să petrecem, de să speriem târgul. Acum facem doar cununia religioasă. Eu plec cu misie, apoi ne pregătim, cum aud, de război şi nu ştiu cât stau pe acolo. Catalina trebuie să fie a mea. Voim amândoi aceasta. Am crezut că ne-ai înţeles.

─ Şerbane, băiete... Căci acum, aşa logofăt al curţii domneşti cum te afli, eşti ginerele meu, nu? Eşti feciorul meu. Acel fecior pe care nu l-am avut niciodată. Eu am înţeles că e foc neostoit între voi. Am priceput că nu e de joacă. Mi-am dat tot acordul pentru nuntă şi căsătorie. Fata e a ta. Dar cum să meargă aşa? N-are nici măcar lămâiţă pregătită, ca să pună pe cap. Că am zis că mai e până la nuntă. Şi ce mireasă este aceea fără lămâiţă?

─ Va fi cea mai frumoasă dintre toate câte au fost vreodată şi vor mai fi de acum încolo. Nu te mai trudi cu gânduri de astea. Acum mă duc la ea.

─ Hei, jupâne ginere! Hai că te-ai uluit şi tu. Fiule, băiete, uşa e pe acolo!

─ Ştiu, dar nu te supăra, tată socrule, i-am promis odată Catalinei mele că o voi scoate pe geam când va veni clipa să ne cununăm. Nu trebuie să fac ce-am zis? Nu trebuie să mă ţin de cuvânt? Zi domnia-ta...

Şi pârcălabul, care îl înfruntase fără frică pe Mihai Viteazul spunându-i că nu-i dă Ploieştiul, pentru că oamenii de aici s-au născut liberi şi liberi vor să rămână, tace acum mâlc şi se supune dorinţei fiicei lui şi a năbădăiosului ei soţ. S-o ia pe geam, auzi, la ei. Tineretul din ziua de azi... Fără logodnă, fără inel, fără lămâiţă, fără oraţii de nuntă, fără petrecere, fără brazi, fără lăute... Doar cu dragostea de pe sufletul lor. Doamne, tinereţea asta năvalnică şi nebună mai e... Mai bine să-i lase în plata Domnului, să sară pe unde vor. Pe geam să sară... El, pârcălabul Ploieştilor trebuie să caute lămâiţa mamei Catalinei. Şi nu e timp de stat pe gânduri. Pătrarul de ceas acuma trece. Şi el vrea să fie la curtea domnească, la nunta fiicei lui cu nebunul urmaş al Văcăreştilor care au înfiinţat, demult, Ţara Făgăraşului...

 

 

.....................................................................................................................................

 

 

Simte cum îi mângâie, delicat, obrajii, şi tresare:

─ Ce este, ce s-a întâmplat?

─ De ce mi te sperii, trandafirule? Eu sunt. Trebuie să te obişnuieşti, de acum încolo, să mă găseşti lângă tine în fiecare dimineaţă. Şi noapte. Şi miez de zi. Mereu! Am venit să te iau.

─ Să mă iei? Acum? Noaptea? Cum adică? Ce vorbă e aceasta?

─ Da, să te iau pentru totdeauna. Noaptea trecută, după ce am plecat de la tine, am stat de vorbă până în zori cu toamna asta blândă şi lungă. Ea mi-a spus că trebuie să fac neîntârziat pe dracu’ în zece ca să te fac acum mireasa mea. Am adormit, copleşit de gânduri, spre dimineaţă, când începea soarele să se iţească la răsărit. Dar cum nu dorm niciodată în tihnă, cum am urechea ciulită şi ochiul limpede în tot somnul, am auzit cum în tabără intra la ora aceea alai mare. Lăsând la o parte că, tot astă noapte, sosise la Măria-sa solie de la cardinal, unul Pancraţiu Senyey, ca să vadă pregătirile de luptă ale voievodului. Ţie pot să-ţi spun că Măria-sa l-a dus de nas pe trimis, ca pe un neavenit ce e, jurându-se că „să ajungă să-şi mănânce carnea şi să-şi bea sângele copilului său, dacă are vreun gând, măcar unul singur, de trădare contra lui Bathory”. Trebuia să-l încredinţeze că e cum vrea el. Trebuia să-l facă să plece de unde a venit cu convingerea că la noi nu e nicio pregătire de război. Dar oastea stă în şa. Toată vara a stat. Căci vodă a copt planuri după planuri. Dar de ce-ţi spun ţie toate astea? Tu, draga de tine, aştepţi să-ţi povestesc altceva. Poate pentru că sunt obosit peste poate, cum nu se poate de obosit, vorbesc acuma şi despre trimişii domnului şi despre vodă care ţine oastea în şa. Hai, îmbracă-te, ia-ţi o rochie albă şi să mergem la biserică. Suntem aşteptaţi, trandafirul meu frumos. Suntem aşteptaţi la nunta noastră. Îmbracă-te fără grijă, că nu mă uit, fată frumoasă. Am eu vreme să mi te dezbrac când ajungem la Văcăreşti. Şi toată viaţa apoi. Şi încă o mie de ani de aici încolo. Doar ne-am făgăduit că tot împreună vom fi şi peste şapte vieţi... Îţi spuneam că am auzit în zori, doar ce aţipisem, gălăgie mare. Caii tropoteau, oştenii făceau zarvă, se auzeau glasuri de femei. Şi să vrei, nu mai puteai, dacă eşti om normal, nu tolomac ca Lupea, care doarme şi dacă îl pui în apă, să pui geană pe geană. Ce s-o mai lungesc? Venise jupâneasa Sima Buzescu, a dumnealui Stroie Buzescu. Nici n-a intrat bine în tabără, că şi trimite după mine. Cică să stăm, noi doi, de vorbă. Nu vorbisem niciodată cu dumneaei şi nu aveam chef de clevetisiri muiereşti, mai ales în zorii zilei, după atâtea ore de nesomn şi agitaţie. O văzusem de câteva ori, o salutasem cu plecăciuni, dar atât. M-am dus, totuşi, căci nu se cade, cu toată osteneala, să laşi o femeie să aştepte. După ce m-a întrebat despre una, despre alta, îmi zice: „Şi acum să-mi spui domnia-ta, logofete, ce-ţi mai face nevasta!”. M-am făcut ca varul la faţă şi n-am ştiut ce să răspund. Eram aproape furios: iar nevasta asta! Nu e unul care să n-o pomenească! Mă apucă pandaliile şi zic ceva cui o mai aduce în discuţie. Dar m-a scos tot jupâneasa din încurcătură: „Ei, m-am gândit eu că nu ştiai. Că n-ai cum să ştii. E fugită de vreo şapte luni cu un armăsar nenorocit, unul Stan Liodor, în Ţara Leşească. Şi-a avut şi alţi ibovnici înainte, îţi garantez eu. Iaca, doar ce am venit şi am auzit că ai pe aici o fată frumoasă foc, care-ţi e dragă la fel ca lumina ochilor. Şi ai vrea să ţi-o faci nevastă. Ce te uiţi la mine, logofete? Du-te degrabă la Măria-sa şi spune-i toate câte ţi le-am spus eu acum şi treaba e făcută. Să nu-mi zici mie pe nume, dacă nu cheamă vlădica şi te dezleagă mintenaş de muierea aia. Fugi, logofete! Ce stai? Cât mai sunt încă aici şi cât domnia-ta n-ai plecat încă la cele lupte care va să vină, ca să pot să te cunun cu fata visurilor domniei-tale, dimpreună cu Stroie al meu. Aleargă, nu mai sta să asculţi în gura mea!”. Şi am alergat de îndată la vodă. Dar Măria-sa ştia deja toate acestea, că-i spusese jupâneasa Sima tot şi lui, başca fratele nostru Pătraşcu banul, care vorbise, deşi n-am crezut c-o face, cu voievodul despre noi. Pentru aceasta îl iert de toate răutăţile pe care mi le-a susurat pe la urechi, de mi-a-nveninat sufletul, multă vreme. Nu am crezut că poate să ne susţină cauza, că poate să înţeleagă, dar a făcut-o. Şi jupâneasa Sima... Ce femeie! Ce caracter! Ce forţă! Cred că Dumnezeu a trimis-o. Că El prin oameni, ca jupâneasa, naşa noastră, lucrează. Cred că Dumnezeu vrea să nu plec în Transilvania, până nu mă însor cu tine. Până nu te ţin în braţe. Până nu te duc la Văcăreşti. Până nu te iubesc, ca nebunul. Aşa... Şi m-am dus la vodă. Măria-sa m-a bătut pe umăr, mi-a zâmbit, mi-a zis să fie într-un ceas bun dragostea noastră şi m-a certat că nu m-am dus mai din vreme la el ca să-i spun că mi-a picat cu tronc fiica pârcălabului. Vlădica şi popii îşi dăduseră deja, după cele afirmate şi susţinute de jupâneasa Sima, în faţa lor, acordul cu desfacerea căsătoriei ăleia. Voievodul mi-a dat apoi îngăduinţă să ne cununăm în seara aceasta, să te duc repede la Văcăreşti şi să mă întorc grabnic, ca să-i stau alături în grelele şi multele încercări ce stau să vină, pentru ţară şi domnie. Neîndoios, aşa voi face. Ne vom iubi cu patimă trei zile şi trei nopţi, apoi mă voi întoarce lângă vodă. Războiul, războaiele, căci vom avea mai multe de dus, cred, se vor sfârşi repede şi eu voi veni grabnic în braţe la tine. Şi nu mai plec niciodată. Mă las la vatră. Unirea va fi făcută, iar mie nu-mi mai rămâne decât să trăiesc lângă tine o viaţă. Mai multe. Cât o da Dumnezeu. Mai vreau să-ţi spun ceva, trandafirule. Dofică a încercat iar astăzi – nici nu mai ştiu pentru a câta oară, a cincea, a şasea! - pe când alergam cu oarece trebi, să mă omoare. M-a atacat, tot aşa, cu alţi haidamaci ca el. Le-am încurcat din nou planurile. Nu am iarba fiarelor, dar încă nu mă poate răpune o ceată de huidume, ca ei. Încă pot face faţă. Ne-am privit în ochi, Dofică şi cu mine. L-am ţinut sub tăişul spadei şi ni s-au încrucişat privirile. Puteam, aşa cum îl aveam în mână, să-l omor. S-a temut pentru viaţa lui, dar l-am iertat. Azi sunt prea fericit ca să pedepsesc pe cineva. Nici măcar lui Dofică nu pot să-i fac acum vreun rău. E şi el un suflet care iubeşte. Deşi e multă, multă ură în privirile lui. Eşti gata? Pot să mă uit? De ce nu mi-ai spus că ai isprăvit şi m-ai lăsat să deşir verzi şi uscate? Ce frumoasă eşti! Mă faci să-mi îngheţe sângele în vene. Cât eşti de frumoasă!

Îi prinde mâna şi i-o sărută cu dragoste:

─ Te conduc la altar, mireasa mea. Ştiu că nu trebuia să te văd înainte de cununie, că trebuia să vin după tine cu naşii şi alte mii de lucruri care se fac la nunţile de pe la noi. Dar suntem pe grabă mare. Nu avem acum timp să facem toate obiceiurile, cum se cuvine să le facem. Stai liniştită, nimic din ce n-am făcut nu aduce ghinion. Eu nu cred în toate prostiile astea. Nu se întâmplă nimic. Nu are ce. Nu are cum. Dacă suntem împreună, răsturnăm munţii. Avem toată viaţa înainte să ne iubim, cu sau fără tradiţii respectate. După ce facem unirea, chefuim cu toţi ai noştri, după cuviinţă. Ca să se simtă şi pârcălabul bine. Ca să înţeleagă, sărmanul, că nu e om rău ginerele lui. Chiar dacă îi ia fata cu grabă mare şi fără cununiţă de lămâiţă... Hai să coborâm pe crengile mărului. Sunt mai emoţionat decât am fost în toată viaţa mea. Şi sunt aşa nerăbdător să mi te fac soţioară...

Un ciot ascuţit din măr sfâşie cu zgomot rochia albă a Catalinei.

─ Mă duc s-o schimb! Iau repede alta.

─ Las-o aşa cum e. Nu mai e vreme. Oricum, eşti cea mai frumoasă.

 

 

.....................................................................................................................................

 

 

 

Nunta aceea de la curtea domnească, săvârşită mirific de un sobor de preoţi în puterea nopţii, se întretaie ciudat cu o alta, pe care îmi pare că am văzut-o şi am trăit-o de curând. Curg paralel în mine două nunţi. Nu mai ştiu care cum e. Două mirese, doi gineri, două rânduri de naşi. Nu, nu zic bine, nu sunt două mirese, eu sunt mireasă în amândouă. Într-una dintre nunţile acestea, sufăr. Şi mireasă sufăr. Nu sunt deloc, ca toate miresele din lume, fericită. Şi mă doare... Atât de cumplit mă arde în piept, încât imaginile, speriate, tulburate, răvăşite, încep să fugă una peste alta. Una contra alteia. Una de alta. Nu e nimic clar, vine totul buluc şi pleacă după o clipă. Eu sunt, cum am mai fost, năucă. O defilare continuă, abracadabrantă de imagini îmi toropeşte capul. Şi îi văd la tabăra militară pe Catalina şi Şerban, cum străbat, mână în mână, aleea presărată cu nisip şi pietriş fin. La cealaltă nuntă, el ţipă, sare peste masă ca să n-o lase pe ea să danseze cu altcineva, o ceartă. Iar el se zbânţuie pe ring cu alte femei. Nu-i dă atenţie. Nu pare importantă. Nu-i pasă de ce simte ea. Opreşte, când nişte tineri vor, furarea miresei. Şi e rece. Indiferent. Nici nu se uită la fata în alb, cu care l-a cununat popa. Ciudat, dar nu răzbate, ca la o nuntă fericită, ca la nunta de la curtea domnească, dragostea. În sufletul ei, cerurile se deschid a ploaie de lacrimi. Apoi, se schimbă registrul şi, peste toate, răzbate vocea logofătului:   

─ Cât de fericit sunt! Toţi se bucură de nunta noastră. Nici n-aş fi crezut. Uite, cum bat din palme ca nişte copii. Până ieşim din tabără, am să ţi-i prezint, fie şi de la distanţă, pe toţi. Aceia-n roşu sunt călăreţii naşului nostru, Stroie Buzescu. Cei în tunici verzi, care urmează după ei, sunt ostaşii din cetele banului Mihalcea, care-a plecat în locul meu, în solie, la cardinal, dimpreună cu Gheorghe Raţ. Ai lui Radu şi Preda Buzescu sunt cei îmbrăcaţi în roşu şi albastru. Cei în galben şi negru sunt sub comanda lui Şerban Paharnicul, iar mai încolo călăraşii din Vâlcea, cu Udrea Băleanu. Şi acolo Baba Novac, cu haiducii lui. Unde te uiţi? Cei îmbrăcaţi în pantaloni de aba albi, tunici negre şi găitane roşii. Nu-i vezi din pricina întunericului, iubito, dar eu îi ştiu pe toţi. Haiducii lui Baba Novac doar ce au venit. Sunt toţi cam la cinci, poate şase mii de oameni. Şi sunt viteji. Toţi. Lângă fratele meu, cel aflat sub steagurile cu cetatea pierdută a Făgăraşului, o cruce într-o stâncă de piatră, trebuie să mă întorc eu, după ce te las lângă maica. Vezi colo terenul acela? Acolo jucăm noi jocuri militare. Balka... Ştii cum e ăsta? Un inel mare, prins cu o frânghie de stâlpul acela... L-ai văzut? Şi să mă întorc la inel şi la stâlp. Un călăreţ trebuie să-l ia cu lancea din goana calului. Mai avem o întrecere: săgetarea unei căciuli aruncate în sus şi tot în galopul calului. Dar de ce-ţi spun toate acestea? Pesemne, pentru că mă răpune oboseala. Ai fost cea mai frumoasă mireasă, iubito. De ce nu vrei să luăm rădvanul jupânesei Sima, naşa noastră, trandafirule? Ne-ar fi mai uşor. Şi am sta lipiţi unul de altul până acasă. Bine, cum vrei tu. Mergem călare. Mâine, înainte de primii zori vom fi ajuns. De oboseală şi de emoţii, mă încearcă aşa, o toropeală...

 

 

.....................................................................................................................................

 

 

Plouă. Plouă de rupe. Plouă cum n-a mai plouat. Picurii mari răpăiesc – ca şrapnelele de la Vidin - pe acoperişuri, pe stradă, pe umbrele. Din când în când, fulgere furioase muşcă lacom asfaltul şi, preţ de o clipă, noaptea se racordează la lumină, ca în miez de Crăciun, când întreg oraşul geme de senin. Stau, de multă vreme, în staţia de autobuz şi aştept să vină el şi să mă ia. L-am sunat. Întâi nu mi-a răspuns. I-am trimis mesaje, mai multe SMS-uri, şi acum aştept. Cred că le-a primit. Şi cred că vine să mă ia. Mi-a şi răspuns, într-un târziu, la telefon. A ţipat. M-a făcut, cum face mereu, de două parale. Dar trebuie să vină cu maşina şi să mă ia. Vreau să mă ia. Nu pot să plec singură, cu autobuzul. Nu pentru că m-am născut în maşină. Dar nici colegele mele nu pleacă aşa. Şi bărbaţii lor vin să le ia. Ţin şi eu, ca una care zic mereu lumii că el mă iubeşte, la blazon. Să nu ştie nimeni cum suntem, de fapt. Şi, dacă vine după mine, poate că vorbim omeneşte. Poate că ne împăcăm. Deşi, nu ştiu de ce suntem certaţi. Adică el mă ceartă pe mine mereu. E nemulţumit, furios, intransigent. Va veni! Şi aştept.

Mai devreme, lumea a mişunat grăbită încoace şi încolo. Acum a fugit de ploaie şi de ora înaintată. Lângă mine, doar o femeie cu nişte sacoşe şi găleţi. Vine din piaţă. A vândut brânză. Mă îmbie şi pe mine să cumpăr de la ea, că are brânză bună. Are chef de vorbă. Îmi spune că e din Manasia, un sat de lângă Urziceni. Ca tot negustorul, îşi lăudă marfa: e bună, e grasă, e curată, e ieftină. Dar îmi şopteşte că nu prea se mai înghesuie lumea la cumpărat de brânză. Şi, brusc, îmi face o mărturisire: „Ehei... Dacă m-aş duce să scot comoara de unde ştiu eu, nu mai m-aş ruga de toţi încrezuţii să-mi cumpere brânza!”. O întreb, mai mult ca să facem conversaţie, ca două femei singure ce ne aflăm în ploaie, despre ce vorbeşte. Cu simplitatea omului de la ţară, femeia se apucă să-mi povestească. Şi peste noi, ploaia cade grăbită, agitată, nebună:

─ Am 55 de ani, zice, am muncit o viaţă, şi pe mult şi pe puţin, şi cu ziua şi la CAP, dar n-am realizat mai nimic, suntem, şi eu şi bărbatul meu, nişte oameni săraci. Înnodăm cu greu de pâine, de legumă, de plata taxelor pentru pământ. Ba el, afurisitul, după ce că suntem săraci, mai trage şi la măsea. Greu ne descurcăm cu viaţa asta. Din această cauză m-am şi repezit la Ploieşti cu brânza asta, ca să mai fac un ban. Dar uite că lumea nu cumpără brânză. Cred că nu scot nici banii pe care i-am dat la tren. Însă, aşa săracă şi biată femeie cum par, eu ştiu unde este ascunsă o comoară. Este comoara fiicei lui Mihai Viteazul. Nimeni altcineva nu mai ştie. Nici bărbatul meu nu ştie, că el, beţiv cum este, le-ar spune la cârciumă la toţi ceilalţi beţivi. Ce-ar bea ei toată comoara mea! Aşa că, mai bine tac şi nu suflu o vorbuliţă nimănui. Dar când sunt înglodată în datorii, mă bate gândul să mă duc şi să scot aurul de acolo, ca să devin o femeie bogată, ca să nu mai stau la mâna cuiva şi să nu mai fac foamea trei sferturi dintr-o lună. Ştiu unde este comoara, că joacă flăcările pe ea de Sfântul Gheorghe şi de Sfântul Dumitru, ceva de speriat. Mă gândesc, însă, că mi-o ia statul pe toată. N-a mai fost unul, tot aşa, de-a găsit o comoară şi a predat-o la muzeu? S-a ales cu un milion de lei. Mai bine o las îngropată acolo unde este, decât să-l fac pe stat om. Adică nu vreau să se facă alţii oameni pe spezele mele. De fapt, nu-i numai asta cu statul care-ţi dă praful de pe tobă, când predai o comoară. Se spune că cei care găsesc comori, sunt privilegiaţi şi blestemaţi, totodată. Dacă scoţi cufărul cu galbeni şi cu giuvaeruri din pământ, trebuie să-ţi asumi responsabilitatea şi pentru una şi pentru alta. Mai întâi, trebuie să găseşti trei fete sărace, care să fie pe picior de măritiş şi să le înzestrezi. Adică să le cumperi lucruri de la piele: chiloţi, sutien, bluze, fuste, paltoane, pantofi, ghete, plus lenjerii de pat, cuverturi, perne, covoare. Iar dacă e mai mare comoara, e musai să cumperi mobilă pentru cele trei fete şi câte o bucată de pământ. Ca să nu mai vorbim că de nunta fetei te ocupi tu, care ai găsit comoara, de la un capăt la altul: îi iei rochie de mireasă, cadou pentru naşi, participi la cheltuielile legate de mâncare şi băutură. Se spune că e nevoie să faci toate astea cu trei fete de măritat, ca să îndepărtezi blestemul aurului. Comoara aduce întotdeauna cu ea şi nenorociri. Cel mai adesea, n-ai parte de ea. Mori în cele mai cumplite şi groaznice chinuri. Păi n-a fost unul la noi care a găsit o comoară? S-a pus, cum zice tradiţia, să facă zestre pentru trei fete sărace. A înzestrat una, i-a dat pământ şi mobilă, a înzestrat-o şi pe a doua. Când s-o facă şi pentru cea de-a treia, s-a gândit că nu-i treabă bună ce face el, căci dă toţi banii din comoară pe zestre pentru fetele sărace. Orice om ar fi gândit la fel. Şi pe a treia nu a mai înzestrat-o. În scurt timp, a înnebunit şi, curând, a murit în cele mai groaznice chinuri. Ei, de-asta mă tem şi eu. Că sunt om şi simt omeneşte. Mi-e frică să nu mă apuce zgârcenia, egoismul, răutatea şi să nu fac ce trebuie. Mai ştii, când oi avea atâta bănet, dacă mai sunt de acord să ajut trei fete din sat? Bărbatul meu este şi el om rău, când o să vadă că avem atâta aur, n-o să mă lase să îndepărtez nici măcar un singur şfanţ, că zice că nici lui nu i-a dat nimeni nimic. De-asta, de ani de zile, ezit dacă să scot sau nu comoara de la locul ei. Mă chinuiesc de multă vreme cu întrebarea asta pe buze: să scot comoara sau să n-o scot?

─ Astea sunt legende, îi spun, oarecum intrigată de faptul că el nu mai vine, interlocutoarei mele care, simt, devine foc şi pară. Dacă ar fi o comoară, ar şti toată lumea că e acolo.

─ Adică vine că eu mint? Nu am spus în viaţa mea minciuni. Să vă spun mai departe, ca să vedeţi că nu spun nicio prostie! Bunicul meu, când era tânăr, s-a întors odată din sat, după miezul nopţii. Fusese după fete, cum era atunci. Şi, la întoarcere a văzut cum joacă flăcările într-un anumit loc de pe terenul nostru. L-au bătut gânduri nebune şi s-a apucat de săpat. Până dimineaţa a făcut o groapă mare. A dat însă de oasele unei perechi de boi şi s-a oprit din săpat. A crezut că s-a înşelat. Mai târziu, i-a povestit tatei ce s-a întâmplat şi l-a dus să vadă flăcările care continuau să joace în locul acela. Tata i-a întrebat pe bătrânii satului şi-a aflat că, se spune, Marula, fiica nelegitimă a lui Mihai Viteazul, făcută cu o femeie din Târgşor, nu mai ştiu cum o chema... Parcă Velica. Mă rog, n-are importanţă cum o chema. Dar Marula, care a locuit o vreme la Urziceni, a îngropat în scorbura unui copac o comoară imensă. Copacul a fost cu timpul distrus şi sipetul a fost îngropat în pământ. Când eram eu mică, tata s-a pus într-o noapte pe săpat. Acolo unde tata-mare găsise oasele boilor. Ei, bine, tata a găsit comoara. N-a vrut s-o scoată, că se gândea să cresc eu şi sora mea, ca să ne facă zestre. Gândul lui era să ia din pământ câte puţin din comoară, ca să nu bată la ochi şi să nu ştie lumea din sat că suntem bogaţi. Nu avea de gând să dea nicio zestre celor trei fete sărace, despre care tot spune legenda. Mama a ştiut că a găsit comoara, dar n-a suflat nicio vorbuliţă, mai ales că nu ştia locul. Tata abia aştepta să creştem, ca să ne facă nunţi cum n-au mai fost în sat. N-a mai apucat. A murit la câteva luni după ce găsise bănetul. Dar pe mine m-a chemat la el până să moară şi mi-a spus tot. Nici mama, nici sora mea nu ştiu. Mai târziu, mi-a apărut şi bunicul în vis şi mi-a descris locul pe care mi-l spusese tata. Acolo e comoara. Am avut de multe ori curiozitatea să văd ce e acolo, s-o dezgrop, s-o scot la lumină. Dar mă tem. Dacă mor ca tata? De nimic nu mi-e aşa teamă, ca de comoară. Dacă mor, ziceţi dumneavoastră... Şi mai am multe de făcut pe lumea asta. Îmi place viaţa, ce să spun? Chiar aşa, chinuindu-mă să vând brânză şi bombănindu-mi bărbatul că toarnă mult alcool pe gât... Nu ştiu, poate o să mai auziţi de mine vreodată. Dacă scot comoara din pământ, să-mi daţi adresa, căci vin, pe cuvânt, şi vă fac cinste.

─ S-ar putea spune, îi zâmbesc trist femeii, că sunteţi o săracă bogată. Acum vindeţi brânză, dar aţi putea deveni miliardară.

─ O să vedeţi, o să vin ca să vă arăt câte ceva din comoară. În Ialomiţa, la noi, nu mă duc cu brânza, că e lumea mai săracă şi mai rea. O să vă fac cinste din comoara fiicei lui Mihai Viteazul. Vă daţi seama?

Autobuzul opreşte în staţie. Coboară câţiva oameni, mai vine cineva în goană. Şoferul stă pe loc. Aşteaptă să mă urc. Mă priveşte. Eu nu fac niciun pas. Omul mai stă o clipă, apoi îndrăzneşte:

─ E ultimul autobuz, nu vă urcaţi? Abia la cinci dimineaţă mai vine altul. Şi cred că începe furtună şi mai mare ca asta care e acuma.

Îi mulţumesc şi îi spun că-mi aştept soţul. Vine să mă ia cu maşina. Rămân singură. Ploaia se strecoară hoţeşte prin materialul umbrelei. Picuri reci şi grei îmi ajung undeva, pe gât, şi simt că-mi îngheaţă şi sufletul în mine. Sandalele din picioare sunt fleaşcă. De atâta apă, baretele stau să cedeze. Tunetele bubuie în draci. Nici nu mai ştiu dacă în cer sau pe pământ. Şi bărbatul meu nu mai vine. Poate pentru că ne-am certat. Ne certăm mereu. El e mereu violent, mă loveşte, mă repede, mă bruschează, e rece, indiferent, nu-i pasă de mine. Se bucură când sufăr, îi place când mă doare, e fericit când am probleme. Aş vrea să mă întrebe vreodată cum mă simt, să mă asculte când îi povestesc ceva, să-mi spună, la rândul lui, totul despre el. Dar nu comunicăm, nu ştim cum, el pune un zid între noi şi eu nu reuşesc să trec dincolo. Încerc să-l escaledez, să mă strecor printre pietre, dar nu e chip să ajung la sufletul lui. Doar ne certăm. Îmi aruncă, fără regrete, vorbe amarnice, mă insultă, mă jigneşte. Simt cum curge din gura lui, când mi se adresează, acid sulfuric. Dar, cum nu cunosc alte case, ce se întâmplă în alte case, îmi imaginez că aşa trebuie să fie într-o căsnicie. Că aşa trăiesc toţi oamenii. Că doar de la casne, cazne, îi vine numele. Întotdeauna, după ce ne certăm, eu fac primul pas spre împăcare. Nu pot să stau certată cu el – nu-mi place, de altfel, să mă cert cu nimeni - departe de el, supărată cu el. Mă doare sufletul. Mereu mă doare. E tot o rană. Sufăr ca naiba. Plâng. Şi îl aştept. Ca Penelopa pe Ulise. Am preferat să mă plouă în staţie, decât să plec fără el. Ajungeam şi pe jos acasă, de când aştept. Încerc să mai sun odată. Poate nu mai scoate maşina din garaj pe ploaia asta. Ţine la maşina lui. Mai mult ca la mine. Şi măcar să iau un taxi. Să nu stau toată noaptea în ploaie, ca proasta. Mă răzgândesc şi pun telefonul în buzunarul fustei, odată albă. Fie ce-o fi... 

Într-un târziu, scrâşnind de supărare din toate cauciucurile, maşina opreşte lângă mine. El nu-mi deschide portiera, iar eu nu aştept să facă asta. Nu mi-a deschis-o niciodată. Mă descurc singură. Mă aşez, fleaşcă şi tremurândă, pe scaun. Strâng, cu ochii la el, umbrela şi parcă ploaia s-a mutat în maşină. Aveam prin geantă o pungă în care să pun umbrela udă, dar nu o caut. Nu simt că are importanţă. Aştept să mă întrebe ceva. Sau poate să se scuze că a întârziat nepermis de mult. Nimeni nu lasă pe altcineva să aştepte atâta. Şi pe aşa vreme... Dă măcar un telefon, anunţă în vreun fel că nu vine. Dar el nu se scuză. E tot o furie. Un răcnet. Mulţi nervi. Tot el... Nu ştiu ce are. Dar el are mereu ceva.

Privesc ştergătoarele de parbriz. Abia mai fac faţă ploii. Parcă s-au spart mai multe conducte la cerul ăsta, aşa toarnă. Parcă ţâşnesc picuri mari din înalt şi din abis, deodată. Vântul parcă a scăpat din puşcăriile comuniste şi-şi face acuma, fericit, de cap. Şi fulgeră parcă tot mai îndrăcit. Niciun câine nu-ţi vine să dai afară pe cancerul ăsta. Tresar. Lângă o bordură, nu departe de blocul nostru, stă chircită o femeie. Probabil, aşteaptă şi ea, cum am aşteptat şi eu, pe cineva. Săraca, ştiu prin ce frig şi prin ce nervi trece. Mă simt, dintr-o dată, solidară cu ea. Ca între femei care se luptă cu ploaia şi urgia furtunii. Cel puţin cu ploaia şi furtuna, de n-or fi fiind şi altele, multe, care să ne lege şi să ne asemene. Când maşina opreşte lângă ea, sunt uluită. Nu înţeleg. Soţul meu nu prea ia necunoscuţi în maşină. Nu prea ia pe nimeni. Îmi spune:

─ Dă-te mai repede jos şi urcă-te în spate! Hai, odată, că trebuie să se urce altcineva în faţă, lângă mine. Coboară, când zic!

De când mă urcasem, astea erau singurele cuvinte pe care mi le adresa, fără să răcnească. Pe care găsise cu cale să mi le spună pe un ton oarecum omenesc. Să mă dau jos... Să mă dau jos? Nu înţeleg. De ce? Se întâmplă ceva? Arde maşina? L-am supărat iar? Nu mai e benzină în rezervor? Vrea să cumpăr ceva de la vreun magazin? Ce am făcut? De ce să cobor?

Şi el, în clipa următoare, mă ajută să pricep. Mă scuipă cu silă, pe obraz, deschide larg portiera şi mă împinge, cum stăteam friguroasă pe scaun, în ploaie. Aproape cad, perplexă, pe caldarâm când mă lasă din mână. Mă julesc la genunchi, mă scrijelesc la coate. Geanta mă loveşte, în cădere, peste cap. Umbrela din mână zboară aiurea, câţiva metri mai încolo. Tocurile de la sandale plâng lugubru, chinuite de impactul neaşteptat. Ploaia îmi răzuieşte, înciudată, stigmatul salivei lui de pe obraz. Sunt complet buimăcită. Şi, fericită, cealaltă se strecoară pe lângă mine, în locul meu, pe scaunul din faţă al maşinii.

─ Urcă-te dracului în spate, îmi strigă mânios, soţul. Nu mai sta ca proasta în uşă, că-mi intră ploaia în maşină. Mişcă-te, ce stai ca o vacă! Hai, scârbă ordinară, urcă! Nu mai mă ţine cu portiera deschisă!

Femeia de mai adineauri din ploaie râde. Acum e în maşină. El se încruntă la mine. Îl enervez. Ştiu. Stau şi privesc capie la toate acestea. Mie mi se întâmplă?

─ Ai întârziat, ţuşcă-puşcă! se râzgâie ea. M-ai ţinut mult în ploaie. Sărută-mă, ca să îmi treacă.

Şi, în faţa mea, sub ochii mei de nevastă, bărbatul mi se sărută cu alta. Cu patimă. Cu foc. Pe gură. Când se lasă din sărutat, se uită amândoi la mine şi râd. S-au pus pe râs, ca la o piesă de la teatrul de comedie. Râd tot mai rău. Şi plouă tot mai tare. Mie mi se îneacă sufletul în şuvoiul de apă. Mă ridic de pe caldarâm, ca teleghidată. Strâng geanta în mână, absentă. Trântesc, fără cuvinte, fără reproşuri, fără lacrimi, portiera şi o iau prin ploaie.

Căminul conjugal e la doi paşi, dar nu mă îndrept într-acolo. Vântul mă poartă aiurea în noapte. Fulgerele lovesc bezmetic lângă mine. Peste mine. În mine, mai ales. Maşina a plecat. Soţul meu şi amanta lui, de asemenea. Firesc, doar nu pleca maşina singură. Nu mai e nimeni pe stradă. Nu are cine. Sunt singură. Aşa cum am fost şi altă dată. Aşa cum am fost mereu. Pe stradă şi în viaţă.

Umblu haotic pe străzi. Multe străzi. Nu ştiu pe unde, nu ştiu de cât timp, nu ştiu unde mă duc paşii. Nu e nimeni, nicăieri. Doar, ca într-un triunghi senzaţional, noaptea, ploaia şi eu. Furtuna urlă bezmetic prin toate cotloanele. Răvăşeşte, aprigă, tot ce îi stă în cale. Nu mai e curent electric. Au căzut, răpuse de vânt, firele. Lângă mine, aproape, foarte aproape, se prăbuşeşte cu zgomot, retezat de fulgere, un copac. Mă feresc din instinct ca să nu mă prindă ramurile sau trunchiul lui dedesubt. Un fulger spintecă burta văzduhului şi pe un gard desluşesc, aproape fără să realizez, inscripţia cu numele străzii unde mă aflu: Ienăchiţă Văcărescu. Un bolid, venit de niciunde, bântuie prin ploaie. Era departe şi acum e lângă mine, privindu-mă, sfidându-mă, îngrozindu-mă. Şoferul pare că pierde, în toată furtuna asta, pe toată nebunia asta, controlul volanului. Mai apuc doar să văd cum farurile bolidului mătură crâncen şi rapid strada. Lângă mine. Peste mine. Cu mine. Apoi, n-a mai fost nimic. Doar umbrele albe, imaginile negre, personajele necunoscute.

 

 

.....................................................................................................................................

 

 

Caii zboară de mai bine de o oră pe drumul către Văcăreşti. Noaptea e grea, ca un giulgiu al morţii. Nu sunt stele niciunde, nu e nici lună. Negura e groasă, de să bagi cuţitul în ea şi s-o faci fărâme. Cuţitul cu mâner aurit... Şi pădurea, la ceas de tainică odihnă, colcăie de umbre nefireşti. Parcă aşteaptă ceva, umbrele astea. Parcă se uită, avide, după cineva. Când călăreţii se apropie, sar ca nebune de peste tot: din copaci, din iarbă, din cer. Sunt multe. Sunt rele. Şi sunt înarmate. Cuţitul cu mâner aurit spintecă mai presus de toate orbecăiala nopţii. Nu e timp de ţipat, nu e vreme de stat cu mâinile în sân pentru călăreţii nocturni. Un alt jungher, în mâna de voinic, sticleşte în preajma celui cu mâner aurit. Dar umbrele rele şi multe îl prind de prăsele, îl înconvoaie, îl rup. O sabie se învârteşte avană prin aer şi câteva boaite cad, răpuse, schilodite, ucise. Mâna care ţine sabia e puternică, decisă, fermă, călită în lupte. Dar e singură. Mai sunt eu şi mâinile mele acolo. Dar eu nu am sabie şi nu ştiu să mă lupt. Mâinile mele sunt, deci, neputincioase. Umbrele multe şi rele au multe mâini. Şi multe junghere ori săbii. Şi zvâcnesc de pretutindeni. Şi din spate. Între ele, stiletul cu mâner aurit luceşte violent.

Şi, într-o clipă de neatenţie, loveşte. Amarnic. Cu ură. Cu putere. Când iese din pieptul de voinic, e roşu. Nu mai sticleşte. Mânerul nu se mai cunoaşte că e aurit. E numai plin de sânge. Lamă şi mâner sunt tot un sânge. Cineva, lângă stiletul îmbujorat, zâmbeşte negru. Are obrazul spilcuit, de ţigan dus pe la şcolile otomane. Şi râde fericit. Tot mai fericit.

Un ţipăt cumplit, de fiară rănită, sfâşie noaptea. Este, venit din rărunchi, strigătul Catalinei. Este disperare. Este neputinţă. Sunt lacrimi. Şi sângele care curge neostoit. În valuri curge. Ca Prahova şi Teleajenul la un loc. De parcă e un balot neînsemnat, de zdrenţe, fata e aruncată pe un cal. O funie groasă îi spintecă nemilos mâinile şi picioarele. Gura nu-i e legată. Şi ţipă. Dofică, alături, rânjeşte a victorie. Rânjetul lui scrijeleşte cumplit urechea voinicului din iarbă. Tropotul de copite se îndepărtează. Cu mine, aruncată ca o zdreanţă, pe burta calului. În iarbă, cineva pare să-şi dea duhul. Cineva... E Şerban? E ŞERBAN! Sângerează îngrozitor, sângerează teribil, sângerează tot mai mult.

Mă sperie mirosul de sânge. Mă îngrozeşte roşul lui. Mă cutremur de cum curge. Şi ţip. Pentru prima dată, strigătul meu se aude, răzbate dincolo de gâtlej. Mă agit pierdută, freamăt disperată, sunt toată o durere.

Şi, brusc, mă trezesc. Fac ochii mari, a buimăcire deplină. Unde sunt? De ce? O cameră albă, de spital, mă găzduieşte. Un pat, alb şi el, se află în toată încăperea. Perdelele sunt albe, pereţii albi. Medici şi asistente roiesc neliniştiţi pe lângă mine. Eu încă nu înţeleg. Parcă refuz să înţeleg. Privesc totul încă năucă. Un ropot de aplauze izbucneşte vesel de peste tot. Oamenii se bucură că m-am trezit la viaţă. Că am ieşit din comă. Că trăiesc. Şi, dintr-o dată, dureros ca rana făcută cu stiletul aurit, pricep. Cu amărăciune de pelin, înţeleg tot.

Revăd cu claritate, de îndată, ca şi cum nu m-am luptat cu moartea, toate câte s-au întâmplat înainte de accident: cearta cu soţul, amanta care se urcă în maşină, în locul meu, fulgerele, ploaia, inscripţia de pe gard cu numele străzii Ienăchiţă Văcărescu, femeia care vorbea despre comoara fiicei lui Mihai Viteazul, articolul citit în cursul zilei de dinainte de accident, unde se vorbea despre statuia Viteazului din Ploieşti, care stă să pice, nebăgată în seamă de autorităţi. Ciudat, dar au fost singurele lucruri care mi s-au imprimat pe retină şi mi-au apărut, dezvoltat, bezmetic, în timpul comei. Şi, apoi, călătoria în timp, printr-un tunel a cărei luminiţă mi-a fost greu s-o descopăr. Mihai Viteazul... Înaintaşul lui Ienăchiţă Văcărescu... Ploieştiul de la 1599. Cum a sortat mintea nebună astfel de episoade, astfel de personaje? 

Pricep, în sfârşit, pricep. Şi mă doare. Plâng amarnic. Am pierdut tot. Nu mai am nimic din ce aveam în târgul prăfuit de acum patru sute de ani. Nu-l mai am nici pe el. Mai ales pe el nu-l mai am. Doamne, vreau înapoi în acel timp şi în acel spaţiu! Acolo e locul meu. Acolo sunt cu el. Acolo mi-e bine. Acolo sunt fericită. Ce să fac în cotidianul incert şi infect, în care îmi duc viaţa? În care m-am întors? Aici nu am nimic. Aici nu am pe nimeni. Luntraşul scheletic avea dreptate. Nu am nimic, nu am pe nimeni. Şi nu mai pot, din păcate, să evadez, nu mai pot să scap de realitate, nu mai pot să mă furişez până acolo, în lumea aceea necunoscută, dar dragă, unde l-am lăsat pe Şerban. Am deschis ochii mari şi nu pare să fie vreun pericol să-i închid iar.

Vreau să-mi fie din nou rău, vreau să fiu iar în comă, vreau să nu mai ştiu de nimic şi nici de mine. Vreau să mă întorc iar de unde am fost, nemilos, smulsă de medicii ăştia. Cine le-a dat lor permisiunea să facă ce vor cu viaţa mea? Cui au cerut voie? Pe cine au întrebat? Ştiu ei ce mi-e mie bine? De ce m-au salvat? Îmi vine să-i omor. Vreau să-i bat. Îi fac cum îmi vine la gură. Urlu de sperii tot spitalul. Zbier de-a binelea, ca nebunii fără tratament. Au făcut o nedreptate. Au comis o faptă reprobabilă. Aş zice o crimă. Vreau să plec acolo, ACOLO! Vreau să plec! Vreau să plec! Nu se poate să rămân! Nu am de ce să rămân! Trebuie să plec!

Sunt, însă, dincolo de ieşirile-mi melodramatice, mai lucidă, mai conştientă, mai zdravănă ca niciodată. Realizez dureros tot, tot ce s-a întâmplat şi, toate câte au fost - toată viaţa de până acum - îmi vin clare în minte. Ştiu tot, nu am uitat nimic, nu am pierdut nimic din existenţa mea de până în accident.

Suferinţa m-a atins iar cu aripa ei. Sunt din nou o biată femeie, ca alte mii de femei, care suferă. Sunt iarăşi – e crucea mea, cred - singură şi pierdută. Mai singură şi mai pierdută ca oricând. Nu mai am nimic. Nu mai am pe nimeni. Abia ce m-am regăsit într-o lume uitată, dar sunt mai pierdută ca niciodată. Abia ce am trăit şi, realizez, acum nu mai sunt vie. Am murit.

Nu ştiu ce am de făcut, ce urmează să fac mai departe. Voi rătăci, pierdută cum sunt, în neantul din care nu mai pot, nu mai ştiu să mai scap. Voi hălădui disperată prin viaţă. Voi căuta şi voi aştepta.

Şi dacă, totuşi, într-o zi, voi găsi din nou calea către târgul medieval şi către povestea trăită acolo? Dacă...   

 

 

      

[Corina Militaru]

Minunat, Nina! O încheiere a primului volum la înălţime, aşa cum s-a păstrat întregul roman pe parcurs, episod, de episod. Felicitări, draga mea! Le meriţi din plin. :)

Aştept următorul volum.

Cu drag, 

[Nina Mariana Marcu]

Cory, draga mea, cu plecăciune... Mulţumesc pt tot. Da, o să încep postarea din volumul următor. Care, în treacăt fie spus, e într-o altă notă. Vine altfel peste cititor. Adică eu aşa am zis să fie, când am făcut construcţia. Rămâne de văzut ce spun ceilalţi. Merci încă o dată.

[Sofia Sincă]

Sunt uluită de întorsătura acţiunii şi simt exact ce ai simţit când ai scris... Regret pentru deznodământul poveştii de dragoste dintre Serban şi Catalina şi regret că nu mai există acea lume.

Cât de magnific ai povestit graba lui Serban de a faca nuntă atipică cu a sa iubire, cât de convingător ai descris motivul accidentului şi urmările lui, încât simt că am fost acolo. Şi apoi, pentru a fi romanul rotund, apare din nou femeia care ştie de comoară...

Mă întreb ce mai poate urma? Nu văzusem capitolul şi l-am văzut pe cel cu nr.XX. Dar vom trece şi acolo să vedem ce mai urmează.

Admiraţie multă!

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Draga mea Sofy, simţeam lipsa cuvintelor tale, jinduiam după observaţiile tale absolut pertinente... Dacă am reuşit să te fac să simţi că eşti acolo, dacă ţi-am "pasat" din emoţia intensă cu care am aşternut acele rânduri, dacă din mici detalii am reuşit să transpun în faţa ta un tot copleşitor, dacă uluiala - pe care, în treacăt fie spus, chiar am contat când am scris - s-a năpustit asupra ta, cititor, înseamnă că am reuşit. Înseamnă că mi-am îndeplinit... misia. Hmm... Nu zice, deocamdată hop cu lumea aceea, a Catalinei şi a lui Şerban. Într-un chip bizar - eu aşa sper să simţi - ea, lumea aceea, va irumpe din nou, când te aştepţi mai puţin.  Când am încheiat primul volum, nu ştiam că va mai urma şi al doilea. Credeam că ai noştri, ca brazii, se vor repezi să refacă statuia Viteazului. Aveam, însă, un presentiment ciudat. Că nu spusesem tot. Că nu uzasem de toate informaţiie pe care le adunasem. Că rămăseseră cuvinte nespuse. Că povestea nu era completă şi complexă. Aşa că, după un timp, când protipendada, să-i zic aşa, târgului, m-a împins din nou în... luptă, ca să mişcăm autorităţile, povestea s-a scris singură. De la sine. Aproape că nu am făcut nimic eu. Trag mare nădejde că uluiala de acum se va păstra până la finalul romanului. Mizez pe ea. Şi, ce să zic, cu reverenţe în faţa ta. 

[Chris]

Impresinonant. Am citit cu deosebită plăcere :))

[Nina Mariana Marcu]

Oooooo... Ce văzură ochii mei... Distinsa doamnă Augusta Cristina Călin... Lume nouă, cum ar veni... Mulţumesc frumos, draga mea pt aprecieri şi pt revenire.

Augusta Cristina Călin a spus :

Impresinonant. Am citit cu deosebită plăcere :))

[Chris]

Eee, aş fi citit eu mai mult că doar n-am uitat, dar timpul nu prea mi-a stat alături :)))

[Nina Mariana Marcu]

Aşa e, timpul nu ne prea mai este aliat... Îţi doresc o seară cum îţi place.

Augusta Cristina Călin a spus :

Eee, aş fi citit eu mai mult că doar n-am uitat, dar timpul nu prea mi-a stat alături :)))