Femeia ce cobora din stele

[giurgiu maria]

          A doua zi trebuia să aibă loc intervenția chirurgicală și starea Aidei nu era prea bună. S-a întins pe pat, simțea oboseală și durere, însă durerea era suportabilă. Cel mai rău îi provoca febra și sfârșeala. Își simțea corpul amorțit pe jumătate și o chinuia o stare oribilă de teamă și neputință, simțea cum se topea și se scurgea asemeni unei lumânări de ceară aprinse . Cineva veni și îi puse un termometru, apoi vocile începură să se audă tot mai confuze până se transformară într-un murmur, ca apoi liniștea să cadă peste ea și nu mai auzi altceva decât o singurătate imensă.
Trecuse o veșnicie și nu-și mai amintea nimic. După un timp s-a trezit într-o cameră mare, albă și primul lucru care-i lovi privirea fu silueta aceea nedefinită, întinsă pe o masă înconjurată de mai mulți medici cu măști pe față. Privirea-i era atrasă de fața albă și nemișcată care îi părea destul de cunoscută. Deținătoarea corpului întins de pe masa de operație îi părea foarte cunoscută... în final se recunoscu pe sine. Ce ciudat! Ea se privea pe sine cum zăcea întinsă -o masă însângerată de carne prin care patru medici hăcuiau, tăiau, coseau, toți concentrați, toți cu fețele acoperite de măști. Cum era oare posibil ca ea să fie cea de pe masă și în același timp... Privea scena de la nivelul lămpii de pe tavan... medicii lucrau cu febrilitate. Își zise:
,, Sunt tot eu... Aida! Mă simt bine acum, ușoară ca un fulg... și simt o dorință ciudată de a părăsi această cameră, de a mă îndepărta, de a fi liberă. Acum dau curs dorinței, am început deja să mă îndepărtez... am trecut dincolo de ușă și cobor multe scări...o infinitate, în spirală. Am tot coborât așa, până am ajuns într-o sală mare cu pereții transparenți, cu ușa toată din sticlă, tavanul era și el transparent și prin el vedeam bolta nopții semănată cu miliarde de stele și galaxii, întocmai ca pe o hartă fără margini agățată de un colț al lunii în formă de seceră. Sala aceea unde eu ajunsesem coborând scări interminabile era neluminată, lipsea lampa electrică și în ea mă aflam doar eu. Nu era necesară o lumină artificială. Aveam de acolo o panoramă perfectă a imensității cerului nopții, în orice parte priveam. Îmi lipisem nasul pe geamul ușii și priveam cerul fascinată, simțind un straniu impuls de a-mi deschide aripile în noapte și a mă lansa către înalt, să mă amestec printre aștrii ce clipeau a chemare spre mine, părând însuflețiți. Privirea mi se fixase pe un fel de stea căzătoare mai mare decât celelalte care se mișca repede pe cer, trăgând după ea o umbră întunecată, cu o viteză remarcabilă. Se detașa treptat din mijlocul celorlalte stele de pe bolta cerească, devenind tot mai mare...mai vizibilă pe măsură ce se apropia de pământ.
Pe măsură ce cobora, începea să prindă contur tot mai clar pe fondul întunecimilor nopții. Nu...nu era deloc o stea căzătoare cu coadă, cum mi se păruse inițial ci o umbră mare, neagră cu aripi . Părea o pasăre uriașă și în loc de o stea, am început să disting că ochii acelei creaturi întunecate, erau ca două stele, roșii ca două flăcări.
Pe măsură ce se apropia coborând lin din înalturi, am realizat că acea apariție a nopții înstelate era de fapt o femeie cu siluetă grațioasă, înaltă, tânără, înveșmântată în negru, cu o mantie lungă, de voal subțire ca un giulgiu, care fâlfâia în urma ei prin valurile sinilii ale nopții, așa cum venea cu brațele deschise ca două aripi mari.
De aceea îmi păruse din depărtare o pasăre uriașă. Avea păr negru și lucitor ca pana corbului, adunat într-un coc frumos, exact cum eu văzusem odată la un teatru de operetă că îl purta Madame Butterfly, eroina din opera lui Giaccomo Puccini. Mâinile aveau degete foarte lungi, subțiri cu unghii încovoiate ce-mi aminteau de ghearele unei mari păsări de pradă. Femeia-pasăre cobora lin, venind direct spre mine și ochii ei priveau  într-ai mei... hipnotici, mari , roșii ca focul.  Avea un aspect spectral, cu fața sa tânără, însă extrem de palidă că părea de ceară, o față ca de mort cu o expresie  tristă, de gheață zugrăvită pe ea.
Coborî lin, plutind și se opri dincolo de ușa unde eu încremenisem ca sub forța hipnozei, cu nasul lipit și mâinile amândouă sprijinite de geam, cu palmele deschise. Își lipi de geam palmele-i descărnate, cu gheare ca de acvilă , femeia coborâtă dintre stele suprapunându-le peste ale mele ca într-un joc de copii. Ochii ei de foc rece,  fixau intens privirea mea hipnotizată. Îmi făcu un semn cu privirea arătând spre înalt, cerându-mi telepatic să deschid ușa de sticlă ce ne despărțea și să vin cu ea. Eu atunci cu greu m-am smuls de sub vraja hipnotică a privirilor sale și calmă, lucidă, cu vocea sufletului i-am șoptit :
-Eu știu că tu ești Moartea și că ai venit să mă iei, însă nu voi veni cu tine acum! Nu-mi voi lăsa copiii singuri! Am încă ceva important, o mare datorie de îndeplinit aici pe pământ! Nu-ți deschid! Nu! Pleacă!
Ea mă privea lung... înțelesese. Începu să-și desprindă ușor mâinile de geam și să se înalțe lin... cu privirea ei de foc mereu înfiptă într-a mea, cu o nuanță de dezamăgire parcă în ochii săi roșii și mai încruntată decât la sosire. Se îndepărta...lent cu fața către mine, înălțându-se, mereu cu spatele către cerul spuzit  și ochii săi nu mă slăbiră nici o clipă,  până se pierdu  în adâncul cerului spuzit, la fel cum venise, devenind încet, încet o umbră negră asemeni unui ,duh al  întunecimilor  adânci, cu ochii două flăcări reci. M-am trezit din somn către ziuă. Îmi dispăruse complet teama , fiind ferm convinsă că voi scăpa cu zile de astă dată și mă voi întoarce la copiii mei după operație.
Moartea venise să-mi dea salutul său în noaptea aceea și îmi mai îngăduise un răgaz. Îi eram recunoscătoare.
De atunci însă uneori, înainte ca cineva apropiat să plece, se întoarce și-mi dă un semn. Mereu e altfel deghizată, însă eu o recunosc  ca fiind femeia coborâtă din stele, oricum s-ar deghiza și ea mă privește mereu încruntată și amenințătoare . Comunicăm telepatic. Ultima oară am văzut-o acum câțiva ani, când tata era în spital și era deghizată în femeie ușoară ce mi-l răpea. Am urlat la ea în gând îngrozită, întrebând-o pe cine vrea  să-mi răpească și ea mă privea cu milă spunându-mi:
-Nu pot pleca singură... trebuie s-o fac!Am sărit din somn atunci simțind un fier înroșit străpungându-mi inima și în prada unor negre presimțiri. Până seara mi-a sosit vestea că tata a murit, la câteva zile după ce se credea că depășise pericolul, după o operație.
Altă dată în timp ce stăteam de veghe la căpătâiul unei persoane de care eram destul de atașată sufletește, o clipă am ațipit și în somn am văzut-o pe ea, în picioare la fereastră, răscolea cu degetele-i neobișnuit de lungi și cu unghii încovoiate pământul dintr-un vas mare de lut acoperind rădăcinile unui brăduț pe care tocmai îl plantase în acel vas și ochii... ochii aceia de foc mă priveau fix parcă sfidători. Era aceeași femeie din primul vis, de data aceasta părul lung și întunecat îi curgea liber pe spate și ar fi fost chiar frumoasă cu acea față tragică și atât de palidă dacă nu aș fi simțit fiorii de groază străbătându-mă în momentul când am recunoscut-o. În clipa când privirile ni s-au întâlnit, am recunoscut-o și am sărit ca arsă din somnul ce mă furase un moment, așezată la căpătâiul bolnavei pe un scaun. M-am trezit strigând :
-Tu ești Moartea!
Eram deja în picioare lângă patul acelei sărmane care tocmai își dădea sufletul. Era incredibilă cât de repede acționase ea și nici măcar nu avea cu sine vreo coasă sau seceră. La răsăritul soarelui a plecat luând cu sine un alt suflet apropiat mie.

[Corina Militaru]

Un astfel de musafir îți dă fiori... :) Am citit cu plăcere!

[giurgiu maria]

Vă mulțumesc de popas și apreciere Corina!

Vă mulțumesc de apreciere și popas Mihaela Chitic!