Fata lui Moșu’ Stan
Aflat la dreapta ghidului, când am pășit în prima mânăstire din nordul Moldovei, mi-au atras atenția degetele rășchirate ale acestuia îndreptate spre sfinții zugrăviți pe un perete, precum și cuvintele acestuia desprinse din Geneza (1-26):
– Priviți și veți înțelege de ce Dumnezeu a zis fericit: „să facem om după chipul Nostru”!
Am tresărit. „Mi-ai luminat inima, taică”, sunau vorbele acelui preot Zosima, din Frații Karamazov al lui Dostoievski. Zosima îmi păruse un Iov postum. Ghidul, urmat de grupul meu, făcuse doi pași mai departe, dar eu rămăsesem cu privirea pe pereți, însă cred că eram cu gândul în altă parte. Nu vedeam decât culorile veșmintelor la acei sfinți, umbrele lor și modul în care se mișcau acestea în închipuirea mea. O voce din interior mă avertiza: „Ia aminte și la spusele celuilalt confrate, din celălalt capăt al lumii, acel preot ce încerca să te lămurească asemenea lui Diogene, despre adevărata față a Omului!” Avertismentul părea venit din acea noapte a destăinuirilor din „Frații Karamazov”, dintre starețul Zosima și „oaspetele de taină” Zinovie. Tocmai mă pregăteam să-i pun o întrebare, când ghidul nostru și-a lăsat mâna să cadă pe lângă trup, după care ne-a lăsat să admirăm zugrăvelile sfinților, în tăcere. Voiam ca cineva să pună, totuși, o întrebare; orice întrebare, deoarece am crezut întotdeauna că cel care întreabă cu adevărat poate comunica într-un fel cu alt suflet și întreaga lui ființă luptă cu adevărat pentru triumful întrebării. Fiindcă e necesar uneori să existe câte un Diogene înlăuntrul nostru care să ne arate, fie și la flacăra lumânării, frumusețea Omului. Fie el și unul rău la suflet și cărpănos.
Asta m-a dus cu gândul la Moșu’ Stan de la noi din sat, vecin în gard cu bunicul, și la o discuție avută cândva cu acesta. Mă văzuse stând sus pe cerdac în grădina bunicului și citind cât îi ziulica de lungă.
– Ce-ți faci capul bostan cu atâta citanie, vezi să nu dai într-o doagă. L-am asigurat că, să nu aibe nicio grijă, nu eram eu în primejdia aia. Și m-a mai întrebat: atunci, ce anume căutam cu atâta stăruință? M-am și gândit la Diogene, cel care locuia într-un butoi și la lumânarea pe care o ținea între degete, în strădania sa de a căuta omul în miezul zilei.
– Omul! i-am răspuns, luminat la față, că găsisem răspunsul. Omul cu destinul și trăirile lui!
A dat din cap a uluială. Și din felul în care se îndepărta, țâțâind din buze a mirare și neîncredere, m-am temut după aceea, că tot căutându-l ca Diogene pe om, să nu descopăr decât umbra lui și multă... multă amărăciune. Singurul copil al moșului Stan era un drac de fată de vreo șaptesprezece ani, pe cât de frumoasă, pe atât de zvăpăiată și râzgâiată. O chema Anișoara. Avea un păr lung pe care și-l împletea uneori în codițe, ochii mari și negri ca murele. Maică-sa, Ilinca, o frumusețe nebună. Se auzea că o snopea în bătăi Moșu’ Stan, fiindcă se ducea la ghiolul de la marginea satului și se scălda printre trestii, despletită și goală, sub privirile noastre, ale puștilor care ne scăldam ceva mai încolo. Era mare diferență de vârstă între Moșu’ Stan și Ilinca, dar lumea spunea că femeia era nebună. Doar așa se explica (ziceau unii) de ce o luase Moșu’ Stan, la casa lui, de nevastă. După câțiva ani după ce o născuse pe Anișoara, femeia lui Stan a murit. Rămăsese moșu’ cu dracul ăsta de fată, ca doi cucurezi singurei, în casa aceea a lor de la marginea satului, gard în gard cu grădina bunicului.
Într-una din acele zile de toamnă, când mai mă duceam pe la bunicul după acele nuci ce încă nu începeau a se descoji în pom, dar le dezghiocam pe loc cu briceagul, am schimbat și eu câteva vorbe cu Anișoara. Am auzit-o îngânând o melodie ale cărei cuvinte nu prea le înțelegeam. O creangă a trosnit sub piciorul meu și atunci s-a oprit din cântat și m-a zărit în nucul aflat gard în gard cu grădina lor. Și-a dat șuvițele de păr de pe ochi și m-a țintit cu ochii ei mari și negri ca murele. Și zău că mi-a surâs într-un fel ciudat, poate unde eram cu ceva ani mult mai mic și în ochii ei păream un puști caraghios, așa cum arătam în pantaloni scurți și picioarele goale.
– Aha?! Tu ești ăla de ți se spune Călin Nebunul. Mi-a spus soră-ta că citești mult și că scrii pe ascuns poezii. Așa-i?
– De unde știi? m-am arătat mirat.
– Păi, nu ți-am spus? Mi-a zis Anela, soră-ta.
– Hîmmm!... Și... ce ți-a mai zis? Dar nu te cred. Păi, eu..., dar m-am bâlbâit nefiresc.
Eram, pesemne, furios pe sora mea, fiindcă îi spusese secretul meu și acum îl știa și Anișoara, dar cel mai mult că mă trata de sus de parcă aș fi fost o gânganie, când mi-aș fi dorit ca eu să fi fost mai mare și nu invers. Aș fi luat-o de codițe și ar fi văzut ea! Părea ciudat că Anișoara mă știa sub numele cu care soră-mea Anela mă striga când era furioasă pe mine, când ne certam și strâmba la mine năsucul, ca la o clovnerie de prost-gust, cum i se păruse și eroul acelei povești auzită de la mama. Văzându-mă încurcat a pufnit-o râsul. A mai spus ceva de genul: „Ce copil prostuț!..., dar e, totuși, nostim!” și a părăsit locul de la gard, îndreptându-se spre casă. O auzeam chicotind, tot într-o veselie.
Cât trăise Ilinca, Anișoara nu luase o singură palmă de la taică-său. Dar într-o zi am văzut, până și eu, aflat odată la bunici, cum o bătuse Stan, cu frânghia, după care o ridicase de la pământ și o cărase pe un stog de paie, în magazia unde țineau vaca. Și o închisese acolo. Zarva pe care o iscase în ograda lui atrăsese la gardul dinspre stradă mulți curioși de pe ulița lor. Dând cu ochii de fețele lor curioase, adunate pe lângă gard, strânse ca la bâlci, l-am văzut pe Moșu’ Stan cum a alergat spre fierărie de a desprins arma de vânătoare din cui, cu care s-a repezit înspre gard și amenință lumea să se care naibii de-acolo. M-am întrebat, atunci, cum de mai putea Anișoara să trăiască sub același acoperiș cu nebunul ăsta? Dar în sat se mai vorbea și altceva. Cum că fierarul Stan intrase în după amiaza aia în șopron să lege vițelul și l-ar fi surprins pe ăla a lu’ Minică, unul Stele, sărind obloanele de la șopron, afară din grajd, iar pe Anișoara, fiică-sa, țâșnind din stogul de paie și ascunzându-se într-un ungher al șopronului. Doar că Stan, oprit în pragul ușii, cu frânghia cu care voise să lege vițelul, deja o văzuse când încerca să se ascundă. Cu moșul Stan bunicul nu era în relații prea bune. Tot ce știam era din pricina gardului care le despărțea grădinile și asupra căruia fiecare îi pretindea celuilalt că era rândul lui să-l ridice în picioare, după ce trecuse prin el o „nuntă” a câinilor din împrejurimi. Grădina bunicului era străjuită de doi salcâmi falnici; unul la capătul dinspre tarlaua câmpului, celălalt pus chiar hotar cu grădina lui Stan. Nimic nu părea a tulbura liniștea în grădina bunicului. Dar de la un timp o coțofană venea în fiecare după-amiază în salcâmul dinspre câmp și toată ziua: cața-cața! O zi, două, trei... își făcuse se vede, o meteahnă din asta.
– Asta și-a făcut prostul obicei să nu ne tihnească mâncarea la masă, zicea bunicul, rămânând cu lingura în aer. Dacă nu cățăie asta a pagubă, să mă fluierați voi precum cucul!
– Las-o boalii de coțofană, ce-ți cășună pe ea? se zbârlea bunica la bunicul.
– Io-te fă, te-ai deșteptat și tu! Să știi că ție o să-ți fure mai întâi ouăle de sub cloșcă, n-am o armă că i-aș arăta eu să mai toace oamenii la cap, țâțâia printre buze, cu năduf, bunicul. Însă eu știam că acela care vrea să aibă liniște în ogradă nu se împiedică tocmai de o coțofană. Pesemne tot așa gândea și bunicul, fiindcă falnicul salcâm a fost în cele din urmă tăiat. Coțofana a venit însă și după aceea, dar nemaigăsind salcâmul preferat s-a mutat în cel de la hotar, lângă moșul Stan. Și făcea tot ce știa.
– Acum are să-și taie și moșul Stan salcâmul, o să vedeți! cobi bunicul, într-o bună zi, tocmai când ne aflam la masă. Nici nu-și înghiți bine vorba că și auzirăm două împușcături de armă care răsunară în tot satul. Și, ca prin farmec, coțofanei i se înmuie pliscul. Apoi numai ce-l zărim pe Moșu’ Stan, că într-o mână ținea pușca cu două țevi pe care o zărisem odată spânzurată de cureaua ei, la el în fierărie, iar cu coțofana inertă și fără glas, în cealaltă mână. Nimeni n-a vrut să comenteze acea întâmplare. Toți parcă aveau gurile ferecate. La o lună de la acea întâmplare s-a auzit că s-a împușcat în umăr, moșul Stan, în timp ce-și curăța arma. Gurile rele ziceau însă, că unica lui fată, Anișoara (pe care toți știau că o bătea cu funia udă și pe care o dăduse cu forța după un zdrahon de român din alt sat pentru nu știu ce învoială), îl împușcase într-o noapte fără lună, fiindcă o dăduse cu forța după străinul ăla și fără voința ei. Prin sat, Mehmet, deliul satului, care cutreiera ulițele noaptea de unul singur, hai-hui, aruncase vorba, ici-colo, că în acea seară tocmai se pitise în lanul cu porumb când trecuse ca o nălucă, călare pe un cal negru, chiar Anișoara, fata fierarului Stan. O văzuse cum gonea armăsarul venind tocmai dinspre Vârtopu, satul unde o dăduse Stan unui hoț de cai. Ajunsă în dreptul porții fierarului, zicea ăla că o zărise legând calul de un par, după care ca o nălucă pătrunsese în fierărie, forțând lacătul. Și ceva mai târziu a auzit o împușcătură. Năluca și calul au trecut apoi pe ulița de la marginea satului și au dispărut într-o direcție necunoscută. Și cam asta era tot ce spunea nebunul satului, dar lumea nu-i dăduse nicio crezare. Nu se prăpădise moșul Stan din asta, însă se schimbase tare mult: ca o paiață, cu veșmintele dezordonate și demodate pe umerii rămași gheboși după o prelungă boală, cu ciubotele pline de zloată și căciula veșnic înfundată pe tărtăcuță, bietul om putea fi luat drept și o stafie. Când fusese întrebat ce i se întâmplase în noaptea aceea, fierarul a dat din cap, alungând orice zvon care circula, atunci, prin sat. Spunea că fusese o nefericită întâmplare când curățase el arma stând pe marginea patului și cum a simțit doar o trosnitură în umăr și cam atâta tot. Abia a doua zi, când s-a trezit de jos, în odaie, doar pușca se găsea ceva mai încolo de locul unde căzuse. Mai multe, nimeni n-a scos de la el.
– Coțofana aia era chiar duhul morții lui Moșu’ Stan, a spus bunicul. V-am zis eu că nu cățăia aia a bună în salcâmul lui Stan, v-am zis?
De salcâmul tăiat bunicul nu s-a atins niciodată. Zicea că o să cioplească din el căpriori pentru o tindă pe care avea de gând să o ridice dinaintea căsuței. N-a mai apucat. Când a murit bunica mi s-a părut, e doar o bănuială, că a făcut scândură pentru sicriul ei din trunchiul salcâmului acela, fiindcă nu l-am mai văzut pe locul unde-l pusese la păstrare.
Privind însă la sfinții zugrăviți pe pereții acelei mânăstiri și gândindu-mă la bietul moșu’ Stan, mi-am adus aminte de cuvintele spuse de Panait Istrati: „Dacă suntem fericiți e din întâmplare, iar dacă suntem nenorociți, e tot din întâmplare. În marea asta plină de stânci, care e viața, barca noastră e dusă în voia vânturilor și oricât am fi de iscusiți, nu putem ocoli mare lucru”. În această temniță de piatră a gândului, am binecuvântat eu bezna și zădărnicia celor care n-au înțeles că, numai înlăuntrul altor vise, Dumnezeu, într-o sclipire de lumină, poate da Omului eliberarea din, ceea ce Claude Digeon numea „o teribilă farsă”, viața asta.
Cuvinte cheie :
Nu știu de ce m-a dus cu gândul la Sadoveanu. Frumos, interesant și bine scris. sincer, eu, care sunt foarte exigentă în acest sens, nu am remarcat nicio scăpare. Probabil am fost mult prea prinsă în poveste. Același mister și neprevăzut care te ține cu sufletul la gură de la început până la sfârșit. Felicitări!
Amanda Spulber: Interesante observații și argumentația „pare” plauzibilă. „Pare” (zic eu), fiindcă imaginația celui-care-scrie este foarte importantă întrucât ea vine să suplinească memoria. Prin forța imaginației scriitorul își hrănește memoria și o transformă din nou „materie a percepției”. Rostul scriitorului, în genere, nu este acela de a reproduce realitatea, ci de a o transfigura, de a-i oferi semnificații de a depăși universul concret – prin cultivrea intuiției, a revelației. Pentru a scoate la iveală sufletul (parcă am mai spus undeva), când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi, tehnica povestirii va trebui să surprindă și o pendulare între posibil și real a celor deja trăite. Acum: în locurile unde am trăit cele povestite am mai trecut după 30 de ani de la mutarea părinților mei din satul natal. Am trecut atunci pe la finul meu, locuitor al satului. Stând de vorbă, la o bere, mi-am aruncat ochii dincolo de grădina din fața casei lor, acolo unde știam că era, odată, casa lui Moșu’ Stan. După casa moșului, care acum nu mai era, nu urma decât câmpia. L-am întrebat dacă își mai aduce aminte de vecinii de odinioară. Mi-a zis că doar de Moșu’ Stan, dar de țața Călina (eu i-am zis în povestire Ilinca) nu își mai aduce aminte, era prea mic. Și nici de Anișoara. Mai reținea că atunci când Moșu’ Stan îl lua, tam-nesam, căscatul prin ograda casei, apoi știa tot satul. Eu am zis „poate unde eram cu ceva ani”... „în ochii ei păream un puști...”, în realitate Anișoara nu era mult mai mare, să fi fost cu 2-3 ani peste anii mei, dar memoria mea reține doar că eu eram (de mic, până anul doi de liceu) ceva mai mic de statură (genul prichindelului). Țin minte că anul întâi la liceu, când ne așeza în careu, la educația fizică, eu eram al treilea din coadă (și eram vreo 35 de elevi în clasă). Apoi în anul doi, când am venit din vacanță și m-am așezat la locul obișnuit, profesorul m-a aruncat în față (eram acum al treilea din capul rândului). Și da... am scris „după câțiva ani după ce o născuse pe Anișoara, femeia lui Stan a murit.” Nu știu câți ani aveam (șase-șapte!), dar o rețin pe țața Călina. Era o femeie frumoasă. Cred că în acei ani când mi-am pierdut „muscalul” de la gât, la scăldat în iaz, cam pe atunci, să fi murit și ea. Îi ziceam „muscal”, acelui talisman rombic din pânză pe care mi-l citise Hogea din sat, deasupra Coranului. Avusesem pe atunci o cumpănă în viață și mama m-a dus la hoge să-mi citească. Iar Hogea i-a zis mamei să îmi verifice seară de seară talismanul, ca nu cumva să-l scot de la gât timp de o lună de zile. Cum l-am pierdut la scăldat, nu știu, dar mama n-a observat lipsa lui decât după câteva zile... Când cineva îți observă unele detalii (ca cele comentate de mine), înseamnă că te-a citit cu atenție și asta... e numai de bine. Vă mulțumesc din inimă!
Vasilisia: Mă bucur de lectură și pentru că am încercat să introduc cititorului starea unuia, într-un fel, puțin „jefuit de nostalgii”. Un fel de pod care să ne treacă în poveste pe toți. Sau cum spuneam, cândva, într-un poem: „Azi, sub cerdacul cel vechi, doar mă-ngână/hulubul sălbatic, cu glasul ciudat./din lumea aceasta bunicu-i plecat/la zarzării plânși doar norii se mână,/ dar dinspre bolți, sau undeva-n empireu/răsună și acum, cântecul bunicului meu.../„de friguri zaci și te scoli,/dar de asta zaci și mori... și mori!”
Da... cu cele menționate am fost de la început de partea d-voastră. Corecție făcută. Da, povestea talismanului acela? (Nu știu nici azi de ce ai mei îi spuneau „muscal” și n-am găsit corespondență nici în turcă. Mă voi gândi la provocarea d-voastră. Mai ales că e și „zona” de mister aici: Hogea, Coranul, năzăririle mele din copilărie etc.
Amanda Spulber a spus :
Și eu vă mulțumesc. În primul rând pentru faptul că readuceți la viață o lume care s-a stins în tăcere sau e aproape să se stingă. Am mai spus cât de mult apreciez povestirile din lumea satului. Apoi vă mulțumesc pentru această rememorare și pentru că ne faceți părtași la amintirile dumneavoastră. Cred că s-ar putea scrie o altă povestire despre pierderea talismanului. Vă mulțumesc și pentru menționarea atâtor opere literare și aveți admirația și recunoștința mea pentru felul în care împărtășiți cunoștințele.
Totuși, dezacordul trebuie remediat. Corect este: degetele mi-au atras atenția. Plus se spune că mă privește de sus, când cineva ne privește cu superioritate.
frumos. (inca) un text citit cu placere :))
Salutări, Chris! Pare să mai fi spus, dar țin să o repet: fără partenerul lui de dialog, cititorul, noi cei continuăm să scriem (aflați la granița dintre cele două lumi, real și posibil), cred că ne-am trezi precum Casandra vorbind în pustiu. Iată, am mai strâns ân jurul meu un cititor! Păi... sunt bucuros!
Chris a spus :
frumos. (inca) un text citit cu placere :))
sa stiti ca asa este. pe vremuri participam la un curs de scris, undeva in Italia. era tinut de un scriitor italian care a inceput prin a ne intreba pe fiecare: "de ce vrei sa scrii?" bineinteles ca am fost printre cei care au raspuns: "scriu pentru mine". in ce eroare puteam sa fiu! la fel cum a spus si el, cei care scriu "doar pentru ei" tin scrierile in sertar si nu stie nimeni ca au scris vreodata. si mai sunt cei care scriu pentru a fi cititi, ei au in permanenta ceva de spus. scriitorii au nevoie de parteneri de dialog, asa cum bine spuneti.
Citesc cu mare drag tot ce este legat de aceste minunate povestiri din lumea apusă a satului... și mai cu drag când aceste inegalabile povești sunt scrise sau descrise cu mult har, așa cum o faceți domnia voastră. Eu am plecat din sat când aveam 14 ani, știam atunci pe toți cum îi cheamă și cum erau porecliți, am revenit acum când am 65 de ani, vă imaginați ce șocat am fost când nu mai cunoștem decât pe cei de vârsta mea...
Îmi place tare mult cum și ce scrieți și vă citesc cu multă atenție deoarece sunt sigur că am ce învăța.
În curând voi posta aici și povestea talismanului (la provocarea doamnei A. Spulber), amintire care se conturează „pe coala de scris” tot în urma unei reveniri, cam după cca 30 de ani, în satul natal. Cu unele trăiri de care amintiți în comentariu. Pesemne anticipate și la întoarcerea d-voastră în sat. Mulțumesc de lectură și comentariu.
Emil Dumitru a spus :
Citesc cu mare drag tot ce este legat de aceste minunate povestiri din lumea apusă a satului... și mai cu drag când aceste inegalabile povești sunt scrise sau descrise cu mult har, așa cum o faceți domnia voastră. Eu am plecat din sat când aveam 14 ani, știam atunci pe toți cum îi cheamă și cum erau porecliți, am revenit acum când am 65 de ani, vă imaginați ce șocat am fost când nu mai cunoștem decât pe cei de vârsta mea...
Îmi place tare mult cum și ce scrieți și vă citesc cu multă atenție deoarece sunt sigur că am ce învăța.
Nu neapărat doar personajele, ci imaginile vizuale împletite cu mult har în firul narațiunii, îmi aduc aminte cu emoție și mult drag de verile, de mult apuse, când descopeream lumea satului românesc, vara, la bunici. Vă mulțumesc, pentru lectură, pentru emoția ce-a redescis în mine nevoia de-a admira vatra satului românesc, actualmente greu încercată de cotidianul acesta gri și morocănos legislativ. Felicitări!
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor-șef Revista Eminesciana, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ (redactor promovare media) - poetă, redactor Radio ProDiaspora, redactor Revista Eminesciana, membră UZPR
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic
CARMEN POPESCU (redactor promovare media) - scriitoare, redactor Radio Vocativ, redactor Revista Armonii Culturale, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor