Evadări din cotidian

[Exemplu de Titlu]

Doar glasul Ofeliei îl mai putea trezi pe flaşnetar din visare. Se legase o trainică prietenie între el şi castanul bătrân, la umbra căruia se retrăgea în după-amiezile în care căldura verii devenea toropitoare. Când se aşeza pe banca veche, castanul îşi aduna crengile în aşa fel ca umbra lui să se îndesească. "Mulţumesc, frăţioare."- îngâna flaşnetarul. Apoi intra într-o ciudată stare de visare, în care un zâmbet blând şi bun îi lumina chipul, când nu mai era atent la puţinii oameni care mai treceau atunci pe alee. Părea că dormitează, dar simţurile lui se ascuţeau ca să perceapă o realitate pentru care oamenii obişnuiţi nu au antene. Începea să audă foşnetul blând al ierbii mişcate de miile de gâze care hălăduiau în covorul verde, cântecul abia perceptibil al vieţii care fremăta în sevele ce urcau lin în tulpinile plantelor, şoaptele pe care orice firavă adiere de vânt le aducea... În toate acestea el presimţea apropierea Ofeliei. Nu era o iluzie, ci starea fiinţei lui era determinată de venirea ei. Venea de oriunde, din mereu... Uneori, părea că se înalţă lin din rondurile de flori, ori se desprindea uşor din desişul copacilor, alteori părea a veni cu grupul unor oameni, individualizându-se doar când ajungea în faţa băncii pe care stătea el; alteori, chipul ei eteric părea că-şi are izvorul în materialitatea tulpinii groase a castanului bătrân, care îl umbrea.
- Lunga mea aşteptare te-a creat! i-a spus, într-o zi, flaşnetarul. Ai venit ca o victorie a fiinţei mele împotriva singurătăţii. Nu ştiu de unde vii, dar ştiu că poţi învinge spaţiul şi timpul, că eşti răspunsul materiei la provocarea iubirii...
- Într-o zi, voi fi la fel de materială ca tine! i-a răspuns ea zâmbind.

***

Pe drumul din pădure era aşternut un covor ruginiu, cu nuanţe de galben şi de verde palid, ţesut din frunze proaspăt căzute. Era un decor cât se poate de familiar flaşnetarului, toată existenţa lui de până atunci se desfăşurase într-o tainică legătură cu pădurea. Chiar şi când a hotărât să se aşeze în oraş, a preferat să-şi aibă locuinţa lângă pădurea din parcul mare şi să hoinărească pe aleile mărginite de castani bătrâni. Atunci când toamna dădea primele semne ale puterii ei asupra vegetaţiei, sufletul lui era marcat de o dulce melancolie care dura pâna la aşternerea covorului imaculat al iernii. Părea că natura îl onorează aşternându-i în faţă covorul de frunze. Liniştea peisajului fu tulburată de un vârtej de vânt, iscat din senin, care a ridicat în aer frunzele căzute şi le-a rotit dând forme unei rochii ruginii, îmbrăcând un chip ivit şi el din senin. Uimit, flaşnetarul privea spectacolul bizar şi chipul viu al Prinţesei toamnei.
– Bună ziua! Sunt Esmeralda. Dacă vrei, îţi pot face cunoscut viitorul! i s-a adresat Prinţesa.
– O să-mi ceri bani pentru asta? fu el curios.
– Nu folosesc banii. Eu nu sunt din lumea ta.
– Desigur, şi eu îţi pot vorbi despre viitorul tău. E suficient să-mi dai mâna.
Prinţesa îi dădu mâna şi flaşnetarul simţi o atingere răcoroasă, cu miros de frunze veştede. Şi-i spuse:
– Viitorul tău va fi acelaşi, mereu. Vei veni odată cu toamna, ca o prinţesă exilată, care se întoarce în ţara ei pentru a-şi lua în primire moştenirea. Vei fi stăpână peste toate până la prima zăpadă, când sora ta, Prinţesa iernii, te va deposeda de avere. Atunci vei pleca din nou în exil. Când îţi voi elibera mâna, vei fi din nou un covor de frunze...
– Mai ţine-mi mâna câteva secunde, te rog! Vreau să-ţi comunic ceva important: te iubesc!
După câteva secunde, flaşnetarul eliberă mâna Prinţesei, o privi şi văzu tristeţea blândă, care i se aşternuse pe chip. Contururile ei s-au destrămat uşor şi vântul a reaşternut frunzele într-un covor ruginiu...

***

Bătrânul prelat cu mintea obosită
intră în chilia cu vase ciudate,
cu prafuri şi ape aiurea turnate,
şi-n mintea lui, visul din nou se-nfiripă.

În noapte, sunt sute de stele ce cad...
's-atât de aproape, încât le atinge!
Pluteşte-n extaz pe-al luminilor vad
şi-ncetul cu-ncetul puterile-i scad,
o grea fericire le-nvinge.

"Să scrii poezii pe frunze de brusture, mare comedie şi asta!" - gândi flaşnetarul şi zâmbi din pricina ocupaţiei ciudate la care s-a dedat. Avea în minte imaginea unui bătrân alchimist care-şi consuma nopţile încercând să găsească substanţa magică, ce poate să transforme metalele obişnuite în aur. Până la urmă a crezut că o poate găsi în stelele care cad fantomatic, străfulgerând cerul nopţii. Peregrin astral, în visul lui străbătea spaţii imense, într-o halucinantă levitaţie. Când revenea pe Pământ, era readus la realitate de o dulce-amăruie melancolie şi se întreba dezarmat: "La ce îmi trebuie mie aurul?" Intuia că există un aur cu mult mai preţios decât cel pe care căuta să-l obţină prin ciudatele lui experimente, şi intuiţia lui s-a dovedit a fi corectă când, umblând printre stele, a întâlnit o fiinţă de lumină, care i-a spus: "Eu te-am atras să vii până aici. Iubirea este mult mai preţioasă decât aurul pe care vrei tu să-l obţii." L-a atins uşor cu mâinile şi sufletul alchimistului s-a umplut de iubire! Dacă stai în prejma lui, simţi cum iubirea te inundă în valuri şi vezi cum vietăţile devin blânde şi inofensive.
Flaşnetarul ar fi vrut să povestească în versuri toate aceste lucruri, dar frunza de brusture era prea mică şi nu încăpeau pe ea toate câte îi veneau în minte.

***

"Rămâi lângă mine acum, când umbrele serii ne cuprind! Să ne predăm fără regrete înserării, păstrând în suflet frumuseţea zilei care aproape a trecut! Este foarte important să fii lângă mine în aceste momente, când liniştea vine plină de melancolie. Să nu pleci seara, amână-ţi plecarea pentru un alt timp! Noaptea, când cerul e brazdat de lumina stelelor care cad, e un timp în care plecările dor mai puţin. Dacă trebuie, ai putea pleca atunci. Nu, nu este nici o legatură între plecări şi stelele căzătoare. Doar că atenţia mea este mai concentrată atunci către cer... Să vii seara, atunci nevoia mea de tine este mai mare! Venirea ta sfidează noaptea care se apropie si, datorită prezenţei tale, cerul nopţii se păstrează senin, luminat feeric de mii de candele."
Flaşnetarul aşternea aceste cuvinte, cu scrisul lui foarte îngrijit, pe o frunză de brusture. Evident, pe unii ar putea să-i intrige această ciudăţenie şi să-i determine să-şi pună, firesc, întrebarea: "Dar... ce, în ţara flaşnetarului nu s-a inventat hârtia?" Când i-am pus şi eu această întrebare, mi-a dat un răspuns în care am simţit orgoliul lui de a crede că merită să facă asta: "Eu nu rup frunzele pe care scriu. Sunt rânduri care vor rămâne înregistrate în memoria naturii."

***

Miriam,
în calitatea mea de flaşnetar şi fotograf la minut, am capacitatea de a impregna ambianţa cu parfumul unei muzici liniştitoare şi reconfortante, precum şi de a surprinde şi imortaliza în poze momentele de maximă influenţă a muzicii mele asupra trecătorilor. Dacă aş filma ambianţa în timpul în care pun în lucru flaşneta, s-ar observa cu claritate cum frunzişul copacilor dansează frenetic în ritmurile muzicii ei, cum chiar băncile parcului se mişcă discret, căutând să se amplaseze cât mai romantic în decor, parcă aşteptând nerăbdătoare şi sfioase să fie martore la primul sărut al unor îndrăgostiţi. Iarba devine mai catifelată în acele momente, aşteptând să mângâie cu moliciunea ei tânăra pereche, să-i creeze senzaţia că se află într-un imperiu de pluş. Astfel prezenţa mea este benefică naturii şi oamenilor, extrem de necesară pentru restabilirea echilibrului emoţional al oamenilor trişti din pricina neîmplinirii iubirii, ori a despărţirii de persoane dragi. Pun multă căldură în muzica mea, întreaga flaşnetă radiază şi mă fascinează chiar şi pe mine, sufletul meu cântă odată cu ea şi eu însumi încep să radiez pace şi bucurie.
Cu adevărat straniu este dansul lalelelor. N-am crezut că este posibil ca ele să-şi flexeze tulpinile astfel încât să apară dispuse în cercuri concentrice, simulând mişcarea ondulatorie a unui ochi de apă când cade în el un obiect. În timpul dansului, bobocii îşi desfăceau petalele ca şi când o mare sete de lumină i-a cuprins. Senzaţia de straniu m-a înfiorat când am văzut prima oară spectacolul. Senzaţia de straniu a tulburat-o şi pe Hannah; şi-a revenit greu din impresia prea puternică, pe care dansul florilor i-a produs-o. "Cred că tu eşti de vină. Nu muzica flaşnetei le impresionează, ci sufletul tău care cântă odată cu ea. Eu am putut să-l aud. Uneori mi-e teamă de această putere a ta! " - mi-a zis ea. Trebuie să vă spun că lalelele dansează numai în nopţile cu lună plină...

***

Când Crăiasa Zăpezii se mărită cu Prinţul Nordului, decorul hibernal sugerează un frig ce te pătrunde şi ţi-ai dori să fii îmbrăcat într-un cojoc din blană de urs alb şi să călătoreşti într-o sanie trasă de reni. Câinii nordici, cu ochii albaştri, ar alerga cu bucurie în jur, spunându-ţi parcă: "Eşti liber, sub cerul limpede, să alergi cu noi pe câmpie. Chiar de nu cunoşti drumul, bizuie-te pe instinctul nostru. Recunoaşte că, în imensitatea albă, ne uneşte o prietenie care ne ridică mult în ochii tăi şi Îl lauzi pe Dumnezeu pentru că ne-a creat! Îţi simţim bucuria neîncătuşată şi blândeţea cu care ne priveşti. Asta ne dă avântul pe care îl vezi şi devotamentul cu care vrem să te conducem la nunta prinţesei."
Dar... unde e iubirea în acest decor rece ? Cum este simţirea celor doi? Iubirea lor este rece, manifestându-se doar la nivelul ideilor comune?
- Îţi spun un mare secret al universului! mi-a zis un urs alb, uriaş. Te rog să-l ţii ca secret, de aceasta atârnă invitaţia mea de a purta lumânări albe în labe. Voi merge chiar în spatele mirilor. Secretul este că mirii, după ceremonia nunţii, suferă o minunată schimbare: sufletele lor se unesc şi se încălzesc atât de mult, încât cei doi capătă aspect de om adevărat, aşa cum eşti tu. Să ţii pentru tine această taină!
Câinii nordici păreau a cunoaste şi ei taina de care mi-a vorbit ursul. Se vedea asta din faptul că îi înconjurau cu dragoste pe mirii albi, ca şi când sufletele lor erau calde şi frumoase. Mă durea mult că nu puteam fi văzut de miri. Trebuia să fiu alb ca ei, ca să pot fi observat în lumea aceea ce îmi părea atât de nouă. Numai eu pot da mărturie de ceea ce mi s-a întâmplat: durerea mea s-a transformat într-o flacără care m-a cuprins şi a ars şi purificat ființa mea până a devenit albă, ca a mirilor. Atunci am putut fi văzut. Câinii Husky m-au adus înapoi. Albul pur a rămas în mine ca un dor...

***

Stele aurii se aprind în paharul tău cu vin. E plăcut să stai la masa asta, la terasa asta aşezată sub cerul liber. Răcoarea nopţii este atât de plăcută că nu-ţi vine să pleci acasă. Poţi sta până la ore târzii, fata frumoasă şi somnoroasă o să te servească oridecâteori o chemi. O cheamă Ioana şi-ţi este tare dragă, e o scumpete de fată. Şi tu îi eşti drag, o spun ochii ei care se luminează când vă vorbiţi. Cum poţi visa atât de mult? Eşti supărat pe realitatea aceasta din care vrei mereu să evadezi. Te visezi călătorind pe o corabie cu vele, către o insulă exotică, însoţit de Ioana. Cine ştie dacă nu cumva are şi ea acelaşi vis? Îţi face mult bine comunicarea asta mutuală, categoric este vorba de telepatie. Ai observat că apare tocmai când vrei să-i vorbesti, fără s-o chemi. La început, ai crezut că este vorba de un profesionalism versat, dar apoi ai constatat că ea simte chemarea ta. Ioana, fata cu ochii verzi, în care se aprind stele, ca în paharul tău cu vin... Ioana, fata zveltă, cu trupul superb... Du-te acasă, visătorule, e târziu!

***

Observ cu tristeţe cum copacii se dezbracă de veşmintele ruginii şi rămân goi, parcă într-o atitudine de implorare faţă de anotimpul nemilos care se apropie. Rânduiala naturii e ca după viaţa exuberantă, exprimată în verdele viu, să se aştearnă peste copaci această tristeţe osificată. Unde este iubirea de astă vară? O mai porţi în suflet?
- Copacii sunt trişti, sau tu eşti trist? mă întrebi surâzând.

Se vrea a fi o întrebare profundă, zâmbeşti de parcă m-ai fi pus în încurcătură.
- Eu sunt trist, dar din pricina lor... - îţi răspund fără să zîmbesc.
- Dar ce ţi-au făcut copacii? continui tu, cu acelaşi zâmbet, dar încruntându-te uşor.
Nu-ţi răspund direct. Îţi recit ceva din Bacovia:

"Şi parcă mă cheamă
de crengi atârnând
Avesalomi gemând,
cu plete-ncâlcite...
De spaimă, mă prind
priviri rătăcite
şi mintea, de zgomot,
nimic nu-nţelege."

Ţi-a dispărut zâmbetul şi eu am sentimentul unui uşor triumf. Pe buzele mele apare un zâmbet discret, dar ţie nu-ţi scapă. Te încrunţi şi mă întrebi dacă am vreun motiv serios să zâmbesc.
- Da, am unul! Afară e toamnă târzie, dar în casă este cald şi bine şi-mi place să te văd aşa, îmbrăcată sumar.
Tu râzi cristalin, ca un şirag de clopoţei.

***

Cotidianul, cu vasta lui paletă de trăiri si preocupări, îţi consumă cu rapacitate timpul. Aproape că nu mai ai timp să visezi în stare de trezie, ori visele acestea sunt cele care dau contur idealurilor. Există o ameninţare care vine din viitorul foarte apropiat, dinspre ziua de mâine, şi se insinuiaza pervers în cotidian, mărginind dramatic orizontul speranţei. Mai eşti sigur că mâine vei avea aceeaşi condiţie?
Ce vei fi crezând despre mine acum, când sufletul mi-e gol şi nu mai pot scrie? Te-ai obişnuit să te delectezi cu trăirile mele, cu gândurile mele, cu imaginaţia mea, - toate îţi veneau gratis. Oare de ce ţi le ofeream? Vrei să-ţi spun? Voi fi foarte sincer cu tine, dar, mai ales, cu mine însumi: în primul rând, era dorinţa mea egoistă ca tu să descoperi că sufletul meu este frumos; în al doilea rând, era dorinţa mea (tot egoistă!) ca sufletul tău să se molipsească, de la al meu, de frumuseţe! De ce zâmbeşti? Acum, când sufletul mi-e gol, e rândul tău să faci pentru mine ceva. Ce îmi poţi oferi?

 

[Sofia Sincă]

Citadinul, sătul de reguli şi asfalt evadează câteva clipe într-un flaşnetar boem... un vagabond romantic care se poate bucura de fiecare fir de iarbă, verde sau uscat de bruma toamnei, poate scrie versuri pe frunze de brusture pentru a întâri minunile naturii.

Şi flaşnetarul visează mai departe, la zânele toamnei, ba şi chiar la ale iernii... El, călător pe străzi, găseşte bucurie şi mirific în orice anotimp, amintindu-şi versuri, uşor melancolice.

Am citit cu deosebită plăcere şi am călătorit prin lumea ta de basm, Cosmin!

Sofy

[Corina Militaru]

Am recitit cu placere.

Cu prietenie,

[gina zaharia]

Cosmin, în seara asta am pășit pe urmele flașnetarului tău. Recunosc, m-am rătăcit într-o dinastie feerică, din care cu greu m-am mai întors printre muritori.

Admirație!

gina

[Ion Lazăr da Coza]

am simţit orgoliul lui de a crede că se merită să facă asta Niciodată acest se!

fiintza > ființa

Nu înțeleg prezența cratimei în cazuri ca acestea: - Copacii sunt trişti, sau tu eşti trist? - mă întrebi surâzând. La clasici n-am întâlnit-o!

Interesant stil.

da Coza 

Text dus în bibliotecă.