În pofida evenimentelor politice din ţară, viaţa Evei avea să se aşeze neaşteptat de bine. Fery, privit ca un paria de către cei doi pensionari, părinţii Mirunei, imediat după revoluţie, nu numai că nu mai aveau de comentat la poziţia lui socială, ba chiar îl invitară la ei să-l cunoască mai bine. Până în luna mai, ambii privilegiaţi ai regimului considerat trecut de acum, erau pensionaţi, adică scoşi în rezervă. Şi cum ceea ce avuseră de pierdut, pierdură, intenţionau să schimbe tactica. Priviră introspectiv şi se ancorară puternic în realitate. Desigur, impresia despre Fery nu putea fi decât una bună, iar curiozitatea despre Roberto, imensă. Acum se arătau impresionaţi de curajul şi tenacitatea lui, în special domnul Ioniţă. În scurt timp, Fery avea acces în casa lor, la fel cum avea şi Miruna într-a lui.
De altfel, în vară, mai precis în luna iunie, transfugii primiră viză pentru SUA. Fuseseră repartizaţi în Pheonix, Texas. Statul american le oferi loc de muncă stabil şi o locuinţă modestă, cu chirie mică, odată cu mult râvnita carte verde. În realitate însă, existenţa emigrantului a fost din totdeauna croită şi aşa va rămâne cât lumea, ca una dură, cu şanse de supravieţuire modelate doar de el, de insul aflat în situaţie. Năzuinţa, visul de împlinire a emigrantului poate spori şansa izbânzii, ca pe un triumf al vieţii. Şi cum ei erau înarmaţi cu toate elementele dorinţei de realizare a visul american nu se opriră aici. Ei doreau California, cu al ei faimos Los Angeles. Deci, renunţară la oferte după câteva luni, în care cunoscură viaţa rigidă, dură a Texasului.
În Los Angeles Roberto şi Tibi găsiră de lucru, destul de repede, într-o fabrică  de avioane, foarte modernă.
De Mihai aveau să se despartă, deoarece acesta îşi contactă rudele baptiste şi plecă în Carolina de Nord.
Cei doi băieţi, obişnuiţi cu munca şi supunerea din România şi în special de dragul verzişorilor americani, lucrau ore suplimentare ori de câte ori erau solicitaţi, la fel şi în weekenduri, iar compensaţia pecuniară era nesperat de bună. Schimbară locuinţa pentru una mai confortabilă, acum îşi permiteau. Se străduiau din răsputeri să înveţe limba cât mai perfect posibil. Trecură la pasul următor al bunăstării, îşi cumpărară fiecare câte o maşină. Roberto una mai ieftină, deoarece el trimitea bani acasă. De cum văzu acte de şedere permanent în mână, înaintă formele referitoare la reîntregirea familiei, pentru mama şi fraţii lui. Dolari trimitea acasă lunar.
Îi spunea mamei lui la telefon, printre altele:
- Mama, nu vreau să te mai ştiu lucrând la maşina aia de tricotat. Spune-mi dacă nu-ţi ajung banii şi-ţi trimit mai mult.
Îi ajungeau banii cu prisosinţă, Evei. Niciodată nu avusese atâţea. De fapt nu mai lucra la maşina de tricotat deoarece nu prea mai avea ce face cu tricoturile... Cine mai purta tricotaje când în ţară intrară vertiginos, en gros veşmitele turceşti mult sclipitoare, ţipătoare, care ajunseseră în mare vogă. Apoi, ceva mai târziu, dar nu mult, îşi făcură apariţia lucrurile de mâna a doua. România avea să se umple, prin toate cartierele de lucruri vechi şi foarte vechi, nespălate, mirosind greu, a rânced.
Pentru Eva sosise un moment de respiro. Era casnică. Îl îngrijea pe Fery şi-l aştepta pe Tudor, care-şi îndesi vizitele neaşteptat de mult. Acum, având mereu bani în buzunar îşi permitea luxuri refuzate vieţii altădată, cum ar fi o şedinţă de masaj pentru coloana ei dificilă sau una de cosmetică. De fapt pe cele de cosmetică le frecventa regulat. Era şi timpul, se apropia de cinzeci de ani şi trebuia să arate bine.
Apoi mergea la Mediaş destul de des să o mai ajute pe Timeea.
După un an trăit în dificultate şi chinuri, bunica Haşoty plecă în cele veşnice, lângă soţul şi fiului său.
Imre mic se lipi tare de de buni Eva, se despărţeau foarte greu, drept pentru care îl lua la Piteşti şi-l ducea înapoi peste câteva săptămâni. După astfel de repetiţii, Eva le propuse din nou celor doi, Timeei şi lui Imre să se mute în apartamentul ei din Piteşti, mai ales că Timeea rămăsese şi fără serviciu, imediat după revoluţie.
- Credeam că n-o să mai zici odată vorba asta, mama, veni răspunsul fetei, în stil propriu.
- Păi trebuia să-ţi spun eu Timeea? Eu nu mai îndrăzneam.
- Nici eu, veni replica.
Astfel, din ultima vizită a lui Imre mic la Piteşti, nu avea să mai plece în Mediaş. Îi aduse Tudor împreună cu toate lucrurile copilului. Pentru el, Tudor era un prieten mare... "că door aşe ai zis, tu buni, nu?’’ Copilul vorbea greu româneşte, stâlcea cuvintele jumătate ungureşte, jumătatea româneşte, spre deliciul celor din faţa blocului, pe unde se plimba de mână între Fery şi Miruna, dându-şi importanţă majoră. Era o mică vedetă exotică. Avea însă multe nedumeriri el, prin această schimbare.
- Tatăl lui Miruna, tatăl lui Angelica... tatăl, tatăl?... întreba copilul nedumirit. Buni, da’ ei n-au şi mamăl?
- Ba au Imre, au şi mamăl, numai că în româneşte i se spune mama.
- No bine... bine.. aşe cum zici tu, buni.
Până la anul nou se mutară şi părinţii lui, cu geamantanul cu care plecase Timeea în urmă cu vreo şapte ani. Atât cuprindea toată agoniseala lor în acest timp. Casa urma să se vândă, mai precis să o vândă Eva, că doar era a ei, dar trebuia eliberată întâi. Mărioara nici în ruptul capului nu înţelegea să plece. O ţinea una şi bună că e şi casa ei, după bărbat şi are drept să stea acolo. Eva fu pusă în situaţia de a o da în judecată şi evacuată, cu executor judecătoresc. Apoi vândură, destul de ieftin. Doar terenul de sub ea era mai valoros, casa nu mai făcea multe parale. Cu banii cumpărară un dormitor în camera Timeei şi o mobilă de bucătărie. Mai rămasese ceva... cât de un chef bun, de revelion.
În vara lui '90 Fery termină liceul şi se înscrise la TCM, pentru ingineri. Pregătit în mod serios de Miruna luă cu notă mare, drept pentru care părinţii Mirunei îi trimise la mare. Era prima vacanţă petrecută împreună, undeva departe de casă, prima vacanţă de care se puteau bucura nestingheriţi, îndrăgostiţi şi fericiţi mai mult ca niciodată. Cu inima bătându-le să li spargă pieptul, acum erau liberi să viseze la căsătorie, vis încolţit din ce în ce mai mult sau să viseze ca şi Roberto, America. Însă telefoanele purtate cu fratele său sunau altfel. Îl povăţuia deocamdată să-şi termine studiile şi împreună vor avea un plan, cu dolarii din America pe care el se străduia din răsputeri să-i înmulţească, apoi să-i investească în România.’’ Micuţul’’ Fery, cu o înălţime apreciabilă asculta orbeşte sfaturile fratelui, iar Miruna le respecta, mai ales că sunau mult avantajoase pentru ei.
Tudor, se reintegră din ce în ce mai mult în familia Evei. Sperau să-l viziteze împreună pe Roberto în America. Erau datori doar... Acum lua parte, din nou la toate sindrofiile lor, din nou onora onomasticile şi revelioanele, în detrimentul căsniciei lui plafonate pe o ştachetă de joasă înălţime.
Astfel trecură vreo patru ani după revoluţie, amestecaţi cu bune şi rele, cu satisfacţii şi neajunsuri, timp în care cei doi soţi craioveni ajunseseră nişte roboţi ai vieţii împreunate, fiecare cu obligaţiunile lui bine ştiute, stabilite în mod tacit, de care se achitau cât puteau mai bine. Nu se pisălogeau, comunicau foarte puţin, nimeni nu reproşa nimic, nici chiar doamna Cristescu, mama.
Anca-şi reluă slujba undeva la ţară, în apropiere de Craiova. Un avantaj nesperat se ivi în faptul că localitatea era foarte aproape de cea a părinţilor ei. Îi putea vedea de câteva ori pe săptămână, neglijaţi aproape total în ultima perioadă. Tudor nu avea niciodată timp să o însoţească, mergea doar singură, cu riscul veştii ce se răspândise prin sat că s-a despărţit de soţ. Naveta istovitoare, munca la serviciu şi acasă, nopţile nedormite pe lângă copii, adăugată la insatisfacţia sufletească o secătuiseră. Adormea pe scaunul autobuzului ce o purta câte o oră cel puţin până la serviciu şi înapoi. Slăbise mult, arăta ca o stafie. Devenise uscăţivă şi urâtă, mai mult chipu-i luă o înfăţişare austeră. Îmbătrânise înainte de vreme şi nişte junghiuri în dreptul inimii, de câtva timp nu-i dădeau pace. De fapt era o durere ascuţită pe care nu o înţelegea... nu-şi dădea seama de unde se trage, dar nici nu-i dădea foarte mare importanţă. Şi cum orice durere ce apare în zona pieptului e pusă pe seama inimii, nu se alarmă ea cu una cu două şi nu spuse nimănui. "Oboseală... o să încerc să mă odihnesc mai mult." Nici nu prea avea cui, de fapt să spună. Lui Tudor care o întreba tot mai puţin de vorbă sau soacrei ei veşnic nervoasă şi nemulţumită?
Domnul Cristescu prins în iureşul evenimentelor de schimbări majore, sta mai mult prin centru cu pensionarii sau cu vechii camarazi de arme. Discutau politică. Puneau ţara la cale.
Copilaşii o aşteptau cu ardoare, în special fetiţa care nu se mai dezlipea de ea. Plângea de câte ori pleca de acasă.
În una din zile medicul ei, al cărei asistentă era, o privi îndelung.
- Anca, ce se întâmplă cu tine? Eşti tot mai slabă...
- Nu prea ştiu nici eu, domnu’ doctor. Oboseala probabil... mult nu mănânc de când mă ştiu... soţ, copii, socri.
- Lasă dragă, că mai au şi altele. Dar tu slăbeşti pe zi ce trece. Nu te înţelegi bine cu soţul?
- A... ba da... Excelent! Soţul meu mă iubeşte şi socrii la fel... dar muncesc mult.
- O să-mi fac timp să te examinez, într-o zi.
"Ce-o fi având cu mine? Se întrebă Anca. Arăt chiar aşa de rău?’’
Se prinse cu iureşul vieţii în acelaşi ritm încă ceva vreme, fără a se privi insistent în oglindă, timp în care înţepăturile deveniră din ce în ce mai profunde şi mai dese. Îşi luă inima în dinţi, ea care nu ceru niciodată nimic, nimănui şi-i spuse doctorului. Acesta o întinse imediat pe pat şi o examină atent. Palpând în dreptul inimii dădu de un nodul destul de mare, fix, pe sânul stâng. La atingerea lui, o durere ascuţită îi tăie respiraţia şi se crispă.
- Anca, de câtă vreme ai tu nodului ăsta?
- Nu ştiu domnul doctor... nu ştiu de nici un nodul, sări Anca, arsă.De ceva vreme, cam de la anul nou mă doare în zona asta. Dar eu am crezut că sunt dureri provocate de muşchiul inimii.
- Deci de o jumătate de an... Doamne, Anca parcă nu ai fi cadru medical. Imediat îţi scriu trimitere la oncolog.
- Adică cum... să fie neoplasm? întrebă Anca, învineţită de frică.
- Nu ştiu dragă... dar trebuie să aflăm.
Vestea îi bulversă pe cei de acasă, mai ales pe Tudor. "Nu, nu poate fi cancer... de unde? Anca e tânără, nu a fost niciodată bolnavă, cel puţin aşa mi-a spus, nu s-a plâns niciodată de nimic. Dacă stau bine şi mă gândesc eu am fost cel norocos. Putea fi o scorpie... să facă scene de gelozie. Sunt convins că în gândul ei crede încă, în relaţia mea cu Eva...’’ Mama lui însă, tuna şi fulgera, bombănind: "asta ne mai lipsea.’’
Anca fu nevoită deci, să ia drumul oncologilor. Era nevoie de o biopsie, iar groaza era mult mai mare în rândul cadrelor medicale. Ele ştiau mai bine ce implică o biopsie, aud diverse cazuri şi în primă instanţă refuză să o facă.
- Nu se poate Anca, o sfătui Tudor. Dacă asta trebuie să faci, asta faci.
- Tudor este foarte riscant, mai ales aici în Craiova.
- Mergem la Bucureşti. La un spital unde vrei tu, Anca.
Parcă suna ceva mai bine. Cu Tudor alături va merge la Bucureşti.
Luă o trimitere către institutul oncologic, construit în curtea spitalului Fundeni, cel mai facil pentru provinciali. Plecară cu maşina în săptămâna următoare, lunea, programată fiind prin telefon, de medicul ei.
La intrare în institut era o mare de oameni, de la copii până la bătrâni, în curte şi în holul spitalului imens. Te rodea fireasca întrebare: toată lumea asta e bolnavă de cancer? Iar răspunsul refuzai să-l crezi... Aici cancerul devenea banal, ca o gripă... Moartea pândea pe la tot colţul iar din curtea spitalului, nu de departe venea miros de carne arsă, de la crematoriu unde se incinerau organele extirpate.
Biopsia fu dureroasă, rigidă, o înţepătură, o rană deschisă din care s-a rupt o frântură. Durerea se accentuase şi se prelungi în durată. Ba chiar, sânul avea să se mărească considerabil. Rezultatul, peste cinsprezece zile, ca la orice biopsie în România.
În acest interval de timp, Anca se simţea din ce în ce mai rău, încât medicul îi dădu concediu medical, fiindu-i teamă de ceea ce era mai grav.
- Stai acasă, Anca şi te însănătoşeşte!
Rezultatul biopsiei se arătă dezastruos: carcinom mamar inflamator, gradul IIIB. Operaţia de extirpare a sânului devenea inerentă, radio şi chimio terapiile, la fel. Însă în acest grad al bolii, destul de avansat era nevoie de multă îndurare şi compasiune a Celui de Sus, pentru a rămâne cu viaţă, de un miracol. Iar ea ştia acest lucru. Anca avea cunoştinţă de această boală necruţătoare care omora femei de pe vremea Cleopatrei şi mai curma încă vieţi, fără a ţine cont de vârstă, sau de alte considerente. Iar la femeile tinere avansa galopant, prin dividerea celulelor mai accelerat, decât celor de vârstă avansată.
Panica puse stăpânire pe întreaga familie, în special pe Tudor. Îl apuca ameţeala la gândul că mama copiilor lui era bolnavă de o boală, din care nu mai exista nicio şansă de vindecare. Situaţia devenea mai dramatică decât credea.
Tudor urmă calea navetei săptămânale, între Craiova şi capitală,  la soţia lui internată în spitalul cu cel mai hidos nume: Institutul Oncologic Bucureşti. Apoi operaţia de extirpare a sânului .
Aproape de fiecare dată când se întorcea din Bucureşti trecea prin Piteşti.
Când auzi cumplita veste Eva se cutremură în sinea ei, dar la suprafaţă încerca să-l consoleze şi să-l îmbărbăteze pe Tudor, cât o ţineau puterile.
- Şi mi s-au terminat şi banii, Eva. Am cheltuit mult în acest timp şi mai avem de cheltuit poate mai mult.
- Îţi dau eu Tudor. Fac un împrumut la CAR, că nu mi-am retras fondul şi doamna Mincu nu mă refuză. Cât ai vrea să scot?
- Ştiu şi eu?... Cum să iau bani de la tine pentru Anca... parcă nu e echitabil...
- Fii serios, Tudor! E mama copiilor tăi şi e foarte bolnavă, răspunse ferm Eva, fără a dori să fie refuzată.
Căzură de acord pentru maxim de sumă pe care o putea scoate şi aşa nu se mai putea calcula valoarea banilor, pe lângă inflaţia galopantă, din ţară.
După operaţie, Tudor o aduse pe Anca acasă, o lună, timp în care trebuia să se refacă fizic pentru a putea suporta radioterapia. Era toamna târzie a lui '94, când Tudor o ducea la Bucureşti lunea şi o lua sâmbăta, pentru razele cu cobalt. Anca se usca pe picioare, devenind o stafie umblătoare. Acasă nu mai participa la nimic. Abia mergea până la toaletă. Uneori o durea atât de tare, tot organismul, încât nu-şi suferea nici copiii lângă ea, iar Raluca nu înţelegea. Trebuia să fie luată pe sus, plângând, întotdeauna. Stăteau speriaţi în altă încăpere, nedumeriţi pentru ce-i refuza mama lor, lucru neîntâmplat până atunci.
Doamna Cristescu, nu se mai înfuria, făcea ceea ce era de făcut, ajutată de cei doi bărbaţi.
Crezând că va fi mai bine şi mai rapidă însănătoşirea Ancăi, apelară şi la citostatice, concomitent cu radioterapia, alt supliciu chimic care se numeşte tratament în această boală necruţătoare. De un alt chin avu parte biată femeie descărnată, de dureri groaznice de stomac şi vomă puternică, încât refuză să le mai facă. Refuză să mai meargă şi la Bucureşti pentru ultimele şedinţe de radioterapie şi ceru morfină. De altfel nici nu mai avea cine să meargă... trebuia purtată pe sus o fiinţă în a cărui trup inima se încăpăţâna să mai bată, deocamdată. Panica fără margini puse stăpânire pe Tudor. "Doamne... Doamne... cu ce am greşit atât de mult de-mi iei mama copiilor? Ia-mă pe mine, Doamne şi las-o pe ea să crească copilaşii...’’ se rugă cu privirea spre cer.
Însă Dumnezeu are alte calcule, diferite de ale noastre şi într-o noapte o luă pe Anca. Cu ultimele puteri, destul de conştientă privea cum se îndepărtează bolnavă de această lume, inima strângându-i-se. Ochii se goleau de lacrimi şi încerca să se ţină de ceva, simţind cum se prăbuşeşte... broboane reci de sudoare îi umplea fruntea iar în ochii minţii îi apăru Tom. Auzi un glas catifelat care o striga: mama! Şi lui îi era dor de ea. Se stinse în linişte, fără a deranja pe nimeni. Plecase din scena vieţii simplu aşa cum a trăit de fapt, prin gestul firesc prin care ne naștem și de unde ne retragem în spatele cortinei. Aflase cum poți transforma visul în realitate, dar cu ce preț...

Va urma

Vizualizări: 154

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Soarta cu drumurile ei intortocheate.

Mi-a placut.

Cu prietenie,

Mulţumesc Corina, fidela mea cititoare!

orice destin e un labirint.

Corina Militaru a spus :

Soarta cu drumurile ei intortocheate.

Mi-a placut.

Cu prietenie,

Mulţumesc Mihaela de trecere. Da, acel timp este o parte din viaţa noastră care ne-a marcat şi pentru noi, pentru mine a devenit o amintire dragă. Acolo este adolescenţa mea, tinereţea mea.

Mihaela Popa a spus :

Mi-e atât de cunoscut timpul pe care-l descrii,  Sofy, nuanţat şi amănunţit, deşi departe, totuşi atât de aproape...

Aştept cu nerăbdare continuarea!

cu drag

... episodul XIII, în care Anca, personajul feminin sacrificat pentru fericirea lui Tudor, ne părăseşte pentru totdeauna... oare ce va simţi Eva la aflarea veştii?

Citind, m-am întrbat de multe ori: în acest triunghi, cine este cel mai vinovat?

Cu prietenie,

Cine e vinovat? toţi trei desigur pentru că s-au complăcut în situaţie. Nu a îndrăznit nimeni să rupă pisica în două. Nimeni nu a vrut să renunţe. Iar Anca a plătit cu viaţa.

Mulţumesc pentru aprecieri, Emil!

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

conducere site redacție

FONDATORI

ION LAZĂR da COZA - scriitor

VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor-șef Revista Eminesciana, membră UZPR

ADMINISTRATORI-EDITORI

SOFIA SINCĂ - prozatoare

GABRIELA RAUCĂ (redactor promovare media) - poetă, redactor Radio ProDiaspora, redactor Revista Eminesciana, membră UZPR 

ADA NEMESCU - poetă, artist plastic

CARMEN POPESCU (redactor promovare media) - scriitoare, redactor Radio Vocativ, redactor Revista Armonii Culturale, membră UZPR 

AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare

MIHAELA POPA - poetă

PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor

BOLACHE ALEXANDRU - poet

MIHAI KATIN - poet

GRIG SALVAN - prozator, cantautor

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru anul trecut au donat:

Gabriela Raucă - 400 Euro

Monica Pester - 600 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

***

Pentru acest an au donat:

Maria Chindea - 200 Lei

Monica Pester - 300 Lei

important!

Comentându-i pe alții, vom fi, la rândul nostru, comentați.
Așa-i într-un cenaclu.

Activitatea Recentă

Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Fără îmbrățișare (poezie scrisă în timpul pandemiei) a utilizatorului Gavrilă(David) Giorgiana Teodora
cu 1 oră în urmă
Gavrilă(David) Giorgiana Teodora a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ninge cu amintiri a utilizatorului Gavrilă(David) Giorgiana Teodora
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr îi place postarea pe blog Fără îmbrățișare (poezie scrisă în timpul pandemiei) a lui Gavrilă(David) Giorgiana Teodora
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr îi place postarea pe blog Ninge cu amintiri a lui Gavrilă(David) Giorgiana Teodora
cu 1 oră în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ninge cu amintiri a utilizatorului Gavrilă(David) Giorgiana Teodora
cu 1 oră în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog și frunzele plâng a utilizatorului Maria Mitea
cu 1 oră în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Dorință a utilizatorului Dacu
cu 1 oră în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Murmur a utilizatorului Ada Nemescu
cu 2 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog caisa cu pistrui a utilizatorului Mihaela Popa
cu 2 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Zidirea a utilizatorului Monica Pester
cu 4 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Fără îmbrățișare (poezie scrisă în timpul pandemiei) a utilizatorului Gavrilă(David) Giorgiana Teodora
cu 4 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ninge cu amintiri a utilizatorului Gavrilă(David) Giorgiana Teodora
cu 4 ore în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Când scrii, a utilizatorului Maria Mitea
cu 8 ore în urmă
Lui Vasilisia Lazăr i-a plăcut fotografia lui bolache alexandru
cu 10 ore în urmă
Postare de log efectuată de Maria Mitea
cu 11 ore în urmă
Ada Nemescu a comentat în legătură cu fotografia lui bolache alexandru
cu 12 ore în urmă
Lui Ada Nemescu i-a plăcut fotografia lui bolache alexandru
cu 12 ore în urmă
Lui Ada Nemescu i-a plăcut profilul lui bolache alexandru
cu 12 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Frigul este gri a utilizatorului Mihai Katin
cu 15 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog trebuia... a utilizatorului bolache alexandru
cu 17 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor