Duelul

[Manuela Munteanu]

    La mijloc de an 1634, pe insula Saint-Louis, chiar în miezul Parisului, erau îngăduite duelurile, sub diverse pretexte, de la mici bănuieli de adulter, la mari ofense aduse membrilor curții regale, sau nobililor cu rang de dregător. Unele dintre ele erau dictate de judele curții, prin sentințe, în speranța că, în macabrul lui, fatidicul va face dreptate în locul unei minți plictisite, sau obosite de obligația de a înclina balanța în favoarea unui ticălos bogat și abil și în detrimentul unui om cinstit, care, de cele mai multe ori, habar n-avea în ce tărășenie a întrat.
    În dimineața zilei de 19 mai, pe platoul de vest al insulei, urma să se petreacă un duel, dorit și declarat public de Nicolas François, duce de Bar. Era fiul cel mic al familiei ducilor de Lorena, fără nicio șansă de succesiune la conducerea ducatului cât timp trăia fratele lui mai mare, Carol, așa că fusese hărăzit vieții bisericești, cu toate rigorile și absurdul unei vieți extatice crezului divin, în viziunea ordinului iezuit, din care făcea parte. Venise de aproape un an la Paris, de la Nancy, după ce teminase cu merite deosebite universitatea și după ce fusese deja numit cardinal, pentru a experienta ideologia și rigiditatea monahală a ordinului de care era atât de atras, adică un trai în sărăcie lucie, rugăciune, ascultare absolută și castitate, în arondismentul aflat sub oblăduirea unei mici biserici de pe colina Montmartre. Și iată cum soarta lui lua acum o întorsătură dezagreabilă, de la liniștea dată de crezul în dogme sfinte, de la calmul așezat în cele mai adânci ascunzișuri ale sufletului lui de profunde stări meditative, la zbuciumul unei ticăloase fundături ale vieții.
    Nebunia întregii situații se lăfăia cu nonșalanță prin tot foburgul Parisului, dar și în rândurile marilor seniori de la Curtea Regelui Ludovic al XIII-lea, care nu se sinchiseau să bârfească despre implicarea nefericitului Nicolas François, nobil, dar călugăr iezuit declarat, într-un scandal amoros, ce includea și o anume domnișoară, Christine, fiica unui preot hughenot, protestant. Grațioasa fată, întotdeauna duioasă și îmbrăcată cuviincios, își făcuse prostul obicei de a vizita capela Montmartre, întru-un exces de zel devoțional și de a cere aproape cu noaptea în cap să-i fie ascultată spovedania, cu toate că propria sa religie, aflată la acel moment sub protecția Edictului de la Nantes, nu cerea impetuos o astfel de practică. În matinalele și îndelungile confesiuni, fata îi povestise printre lacrimi, cu drăgălășenia curată a tinereții sale, despre marea ei dragoste, imposibilă, pentru Albert D'avignon. Dragostea era, evident, una neîmpărtășită, câtă vreme tânărul avea alte alegeri în materie de femei. Muschetar în Garda Regelui, filfizon cunoscut în cercuri înalte chiar, priceput în a-și vinde pe bani mulți ansamblul facial cu mustăcioară, barbișon și guler plisat, era expert în a cuceri la fel de ușor și reduta unei citadele, cât și metrese bogate, cu influențe dintre cele mai variate.
    În schimb, Nicolas François, dedicat sorții sale sărăcăcioase, a fost captivat de privirea profundă a tinerei, de expresivitatea trăirilor sale, de veșmintele sale, de acuratețea gesturilor, chiar și de rătăcirea gândurilor ei, ajungând să-i ierte orice pornire păcătoasă, să o vadă ca pe un înger coborât din pictura scrijelită într-un lemn mâncat de cari, de la capătul patului lui. Era captivat, subjugat de imaginea inocentă a fetei, iar emoția întâlnirilor cu ea depășea orice transă liturgică, orice extaz al rugăciunii. Era îndrăgostit. Pentru prima oară, la 25 de ani, pătimaș și fără speranță.

    Cu două zile în urmă, într-o dimineață cu nori vineții, încât părea că încă e noapte, Christine a început sâ bată cu putere în ușa chiliei lui. Era plânsă și înfricoșată, tremura din toate încheieturile și vorbea fără noimă, ceva despre Albert D'avignon, despre un copil, despre tatăl ei, care nu trebuia să afle... În cele din urmă, tânărul călugăr puse cap la cap vorbele trunchiate ale tinerei și a înțeles sensul apăsător, devastator al cuvintelor. Aștepta un copil de la Albert D'avignon. Inima lui tresări dramatic, iar capul începuse să-i vâjâie, mintea îi pleca întru-un cerc fără ieșire, învolburată ca apa Senei, după o aprigă furtună, când uită să mai curgă și se oprește în vârtejuri cu spume. Se repezi spre grajduri, încălecă primul cal întâlnit și parcurse în galop impresionanta distanță până în piața Vendôme, unde se afla construit stabilimentul garnizoanei de muschetari. Evident, fusese oprit la poartă, dar nu-i păsa. Îl împinse brutal pe muschetarul aflat de planton și izbi cu piciorul porțile de la intrare. Păși în curtea interioară, în care își făceau peste 20 de muschetari antrenamentul de dimineață. Toți l-au primit cu aplauze, fluierături și chiote ironice, pentru că nu înțelegeau ce caută în garnizoană un bărbat în sutană.
    - D'avignon! Vierme! Unde te ascunzi?, strigă din toți rărunchii, fără să bage în seamă rumoarea stârnită. Dintre mai multe capete pletoase înșirate în rânduri, ieși îndrăzneț cel al lui Albert D'avignon. Păși în față cu o postură arogantă și studiată, dar ascultă cu atenție vorbele călugărului.
    - Poimâine dimineață, la ora cinci, în Saint-Luis, alegi arma... pentru Christine!" Muschetarul a răspuns calm:
    - Pistoale! Ca să ai o șansă!"

    Era deja ora cinci. Se auzea bătând un orologiu, de undeva, din depărtare, de cinci ori, interminabil, enervant de rar, de parcă timpul s-ar fi dezlânat. Albert D'avignon simțea în spate, spatele adversarului lui. Simtea că tresare. A dedus că îi este într-atât de frică, încât bătăile inimii îi clatină șira spinării. Urma să facă cincisprezece pași și-apoi să tragă. El primul. Și încă nu s-a hotărât dacă să-l omoare, sau nu. Îi era simplu, foarte simplu. Avea o precizie de milimetru. Fusese cel mai bun elev al profesorului Truffaut. De fiecare dată profesorul îi stiga: ,,Albert, omoară musca de pe inelul meu!" Nu avea nicio muscă, dar așa înțelegea să-l laude. Iar el se simțea mândru.
Unul dintre martori a început numărătoarea. Of, cinsprezece pași! Avea timp să se gândească. Să-l omoare, să nu-l omoare... Un croncănit de cioară, intempestiv și băgăcios i-a întrerupt șirul gândurilor. "Adică astăzi moare cineva", se gândi. "Da, va muri cineva". "Ce va face Christine?" El nu putea sa-i ofere ce își dorea. Avea o viață mult prea tumultoasă, prea ticăloșită, plină de sânge, praf, sicrie și neprevăzut.
Cinsprezece.

    Se întoarse, îl privi pe tânărul lui adverar și îndreptă spre el pistolul încet, încet, cu plăcerea bolnavă de a-i urmări reacțiile. Era împietrit. Îi fixă mai întâi pieptul, apoi fruntea, apoi un picior. Se hotărî în cele din urmă - vârful urechii. Și trase. I-a și zărit sângele care începuse să se scurgă pe lob, înspre gât, apoi pe gulerul cămășii. Privi cerul. Se luminase complet și anunța o zi frumoasă, numai bună de murit. Cioara cea băgăcioasă și-a schimbat craca grăbită, de parcă vroia să vadă următorul glonț. În drum, a scos un țipăt prelung, sfredelitor. Albert D'avignon gândi cu glas tare:
- Da, azi va muri cine...

[Pop Dorina]

Glonțul, de data aceasta, n-a fost pentru cine era pregătit. Interesant final și... imprevizibil.

[Chris]

foarte bine scris!

[Manuela Munteanu]

Vă mulțumesc mult pentru apreciere, doamnă Dorina Pop! Am vrut să am până la urmă doi eroi, cu onoare la purtător, nu numai unul. Vă îmbrățișez!

Pop Dorina a spus :

Glonțul, de data aceasta, n-a fost pentru cine era pregătit. Interesant final și... imprevizibil.

[Manuela Munteanu]

Vă mulțumesc mult,  doamnă Chris! Mă bucur pentru încurajare. Sunt începătoare în proză,  dar am de gând să dezvolt. Vă îmbrățișez!

Chris a spus :

foarte bine scris!

[Chris]

doar chris sau augusta