Dromomania

[Corneliu Neagu]

Dromomania este o boală psihică manifestată prin îndelungi și repetate deplasări fără scop, din cauza unui impuls imperios de a merge, de a schimba decorul și lumea pe care o cunoști. Mai este cunoscută și sub denumirea de manie ambulatorie. Nu se cunosc cauzele bolii și nici tratamentul. De cele mai multe ori, nu este catalogată drept boală mintală, mai ales dacă subiectul nu comite fapte reprobabile sau antisociale. Se manifestă , cu preponderență, la vârsta adolescenței, dar poate continua de-a lungul întregi vieți. Este mai răspândită printre subiecții de sex feminin, care pot beneficia mai ușor de adăpost și hrană pe durata perioadelor în care pierd legătura cu familia, rudele sau prietenii.

Îmi amintesc că în timpul studenției (anii 1960), prin căminele studențești se perindau fete fugite de acasă, multe dintre ele fiind minore. Pe vremea aceea, căminele nu erau mixte, ca astăzi, iar adăpostirea unor astfel de fete în căminele se pedepsea cu exmatricularea din facultate. Cu toate acestea, cazurile nu erau rare. Băieții studenți manifestau un soi de solidaritate tacită în astfel de împrejurări. Mai mult decât atât, le aduceau fetelor mâncare de la cantină, chiar dacă nu erau în grija lor directă. Totuși, câteodată, secretul nu putea fi păstrat în siguranță (mai erau și „cârcotași cu spirit civic”, așa cum se zicea la epoca respectivă). În afară de faptul că fiecare cămin era vegheat de „Asociația Studenților Comuniști”, facultățile desemnau și câte un cadru didactic de rang înalt (profesor sau conferențiar) în funcția de director educativ. Acesta avea drept sarcină principală să asigure legalitatea și respectarea bunelor moravuri în cămine.

S-a întâmplat odată ca la unul dintre căminele din Complexul Regie să ajungă dis-de-dimineață directorul educativ (să fi fost pe la orele 4-5). Circulau zvonuri că, într-o cameră anume, băieții jucau poker pe bani, fapt foarte grav pe vremea aceea (se pedepsea cu exmatricularea din facultate). Fiind lumina aprinsă în cameră, tovarășul director era aproape convins că acolo se întâmpla ceva anormal. A bătut la ușă, a spus cine este, însă timpul scurs până la deschiderea ușii (încuiată pe dinăuntru) a deveni suspect de lung. În cameră erau doi băieți, care păreau destul de răvășiți și totodată mirați de vizita inopinată a directorului educativ la o asemenea oră nepotrivită. Au declarat că învățau împreună, însă profesorul a început să scotocească prin cameră în căutarea cărților de joc. Când a ajuns la dulapul de haine, nu i-a venit să creadă că ceea ce vedea este aievea: o fată goală pușcă, care îl privea cu ochi inocenți. Nu știu prea bine ce s-a întâmplat după aceea, dar cu siguranță n-a fost de bine pentru cei doi studenți.

Tot în perioada respectivă am cunoscut în tabăra de vacanță de la Costinești o puștoaică de 14-15 ani, fiica unui colonel celebru la vremea aceea, fugită de acasă. Am reușit să o conving să-mi dea telefonul colonelului și acceptul de-l suna să vină pentru a o readuce în familie. Am rămas „prieten” cu tovarășul colonel, după această întâmplare, chiar mă invita, uneori, la ei acasă, mai ales la mesele de prânz de la sfârșitul săptămânii. Mascat, bătea apropouri privind o posibilă căsătorie cu fiică-sa, după ce va deveni majoră. Ar fi de povestit la nesfârșit despre experiențele mele cu dromomanii, dar nu este acum nici timpul nici locul potrivit pentru a o face. Aș dori, totuși, să spun că cei mai mulți dintre ei, în afară de șarmul specific bolii care îi trimite în golul timpului, sunt înzestrați, de obicei, cu o inteligență ieșită din comun. Exemplul marelui iluminist francez Jean Jaques Rousseau, este grăitor în acest sens: mare filozof, presupus dromoman! (Emmanuel Régis. La dromomanie de Jean-Jacques Rousseau. Paris, Société d’imprimerie et de librairie, 1910)

 

 

[Plopeanu Nina Elena]

Sunt mulți dromomani și astăzi. Mulți copii fug de acasă sau din centrele de plasament. Oare toți suferă de o astfel de boală? La un moment dat, chiar și Constantin Brâncuși a fugit de acasă.

[Corneliu Neagu]

Fiecare dintre noi poartă în suflet o anumită doză de dromomanie. Este greu de trasat o graniță fermă între dorința normală de a hoinări și dromomania ca sindrom de boală psihică. De aceea în unele țări, printre care și România, dromomania nu apare în nomenclatorul extins al bolilor psihice. În ceea ce mă privește, experiența personală dobândită în relațiile cu dromomanii mă îndreptățesc să apreciez că dromomania este o boală psihică.

[Bircea Marian]

 Colonelul se aștepta probabil să-i priponești odrasla. Cred că medicii noștri au făcut bine că nu au inclus dromomania ca boală psihică în nomenclator. Ținând cont că suntem o națiune extrem de sedentară și bine așezată în teritoriu, astfel de manifestări aduc mai mult a vagabondaj . În cultura noastră, nomazii au obiceiul lor și sunt invidiați că nu se atașează de un loc anume. Până la urmă, s-ar putea să fie o dorință acută de a ieși din tipare sau din canoanele impuse de societate, mai precis nevoia de libertate individuală si în special teama de asumare a responsabilității. Mai ales dacă aceasta este impusă prin constrângere. Mi-a plăcut textul foarte mult. 

[Corneliu Neagu]

Vă mulțumesc domnule Bircea Marian, mesajul dumneavoastră conține idei foarte interesante. Fiecare dintre noi are o doză de dromomanie în suflet, altfel de ce am simții nevoia de a schimba locul din când în când, de exemplu în perioadele de concedii? Numai de bine din partea mea!

[Grig Salvan]

Interesantă ideea, interesante exemplele și modul lor colocvial de expunere, un text care se citește cu plăcere și care te pune pe gânduri în legătură cu această manifestare pe care românul o numea „dor de ducă”, impulsul de a pleca, de a schimba decorul, de a explora lumea, de a se aventura în necunoscut.

Dacă stau să mă gândesc bine, limita dintre normalitate și patologie e foarte laxă și discutabilă, nu știm de la ce nivel putem vorbi de o patologie psihică, pentru că acest chef de a porni la drum îl avem cu toții, unii mai mult alții mai puțin.

În ce mă privește, m-am regăsit în acest concept și probabil că sunt chiar undeva la limita dintre normal și „boală”. pentru că mereu am simțit nevoia de a o lua la drum, indiferent uneori de direcție și fără un scop anume doar pentru a explora lumea în care trăim, să nu stau o viață doar pe câțiva kilometri pătrați. Uneori urcam într-un tren fără scop și fără destinație precisă, de dragul de a vedea lumea de la fereastra vagonului, unde mi se părea peisajul interesant coboram, exploram, cunoașteam locuri și oameni noi și cu un alt tren mă reîntorceam acasă. Evident, familia și cunoscuții vedeau experiențele mele la limita normalității :) 

[Corneliu Neagu]

Stimate coleg Grig Salvan, apreciez foarte mult mesajul pe care l-ați lăsat aici! Se pare că ne asemănăm întrucâtva...Am scris acest eseu copleșit de amintirile frumoase venite din trăiri de altădată în compania fetelor dromomane...

[Pop Dorina]

Interesant eseu și educativ în același timp, chiar dacă evocă, ca exemple, întâmplări dintr-o epocă apusă. Am citit cu interes.

[Corneliu Neagu]

Mulțumesc frumos, Dorina Pop, pentru lectura și aprecierea eseului meu. Și astăzi se întâmplă multe din cele povestite de mine, dar nu mai surprinde pe nimeni - cu deosebire prin căminele studențești care, acum, sunt mixte, băieți și fete la un loc!