dimensiuni 2

[Dulmin Aurel]

- Ești de o ignoranță crasă., îmi spune pe un ton nu prea plăcut și brusc prin creier încep să circule cu o repeziciune de neoprit formule, ecuații, chestii de care habar n-aveam.

M-am transformat cât ai clipi. Sunt altul. Gândirea este cu totul alta. Siguranța, stăpânirea de sine au luat locul incertitudinii. Privesc tabla. Abia îmi stăpânesc un zâmbet ce se vrea superior. Ce copilării! îmi spun și mă îndrept spre catedră. Proful mă privește. Insistă chiar cu privirea pe mine. Nu știu ce tot boscorodește acolo. Nu am stat să ascult balivernele pe care le aruncă.

Un murmur se aude prin clasă după care o amuțire totală. Am început să scriu. Partea proastă este că nimeni în afara profului, nu înțelege ce scriu. Rezolvarea acelor probleme într-un mod pe care nu ni-l predase, i-a lăsat mască pe cei din clasă. Simt privirile lor cum îmi străpung ceafa.

- Oprește-te! îl aud pe profesor. Suficient, adaugă, apropiindu-se de mine. După ore te rog să vii cu mine.

- A! Nu se poate aud vocea din capul meu. Nu așa ar trebui să se termine paradoxul ăsta.

Vocea a apărut din nou, încă nu a dispărut. Simt nevoia să fumez. Îmi arde buza de o țigară și nu știu cum să fac să ies.

- Îmi permiteți tovarășe profesor, să ies puțin? Îmi este rău și nu cunosc cauza. Revin imediat, îi spun în șoaptă de parcă aș ascunde ceva.

Spre uimirea mea aprobă. Ceva s-a schimbat în mine, în comportamentul meu, o schimbare pe care nu mi-o pot explica. Am senzația că cineva se joacă cu mintea mea.

Stau și privesc tâmp în oglindă. Este altcineva acolo. Tot eu sunt, dar parcă ceva s-a schimbat. Nu știu. Trebuie să fac ceva. Simt prezența vocii fără însă a o auzi. Se învârte în jurul meu. Mă scutur. Încerc să alung gândurile. Vreau să-mi revin. Mă simt incomod în starea în care mă aflu. O atingere ușoară pe umăr. Mă întorc. Lângă mine sunt eu, dacă pot să-i spun așa arătării din fața mea.

-. Mă aflu aici din greșeală. Ar fi trebuit să fiu altundeva, într-o dimensiune superioară, mult superioară față de dimensiunea în care ne aflăm. Un alt eu de acolo are nevoie de mine. Nu pot să-ți explic pe înțelesul tău. Inteligența ta este submediocră. Să fiu mai clar. Universul, dimensiunea din care faci parte nu este singura. Această dimensiune este un fel de treaptă în evoluția ta spirituală. În momentul când o vei părăsi, vei fi trimis într-o alta, superioară sau inferioară. Dacă ajungi în cea inferioară nu are nimic, o vei lua de la capăt până vei reuși să treci deasupra. Hai că nu vreau să-ți încarc memoria cu lucruri inutile. Partea proastă este că va trebui cumva să te scot din rahatul în care ai intrat și când spun rahat mă refer la dezordinea din viața ta.

Îmi vorbește încet. De fapt nu-mi vorbește, mă privește și-mi transmite cumva, ceea ce dorește să aflu.

- Pot să te ating, îl întreb ridicând mâna gata să-l ating.

- Nu este nevoie. Te ating eu, îmi spune și își pune palmele pe capul meu.

Le ține preț de câteva clipe deasupra mea, atât că să simt cum îmi ia foc creierul. Mă prinde amețeala.

- Am să revin, aud ca prin vis. Pentru moment ți-am mărit zonele active din creierul tău, cu care sper să te descurci. Nu am făcut decât să-ți măresc capacitatea de memorie și de gândire. Atât pot să fac pentru tine. Mai mult nu îmi este îngăduit. O perioadă te vei lupta cu dureri de cap. Nu-ți fă griji în privința lor. Totul este în regulă. Problemă ar fi dacă nu le-ai avea. Totuși ca să ameliorezi aceste dureri îți dau ceva ce ar trebui să te ajute. De preferință ar fi să nu o folosești îmi spune, întinzându-mi o pastilă micuță albastră. Cum te simți acum?

- Îmi ard creierii, dar este ceva suportabil, îi spun ceva mai degajat de data asta. Ca o chestie, eu pot să fac ceea ce faci tu? Adică să mă plimb dintr-o dimensiune în alta, îl întreb mai mult din curiozitate.

- DE ce mă întrebi? Ai simțit ceva deosebit? mă întreabă la rândul lui, privindu-mă mai atent.

- Nu! Deloc. Mi-aș fi dorit să pot și eu să-mi văd viitorul sau să pătrund într-o altă viață îi spun ocolind răspunsul la cea de-a doua întrebare.

Da, am simțit ceva deosebit imediat ce și-a luat palmele de pe capul meu. Am simțit o ușoară desprindere din trup pe care nu mi-o explicam. Nu mi se întâmplase niciodată așa ceva. Cred că ceva s-a modificat în funcțiile creierului.

- Încă nu ai ajuns în acel stadiu, să poți evada din tine. În primul rând trebuie să depășești condiția umană, să treci de problemele tale existențiale, să ieși pur și simplu din criza existențială în care te afli, abia după aceea să încerci să descoperi ceea ce îți dorești.

- Bine, fie!. Încă o întrebare. Pentru tine există un termen limită? Mă refer la existența ta. Nu știu dacă pot să-i spun moarte, îl întreb cu aceiași curiozitate, așteptând un răspuns.

Devenise abur.

- Nu. nu există. Am intrat în nemurire, vine răspunsul lui în mine.

Atât și nimic mai mult. Totul a revenit la normal. Fierbințeala din cap a dispărut. Cred că toată această conversație a fost purtată în imaginație. Nu este prima dată când mă pierd în conversații cu mine însumi. De data asta însă a fost ceva deosebit, unde mai pui și rezolvarea tezei la mate, ce nu are niciun suport logic pentru mine, practic nu am găsit nimic logic în gândirea mea.

Curios după primul fum de țigară mi se face rău. Îmi vine să vomit. La al doilea fum mă ia cu amețeală, o amețeală stranie. Arunc țigara. Ceva nu este în regulă, îmi spun. Pun pachetul de .țigări în buzunar și ies din toaletă. Nu este bine deloc. Oare toată acea conversație a fost reală sau doar o închipuire de a mea. Caut în buzunar. Și da! O găsesc. Pastila pe care mi-a dat-o. Deci nu este nicio închipuire. Am dat de belea! Sau poate...

Apare și Nelu. A ieșit să vadă ce se întâmplă cu mine. L-a trimis proful. Eram prea palid când am ieșit din clasă.

- Ce-ai pățit mă întrebă privindu-mă mai atent. Parcă ai trecut pe lângă moarte, continuă prinzându-mă de braț. Ești alb ca varul.

Nu-i spun nimic. Mă gândesc la eul meu de dincolo, din cealaltă dimensiune sau univers, Dumnezeu știe! Oare câți de eu or fi?

În curând voi avea ocazia să fac cunoștință cu un alt eu, dintr-o altă dimensiune.

[Vasilisia Lazăr]

Continuarea ridică proza într-o zonă și mai fascinantă, unde fantasticul capătă accente filosofice și metafizice. Dialogul cu „celălalt eu” transformă simpla întâmplare misterioasă într-o reflecție despre dimensiuni, evoluție spirituală și limitele condiției umane. Construiești foarte bine starea de nesiguranță dintre halucinație și realitate, iar cititorul rămâne prins exact în aceeași dilemă ca personajul. Ritmul alert și tonul ironic echilibrează ideile profunde, făcând textul accesibil și captivant. Finalul deschide larg poarta spre necunoscut și lasă senzația că adevărata aventură abia începe. Un fragment foarte intrigant, cu atmosferă de science-fiction psihologic și existențial. Bănuiesc că mai e și aștept cu nerăbdare. Felicitări!

[Dulmin Aurel]

 O plecăciune din partea mea ca semn de mulțumire. Nu mă pot abține.

Vasilisia Lazăr a spus :

Continuarea ridică proza într-o zonă și mai fascinantă, unde fantasticul capătă accente filosofice și metafizice. Dialogul cu „celălalt eu” transformă simpla întâmplare misterioasă într-o reflecție despre dimensiuni, evoluție spirituală și limitele condiției umane. Construiești foarte bine starea de nesiguranță dintre halucinație și realitate, iar cititorul rămâne prins exact în aceeași dilemă ca personajul. Ritmul alert și tonul ironic echilibrează ideile profunde, făcând textul accesibil și captivant. Finalul deschide larg poarta spre necunoscut și lasă senzația că adevărata aventură abia începe. Un fragment foarte intrigant, cu atmosferă de science-fiction psihologic și existențial. Bănuiesc că mai e și aștept cu nerăbdare. Felicitări!