Degustătorul

[Mirela Moise]

A scuipat un incest pe coala nouă, vizibil scârbit, asistând plictisit la scurgerea altei necurății. Sticluța cu otravă rozacee îi făcea cu ochiul, dintr-un colț. Incestul dulce-acrișor imita zadarnic dragostea romantică. Tenta trandafirie nu-l putea păcăli, nu mai era demult un novice.

Da, probabil cineva a strecurat fraudulos esență de trandafir în sticluță, dar degeaba, izul îndrăgostiților bolnăviciosi era inconfundabil. Ca orice iluzie a iubirii, incestul și-a pierdut curând aroma deșartă, lăsând în urma lui duhoarea morții. Nimic nu mirosea mai urât decât iubirea strâmbă, stricată, garnisită cu perversiuni, ce se născuse într-un pat spurcat.

Desfrânarea, cocotă bătrână, și sora sa geamănă, curvia, erau nelipsite din acel elixir scârbos.

La început, gustul seducător al mierii promitea multe și nenumărate plăceri. Pe măsură ce-a degustat, s-a îngrețoșat, ca orice om sătul de-atâta dulce. Gustul desfrâului, deși ademenitor, nu-i putea păcăli simțurile antrenate. Falsitatea sentimentului îl făcea să scuipe.

Buzele arhivarului erau întredeschise, mâinile i se odihneau pe genunchi, aproape picotea; ochelarii cu rame rotunde au alunecat spre vârful nasului. După o viață de citit ticăloșii, chiorâse. S-ar fi pensionat, dar Forul nici n-a vrut s-audă, pentru că nu-l puteau înlocui. Maestrul oculist i-a asamblat lentile speciale, care i-au corectat hipermetropia. Dioptriile căpătate îi schimbaseră oarecum perspectiva asupra păcatului. Devenise prea indulgent. După ce și-a recăpătat vederea de vultur, nimic n-a mai rămas ascuns în cețuri îndoielnice.

Și-a amintit, aproape nostalgic, cât se zbătuse în tinerețe, pentru a obține acest post. Copil prost. De ce i-o fi trebuit să se murdărească? Să fi fost de vină naivitatea specifică vârstei?

Nimeni n-a scăpat necorupt de-a lungul procesului, iar el se simțea cel mai corupt dintre toți. Oboseala profesională își spunea cuvântul. Atunci când te scalzi zilnic în întuneric, e aproape imposibil să păstrezi nepătată cămașa sufletului. Bine, teoretic, nu trebuia să fie așa.

Avea regrete, uneori, când se gândea la secția Virtuți. Ar fi gustat doar castitate, onoare, răbdare și milostenie, iar și iar, veșnic. S-a întrebat atunci, tânăr fiind, oare era corect? Unii s-au ales cu bucuriile, alții cu belelele. Aproape toți pretendenții la titlul de Arhivar fugeau la Virtuți. Deh, mirajul unei vieți trăite în huzur, pe spinarea altora. Oare asta nu era în sine un păcat?

Esența experiențelor negative ar trebui îmbuteliată, așa gândea, apoi dăruită generațiilor viitoare. Copiii au nevoie de exemple concrete, pentru a ști de ce să se ferească. Cu aceste gânduri mărețe, s-a înscris la Vicii, iar Viciile nu l-au dezamăgit niciodată. Binele, după cum observase, rămânea mereu același, neschimbat. Răul, aflat într-o continuă metamorfoză, căpăta forme ingenioase.

A urmat același drum ca restul arhivarilor, colecționând toate versiunile posibile ale celor șapte păcate capitale, arhicunoscute și practicate pe scară largă. A avut și zile aglomerate, când a degustat tot spectrul; în acele zile se simțea ca în Iad.

Gustul dulceag al desfrânării și străpezeala mândriei, asta era combinația care-i făcea gura pungă. Invidia, trecută peste buze, era mai amară decât pelinul. Lăcomia se prezenta condimentată, uleioasă, fierbinte și grețoasă. Lenea i-a dat mult de furcă. Lipicioasă, agasantă, mucegaită; tentaculele ei vernil îl țineau, cel mai adesea, prizonier. Nici chef n-avea s-o scuipe.

Mânia, cumplită prin manifestările ei, semăna tulburare mare înăuntrul său. Ocolea acea sticluță, se codea, apoi își făcea curaj, vrând-nevrând.  Geamuri sparte în repetate rânduri, pumni în pereți, accese de turbare. Greu, foarte greu scăpa de gustul sângelui stătut care-i băltea în gură: metalic, tăios, neîndurător, amintind de crime și alte orori. Zgârcenia, fiind des întâlnită, nu-l mai speria demult. Din cauza ei, făcuse economie la hârtie, îngrămădind toate păcatele într-o singură pagină. Din fericire, Forul constata întotdeauna perturbările și îi sosea în ajutor. Arhivarul primea apă neîncepută, își clătea gura și scăpa. A naibii avariție.

Până acum, în toată cariera lui, o singură dată a pățit-o. Cel mai rău lucru care i se putea întâmpla unui specialist al viciilor, coșmarul colecționarilor. Înghițise, din neatenție, o gură de mândrie.

În ziua fatidică, infestat cu păcat, s-a revoltat contra Forului. A scris o declarație nerușinată, în care a abdicat de la misiunea sa, afirmând că merită mai mult și mai bine, eventual o funcție înaltă în Birou. După ce-a denigrat metodele folosite de For pentru racolarea membrilor, numindu-le primitive, limitate și nepotrivite, și-a sfâșiat cămașa.

Aproape nebun, s-a suit pe cea mai înaltă clădire, declarându-se Stăpânul Suprem al Biroului. Forul a trimis medici specializați, care l-au vindecat. Incidentul a fost uitat, dosarul clasificat, dar el n-a putut să treacă așa ușor peste ce experimentase. Otrava de emoții ce l-a cotropit atunci era o mixtură stranie formată din autosuficiență, sentimentul fals al puterii absolute, egoism și dispreț. Pe cât de tare îl îmbătase trufia, pe atât de nevrednic s-a simțit la final.

După ce s-a trezit din ațipeală, Arhivarul a citit concluzia. Însăilată pe baza amintirilor recoltate de la un păcătos anonim, aceasta apărea scrisă elegant, cu litere curgătoare.

Aici zace desfrânarea, boala iubirii, și sora ei, curvia, infecția sentimentelor. Fie ca ele să se dezintegreze în pace, în depozitul viciilor, acum și pentru totdeauna. Amin.

 

[Sofia Sincă]

Ai creat o atmosferă sardonică filosofând în jurul dimensiunilor desfrânării umane existente în lume, arhivate în timp. Incursiune de sentimente tulburi, hidoase, primitive aduse spre cunoaștere.

Foarte interesant!

Sofi

[Mirela Moise]

   

Vă mulțumesc. Am o pasiune pentru păcate. Manifestată doar în proză, desigur. :))

[Chris]

o arhiva a binelui si raului sub forma de sticlute cu esente - ar fi buna, dar, din pacate, arhiva vine la pachet cu individul. cred ca ar fi fost o prea mare bataie de cap sa explici ce e bine, ce e rau, ia si gusta sa vezi cum e, etc. tot acolo ajungi - la simtire. pana la urma nici sa fii doar bun devine plictisitor, asa ca este mai benefic acest amalgam de simtiri.

interesanta idee

[Mirela Moise]

Mulțumesc, Chris. În fiecare dintre noi se găsește un Arhivar, care gusta din toate. Nu știu dacă m-aș plictisi de prea mult Bine. De când trăim în dualism, nu ne mai putem imagina o lume fără rău. Răul este sarea și piperul universului. :)