Declarație

[Ion Lazăr da Coza]

Declarație,

 

Cum mă cheamă? Cum adică „cum mă cheamă”?! Când aţi completat „invitaţia”, aţi ştiut. Da-da, e acelaşi nume. Da, aşa îl chema pe tătuţa. Nu, poreclă n-avem. Am pierdut-o pe firu’ vieţii. Dacă cineva vrea să ne găsească după poreclă, zice: „Ai lui Mitrache, mă!”, că tătuţa şi-a făcut numele renume. Bănuiesc de ce m-aţi chemat, dar vreau să aud şi de la d-voastră, aşa… oficial, ca să zic aşa. Staţi-staţi! Nu ştiu cum de reuşiţi să vă enervaţi  pe căldura asta, că pe mine, şi dacă aş vedea o trufanda, nu m-ar stimula… Huo, drace, cum de am putut aduce vorba despre asta?! Obsedat? Eu!? N-oi fi băiat bun, dar nu mă pretez la aşa ceva. Ce să am eu cu baba aia? Am văzut că aţi adunat aici pe toate poamele din zonă, da’ vă spun că eu nu fac aşa ceva! Cum? Păi aia a fost altă poveste. Nu, nu l-am aşteptat pân’ a ieşit din pârnaie. Nici nu ştiusem că ieşise. Întâmplarea dracului a fost că aveam o treabă în satu’ ăla. Mergeam îngânduraţi fiindcă vedeam că ne apropiem de crucea lui tătuţa şi-l aud pe frate-miu că şopteşte aşa, ca pentru el: „Mă, ce-ai avut cu tătuţa, mă?!” şi nici nu am simţit cum a şters-o de lângă mine şi s-a dus la nemernicul de se-nvârtea pe-acolo prin poartă şi i-a dat un pumn, un singur pumn i-a dat, mă jur pe Dumnezeul Mare din Cer, şi criminalului i-a sărit ochiu’. Nu ştiu cum l-a recunoscut, nu ştiu cum şi-a dat seama că e criminalul, că eram mici de tot când ne-a năpăstuit. Poate că are alt sânge… Ce criminal dom’le? De ce de criminal?! Păi sigur că mă supăr! A stat în pârnaie aproape patru ani. Ani frumoşi de tinereţe pe care nimeni nu ţi-i dă înapoi. Da’ şi noi ne răzbunăm. În fiecare an, de ziua lu’ tătuţa din calendar şi în ziua crimei, închiriez popa din satul lor şi fac parastas în poarta casapului, lângă crucea sfinţită. Pun masă mare în mijlocul drumului şi dau de pomană şi amintesc sătenilor că acolo a sfârşit, nevinovat, tătuţa. Unii primesc pomana, alţii nu. Nu! Nu l-am atacat amândoi. Eu am sărit ca să-i despart, altfel intram la alt psalm. Am avut martori, martori străini. Altfel… Mă gândesc, săltat de draci, la anii pierduţi de bietul frate-miu. Dacă ştiam că aşa e legea, îi scoteam şi eu un ochi, ca să rămână şi el chior, că’ chiori am rămas fără tătuţa. Ei, cum să spun că nu mâncam papară atunci când nu învăţam? Mereu când venea rupt de muncă ori aghesmuit, ne spunea o pildă pe care târziu, prea târziu am priceput-o. Pe când era el elev, se făceau doar patru clase primare. Şcolile aveau, ca anexă, locuinţa învăţătorului. Învăţătorul avea gospodăria lui: un coteţ, o poiată… Curăţenie făceau elevii. Când i-a venit rându’ lu’ tătuţa, acesta s-a pus sârguincios pe treabă. Nici nu avea cum – învăţătorul era dat dracu’. În mintea lui puţină de copil, şi-a agăţat ghiozdanul, o traistă din păr de capră, într-un răzlog din ţarcul porcilor. Afurisiţii au tras la ei traista şi au început s-o mozolească. Numai ce-mi vine în control învăţătorul, şi când vede cărţile, tăbliţa şi tibişirul tăvălite în scârnăvie de porc, l-au apucat, frate, pandaliile. Doar udat cu apă tătuţa a fost în stare să se mai ţină în picioare. Sărăcuţul, n-ar fi vrut să spună acasă ce-a păţit, da’ prea erau mari vânătăile. Tata lui, adică bunică-miu, l-a luat de mână şi a plecat înspre sfatul popular. Când i-a văzut pe drum, învăţătorul le-a ieşit în cale: „– Hai, măi nea Tudore, că mă ştiţi că sunt mai nervos de felul meu… Că nici el nu trebuia să fie atât de neatent!…” Bunicu’ o ţinea tot pe-a lui, nu şi nu: „– Vreau să văd ce zice noul sistem de trebuşoara asta.” Când a auzit învăţătorul de „noul sistem” a schimbat omenaşu’ placa: „– Hai să mergem să vedem cine îi făcea parastase lui Moţa şi Marin. Cine purta cămaşă verde?” Năduşind, bunicul îl târa pe tătuţa de mână înapoi spre casă. La cimitir, în timpul prohodului, mi-am amintit că nim’nea nu l-a răzbunat pe biet tătuţa. Şi cum aveam un cui ruginit prin buzunare, am hotărât să zgârii poza învăţătorului de pe crucea de ceramică, însă mi-o luase altcineva înainte. Da’ mă bucur că n-am fost eu ticălosul ăla… Asta spuneam: dacă-l aveam pe tătuţa, aveam şi noi un Dumnezeu. Mămuţa, săraca, a trebuit să se ducă jurnă la mină. Ce-i aia „jurnă”? Spălătoreasă, dom’le! Femeie de serviciu! Cu salariu ei, cu alocaţia noastră, cum credeţi că ne-am descurcat? Ne vedea la două-trei săptămâni. Acasă eram de capu’ nostru. Băteam prundu’ cât era ziulica de mare, da’ la şcoală mergeam, că ne snopea nebuna de soră-mea. Ea nu ştia că noi nu învăţam, că era mai botă ca noi la carte. Ce, credeţi că mie mi-a căzut bine când domnu’ profesor m-a scos la tablă şi m-a pus ca să scriu: „Mama lucrează în mină!”? Eu, în loc de „mină” am scris „mine” şi eram în clasa a şaptea, cu un an de repetenţie în spate. Au râs colegii ca apucaţii, cu toate că fiecare îmi ştiau de frică, însă la grămadă… Sigur că era pluralul la „mină”... Ce, ori era chirurg, săraca, să lucreze în mine? Atunci mi-am dat seama că ştiinţa de carte îţi dă adevărata putere, or era târziu, prea târziu. Şi tătuţa şi-a dat seama de asta… De-aş fi avut mintea de-acu’, mă puneam cu burta pe carte şi n-aş fi ajuns să fiu chemat aici, ca un cal breaz. Cum, nu am voie să îmi aprind o ţigară? Am văzut scrumiera pe masă, plină cu chiştoace, am văzut geamul deschis, şi-am crezut că… Bine, am înţeles! Unde rămăsesem? A, pentru că i-a scos un ochi, frate-meu a făcut ceva pripon, cică l-am vătămat, dar el, el că ni l-a omorât pe tătuţa, nu ne-a vătămat vieţile? Şi nu o viaţă, două, ci şapte! Credeţi că mi-a fost uşor când, pentru prima oară, soră-mea cea mică a mers cu pluguşorul, singură printre băieţi, că era treabă doar de băieţi, ca să mai câştige un ban? Ori atunci când a dat-o cu gaz prin păr că avea păduchi şi copiii o strigau „păduchioaso”? Pentru asta cât a luat? Hai, spuneţi-mi, a luat ceva?! Soră-mea cea mare s-ar fi măritat cu un beţiv? Frate-miu cel mare s-ar fi însurat cu o japiţă? Ceilalţi fraţi ar fi fost acum argaţi? Eu sunt în vorbă cu o fată mai acătării, da’ tac-so ce-o să zică de-o auzi c-am fost pe aici, că şi aşa nu mă prea înghite? Şi pentru ce l-a omorât? Că s-a dus şi i-a cerut banii pe lemnele ce i le dusese cândva, că avea nevoie de ei, că ne avea pe noi acasă? Păi asta-i dreptate?! Nu sunt furios deloc, doar întreb. Şi-acum veniţi, îmi luaţi amprentele şi mă acuzaţi de viol. Sigur că ştiu unde am  fost aseară, dar nu spun! Eu vorbesc doar cu dom’ şef. Cum, şi dânsu’ are voie să întrebe? Bine, răspund: am fost la o damă. Nu vă spun la ce damă. Nu pot. V-am spus că nu pot. Cum ar veni asta să întrebaţi dama dacă am fost la ea? Discreţi pe dracu’. Iertaţi-mă dom’ şef. Nu înseamnă nimic! Dacă nu vreau să vă spun, nu vă spun şi gata. Nevoit? Când oi rămâne singurul suspect de pe listă, poate. Şi nici măcar atunci! Trebuie ca d-voastră să demonstraţi c-am violat baba, şi nu eu că nu am violat-o. Io-te că ştiu. Eu nu sunt nicicum suspect! Nu spun şi gata. Păi dacă nu-mi daţi voie s-aprind o ţigară… Domnule, suntem gentilmeni! Putem să vorbim despre curve în crâşme, nu la poliţie. Cum să-mi imaginez că sunt în cârciumă dacă nu mă lăsaţi s-aprind măcar o ţigară, ce să mai zic de-o cinzeacă rece?! Ba, eu sunt foarte-foarte calm. D-voastră v-aţi pierdut firea. Sărut mâna! Sunteţi mulţumit? Nu fac mişto de nimeni, vă rog să mă credeţi. Uitaţi ce… Nu vreau să fac niciun târg. Ce, nici d-voastră n-aveţi voie să pipaţi aici? Aha!… A, nu-nu! Cu cât mă ţineţi mai mult aici… Oricum ar fi, eu vă fac un serviciu spunându-vă că nu eu sunt cel pe care îl căutaţi. Ştiţi una şi bună, da’ şi eu ştiu una şi bună. Acum mă luaţi cu „domnule”, nu ţine vrăjeala. Nu, n-o aprind, mă joc cu ea doar. Că eu n-am voinţa lu’ tătuţa. El când a zis că nu mai fumează, n-a mai fumat în veci. Să vă spun cum a fost: era cărăuş. Ei, cum traficant de lemne de construcţie? Bine, aşa să fie! Fără traista cu mâncare pleca la pădure, dar fără pachetul de ţigări, nu. Într-o dimineaţă, pe lângă boi, urcând un pripor mare (trăgând din ţigară, fireşte) simte o slăbiciune în tot corpul. Nedumerit, îşi freacă barba şi se urcă în căruţă. După alte două-trei fumuri trase tot cu sete în piept, vede că ameţeşte şi mai şi. Stinge ţigara şi o aruncă. Toată ziua s-a chinuit ca peştele pe uscat. Tovarăşii lui îl îndemnau întruna cu ţigări, crezând că a rămas fără. Seara, după ce am terminat de mâncat, mămuţa, văzându-l dus pe gânduri, scoate un pachet de ţigări şi i-l aşează pe masă. Tătuţa îl împinge din faţa sa, zicând: „Pe ăsta fumează-l tu.” În noaptea aceea, diavolu’ l-a vizitat în somn. Se făcea că i-a dat o ţigară. Tătuţa a luat-o şi a sfărâmat-o în deşte. Diavolul i-a tras una peste braţul drept, cu un retevei mâzgos de sânger, ocărându-l: „Eu ţi-am dat-o ca s-o fumezi, nu ca s-o rupi!” Dimineaţa, uite-aşa de mare avea o vânătaie. O lună întreagă a umblat cu pachetul de ţigări început şi cu amnarul la el. Zicea: „Ia, să văd dacă rezist ispitei.” Şi mai zicea: „Călugărilor le e uşor să nu păcătuiască fiindcă stau pustnici, da’ ia să stea cu măicuţe tinerele, ce-şi ţin poalele-n brâu, ce arată un decolteu, un braţ gol...” Ehei, dacă la tutun a rezistat, la femei, nu. Păi cum naiba să poată? Cum o atingea pe mămuţa, cum mămuţa rămânea gravidă. Îl ştiţi pe Sorin, mecanicul? E fratele nostru vitreg. E făcut cu Muta. Aşa era şi tătuţa – înalt, frumos, puternic. Noi, feciorii lui din căsătorie, suntem nişte stârpituri, nişte amărâţi, nişte… Care oi? A, am înţeles. Ce-aţi spus, adică a fost o pildă, o fabulă ceva. …Aha! De multe ori stau şi mă gândesc dacă lui tătuţa nu i s-o fi tras din blestemu’ gestionarului. Că chiar în cap i-a dat cu toporul călău’ ăla. Staţi-staţi că e interesant. Şi asta e o pildă! E vorba despre un miliţian bun, dom’le. Om cu doxă, nu glumă. Veneau, tătuţa cu alţi doi cărăuşi, dintr-o cursă. Bine, dacă asta vă face plăcere, spun ca d-voastră: erau hoţi de lemne! Da-da! Ei, săracii, furau cu căruţele cât să trăiască, acum se fură cu peridoacele, cu trenurile, cu vapoarele. Le faceţi ceva? Îi prigoneşte cineva pe hoţii ăştia de azi? Să zicem că… Da’ să lăsăm… Cum spuneam, veneau pe înserate spre casă. La un moment dat, îi depăşeşte un Steag, o basculă de aia pe benzină, cum nu mai sunt astăzi. Gestionarul din Holişca îşi aducea marfă la cooperativă. Marfa era acoperită cu o prelată de celofan. Maşina trece, tătuţa şi ăilalţi îşi cătau amărâţi de drum… Căruţele erau răsfirate după cum îi ţineau picioarele pe fiecare. Cam începuse să răsară luna, ceva-cumva, că se vedea pe unde calci. Deşi tătuţa era ultimul, tocmai el observă o mogâldeaţă mică, neagră la marginea drumului. Dă cu piciorul în ea. Moale-moale. Se apleacă, o ia, şi ce descoperă? Mândreţe de căciulă. Din aia cu urechi, rusească. Mai găseşte câteva. Dumnezeu ştie câte. Mai găseşte chiar şi din cele pentru copii. Ălea erau ca nişte ceaune, doar că în loc de toarte aveau nişte apărători pentru obraji, pe care le înnodam cu nişte şnuruleţe cu motocei. Mi le amintesc de parcă le-am purtat ieri. Ci nu doar eu şi fraţii mei am purtat dintr-ălea, c-a dat şi la alţii, tot săraci ca noi. A cules tătuţa la căciuli şi le-a îndesat în raniţă, de nu se putea. Atent să nu-i scape vreuna, se duce şi îi atenţionează şi pe ceilalţi. Dumitru găseşte două. Una după alta. Se părea că înţărcase bălaia. Celălalt, Fănică, vede şi el, după un timp lung, una. Cum Dumitru era mai tânăr, mai sprinten i-o cam smulge din mână. „Nu, că eu am văzut-o primu’!” „Nu, că eu am pus mâna pe ea…” Ciondăneala era gata. „Bă, dacă nu mi-o dai acu’, mâni dimineaţă mă duc la miliţie!” le hotărî uncheşul. Tătuţa a încercat să-i împace pe amândoi, ţinând cu adevărul. Văzând că niciunul nu renunţă, ia o căciulă de la el şi i-o bagă în sân uncheşului. Ăsta nu şi nu: că aia e căciula lui, că el a văzut-o primul, că el pe aia o vrea şi numai pe aia! „Dă-io, măi Dumitre, că ţi-o dau pe asta!” A început ăsta să se jure ca un milog turbat la capra podului că el a prins-o întâi, că nu i-o dă, că e a lui, că... Tătuţa, om cu minte, când a ajuns acasă, le-a pitit. Da’ nu pe toate într-un loc. Ce versat, dom’le, ce versat?! După cum se aştepta, pe la prânz a venit gestionarul cu miliţianu’ la noi. Tătuţa a scos câteva, legându-se că atâtea a găsit. La plecare, miliţianu’ îl trage deoparte şi-i arată cât a fost de prost că le-a dat şi pe-acelea. Dar eu zic vorbă veche: „Ce e de haram, de haram se duce!” Că uite, stau şi am inima îndoită şi întristată – după cum spuneam, dacă din blestemu’ gestionarului i se trage lui tătuţa? De fiecare dată când punem o masă pentru sufletu’ lui, dăm şi-o căciulă de pomană. Că aşa sunt unii: spurcaţi la gură. Parcă pagubă mare i-a făcut gestionarului? Să vedeţi ce gospodărie şi-a trântit omu’. Ce, credeţi că doar din muncă cinstită? Uite că eu nu m-am rugat să i se întoarcă blestemu’. Are Domnul grijă de asta. De atunci m-am ferit de furat! Că trec printr-o grădină şi iau un buzunar de mere, de pere, de ce o fi acolo, iau! Nimic mai mult. Să trecem iar la oile noastre? Păi mai aveam una cu… A! Să nu întind coarda? Am înţeles, am înţeles! Pot să aprind şi eu una? Nu?!… Păi, la o ţigară mi s-ar dezlega şi mie limba. Hă, ştiu că aveţi timp şi răbdare. Pe asta vă şi bazaţi. Dacă aveţi timp, v-o spun pe aia cu… Bine, renunţ. Uuf, ce zăpuşeală mare, dom’le!... Nu au de ce să mă taie apele! Ce, d-voastră nu sunteţi leoarcă? Asta înseamnă că… Bine, văd că n-am încotro: aseară am fost la Ana lu’ Neculai. Aia, sigur. Cum să nu o ştiţi, fiindcă aţi fost şi pe acolo. Scuzaţi-mă, dar toată lumea ştie. Asta-i bună! D-voastră când vă duceţi la gagici vă luaţi martori? Noi, nu. Numai dacă mă lăsaţi să aprind ţigara. Nu mă târguiesc, dar asta nu priveşte cazu’. Pot? Aşa mai merge. Acum se poate discuta. Un fum de ţigară, tocmai când îţi arde gura, e ca un fum de ţigară când îţi arde gura. Şi cum spuneam: tătuţa, după ce i-a dus lemnele de casă… A, v-am spus asta? Pe cumnată-miu să îl chemaţi aici şi să-i daţi câteva scatoalce zdravene, că o tot scarmănă pe sora-mea. Nu se pune problema, l-am aranjat de câteva ori, eu cu frate-miu, da’ sora-mea a spus să nu ne mai băgăm. Ticălosul! Trebuie să reclame ea? Şi care-i diferenţa? Păi, bătaia luată aici nu i-o dă soră-mii, înzecită? Nu-l bateţi pe dracu’! Nu, pe mine nu m-aţi bătut, da’ mai ştiţi cum vi se pare cumnată-miu, că are o mutră să-i dai numa’-n gură, ca la coasă, nu alta. Când am vorbit… Cum să bat câmpii? Vroiam să vă spun că atunci când am încercat să trec… Bine, văd că sunteţi curioşi… De unde atâta grabă? N-aţi spus d-voastră că vă prieşte zăpuşeala? Lăsaţi-i să fiarbă olecuţă, că unii chiar par suspecţi. Bine. De fapt nu vreau să vă mai spun nimic. Am spus ce aveam de spus. Staţi-staţi! Păi ziceaţi că nu vă bateţi clienţii. Hai să considerăm că a fost o glumă şi-acum îmi iau şapca şi-o şterg de aici. Da’ n-am ce să vă mai spun. Recunosc: n-am fost la dama de care am zis, ci la bărbatul său. Are să-mi dea nişte bani pentru nişte lemne ce i le-am dus mai pe toamnă. Cum să mint? Şi de unde o să aflaţi? A, dacă eu spun o sumă şi el spune altă sumă înseamnă că eu mint. Dar dacă el nu mai vrea să-mi dea banii şi când o să mă duc să îi cer el mă omoară, aşa cum a păţit-o bietul tătuţa? Că noi om fi vreun neam blestemat, mai ştii? Mă jigniţi! Cum să mă copilăresc? Să mă arestaţi? Ce, sunteţi nebuni?! Pardon! Am înţeles că mă puteţi priponi. Hai să vă spun: Neculai, omul Anei, nu poate. Înţelegeţi? Adică nu poate să-i facă nimic femeii. Înainte de a se căsători, omu’ i-a spus care-i baiu’. Ba i-a spus c-o lasă ca să-i mai facă un plod – unul îl avea de fată mare – şi uite că are deja trei. Curele, hamuri, vibratoare? Pe vremea aia nu se pomenea de aşa ceva. Cel mijlociu cred că-i al popii, că prea mult seamănă cu el. S-o fi spovedit femeia, săraca, iar popa, auzind asta, o fi iertat-o şi el de câteva ori. Ei, ia staţi aşa! Dacă-i punem o caschetă de poliţai lu’ ăla micu, chiar că seamănă cu… Glumeam-glumeam! Am tăcut! Am tăcut!! Uoau… ce pumn greu aveţi! Coastele mele!... V-a mai spus şi altcineva că vă seamănă… A! vă refereaţi la pumn?... Gata-gata! Tot nu înţeleg de ce atâta zel. Ce dacă a trecut parlamentarul ăla? Vă e frică de ei cum vă era pe vremuri frică de secretarii de partid. Numai că atunci era unu pe judeţ, iar acum sunt cinci-şase. Doar că  ăştia sunt şi ciocoi pe deasupra. Să judecăm drept: a trecut, neică, parlamentarul în gipanul lui măreţ. Cum se benocla după temenele, a văzut o babă în şanţ, zgâriată şi cu poalele în cap. A coborât tacticos din gipan, regretând că prin preajmă nu-i televiziunea, şi a întrebat-o dacă a fost violată. Baba, mahmură, a zi că da. Ştie baba ce-i ăla un viol? Du-te dom’le, că e colea în dispensar, şi întreb-o pe româneşte dacă a fost sau nu fu… După cum mă priviţi, îmi dau seama că nu v-a dus capu’. Că eu o cunosc pe baba asta: caută şi suge toate sticlele din ograda barului. Ei, ce-aţi aflat? Da, mă interesează şi pe mine! Chiar dacă nu-mi spuneţi, eu ştiu că am avut dreptate. Să semnez? Nu semnez nimic. Sunt liber? Aşa, tam-nesam, sunt liber? Şi eu cum mă spăl? La cişmea?! Păi nu mă refer la tuşul de pe mâini. Obrazul, obrazul cum mi-l spăl?

 

[Ion Lazăr da Coza]

Las' că nici cu tine nu mi-e rușine, George!

george safir a spus :

Super.... NARATOR!

[Ion Lazăr da Coza]

Florile de Iris sunt (printre) favoritele mele!

iris marinov a spus :

      Îmi place cum scrieţi, d-le Da Coza şi cred că înţeleg mesajul, dar , d-voastră fiind atât de inteligent şi subtil, mai bine mă abţin de la comentarii!

[Vasilisia Lazăr]

Super, da Coza! E altfel decât m-ai obișnuit, dar e la fel de captivant și de valoros. Efectiv, subjugi cititorul. O mulțime de destine ai creionat în puține cuvinte. Deja în capul meu sunt mai multe povestiri... Personajul tău știe, oare, că e nemaipomenit? Am rămas cu chestia din final. Parcă-l văd pe moș Ion Roată: „Da' cu rușinea cum rămâne?” Puțin probabil să i-o mai spele cineva.

O reverență adâncă din partea mea,

P.S. Nu știam că știi atâtea jargoane. :))

[Ion Lazăr da Coza]

Cul, ragața, cul!

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Super, da Coza! E altfel decât m-ai obișnuit, dar e la fel de captivant și de valoros. Efectiv, subjugi cititorul. O mulțime de destine ai creionat în puține cuvinte. Deja în capul meu sunt mai multe povestiri... Personajul tău știe, oare, că e nemaipomenit? Am rămas cu chestia din final. Parcă-l văd pe moș Ion Roată: „Da' cu rușinea cum rămâne?” Puțin probabil să i-o mai spele cineva.

O reverență adâncă din partea mea,

P.S. Nu știam că știi atâtea jargoane. :))

[Ion Lazăr da Coza]

Irișii din ochii lui Iris, George? (Sper ca doamna/domnișoara Iris Marinov să ne îngăduie această nevinovată glumă.)

george safir a spus :

da, si mie imi plac irisii...

Ion Lazăr da Coza a spus :

Florile de Iris sunt (printre) favoritele mele!

iris marinov a spus :

      Îmi place cum scrieţi, d-le Da Coza şi cred că înţeleg mesajul, dar , d-voastră fiind atât de inteligent şi subtil, mai bine mă abţin de la comentarii!

[Suzana Deac]

Un text cu iz tragi-comic, in care monologul acapareaza locul dialogului ca forma de expresie, dramatismul este gradat pe masura aglomerarii evenimentelor in acelasi spatiu istoric, limbajul plin de regionalisme se amesteca cu neologismele erei moderne ca hamuri, curele, vibratoare sau gipane. Descrieri specifice satului, cu simplitatea si reverberatia sentimentelor umane, ce se reflecta in omul simplu, ingradit si impotmolit in propria sa morala: Obrazul, obrazul cum mi-l spăl?

Cand a contat individul pentru societate? Nici in trecut si nici azi, cand dupa marea hotie a urmat perioada presului, cu actiunile ascunse de vazul lumii ca in final sa se ajunga la statutul de zemflemist, care face murdarii in fata lumii, fara sa mai recurga la metafora presului.

Un text literar gandit, judecat, adulmecat, cu greutate istorica si portretizare autentica.

O sugestie, daca mi se permite: introducerea unor aliniate pt decondensarea textului si odihna privirii. Multumesc.

[Veronica Pavel Lerner]

Da, literatura 100%! Excelent! 

PS: personajul are un limbaj coerent si corect gramatical. M-am mirat sa "aud" din gura lui " l-a apucat, frate, pandaliile", in loc de "l-au apucat". Poate ca e voit asa ca facand parte din "culoarea locala"... 

[Ion Lazăr da Coza]

Acest text, dragă Suzana Deac, l-am conceput exact ca pe o declarație dată la poliție. Imaginează-ți-l pe adjunctul șefului de post în rol de grefier - un om școlit dar nu un grămătic. Pentru el, o frază, un paragraf, o linie de dialog... „mai greu!”, cum ar spune personajul meu.

Mulțumesc pentru citire și cuvintele-ți frumoase!

Suzana Deac a spus :

Un text cu iz tragi-comic, in care monologul acapareaza locul dialogului ca forma de expresie, dramatismul este gradat pe masura aglomerarii evenimentelor in acelasi spatiu istoric, limbajul plin de regionalisme se amesteca cu neologismele erei moderne ca hamuri, curele, vibratoare sau gipane. Descrieri specifice satului, cu simplitatea si reverberatia sentimentelor umane, ce se reflecta in omul simplu, ingradit si impotmolit in propria sa morala: Obrazul, obrazul cum mi-l spăl?

Cand a contat individul pentru societate? Nici in trecut si nici azi, cand dupa marea hotie a urmat perioada presului, cu actiunile ascunse de vazul lumii ca in final sa se ajunga la statutul de zemflemist, care face murdarii in fata lumii, fara sa mai recurga la metafora presului.

Un text literar gandit, judecat, adulmecat, cu greutate istorica si portretizare autentica.

O sugestie, daca mi se permite: introducerea unor aliniate pt decondensarea textului si odihna privirii. Multumesc.

[Ion Lazăr da Coza]

Evident, e o greșeală gramaticală de care mi-e rușine, scumpă Veronica Pavel Lerner! Dacă personajul mai „comitea” astfel de greșeli, puteau fi puse în contul „culorii locale”, dar așa...

Vezi, tocmai de asta insist, până la a deveni insuportabil, ca autorii să-și corecteze greșelile sesizate de colegi. Nu-i așa că dacă textul acesta nu era deja tipărit, el nu avea această greșeală fiindcă l-a citit și Veronica Lerner? Ba da! De aceea spun și tot spun - zece, douăzeci, o sută de ochi văd mai bine decât doi!
Mulțumesc!

Veronica Pavel Lerner a spus :

Da, literatura 100%! Excelent! 

PS: personajul are un limbaj coerent si corect gramatical. M-am mirat sa "aud" din gura lui " l-a apucat, frate, pandaliile", in loc de "l-au apucat". Poate ca e voit asa ca facand parte din "culoarea locala"...