De la o poezie…*

 

      Există în Sura 94 din Coran, intitulată „SURAT AŞ-ŞARH” (sura Deschiderii), un verset pe care, citindu-l cândva, l-am notat într-un caiet cu alte însemnări, din dorinţa de a reveni asupra lui, fiindcă, exprima, pentru mine, ceva nelămurit, la acea vreme. Îl redau aici, cu acele însemnări: „Iar atunci când vei termina*, trudeşte**” (v.7). Şi îmi notam, dedesubt, aşa: (* când vei termina lupta cu frământările sufleteşti, pricinuite de alţii; ** atunci lauda îţi va aparţine ţie şi Dumnezeului în care ai crezut, pentru realizarea ta). Am făcut un efort în memorie, să-mi amintesc prilejul cu care făcusem aceste însemnări. Mi-am amintit doar că în clasa a VI-a (sau a VII-a) de generală, începusem să scriu poezii. Pe ascuns, ţineam un carneţel pe care n-aş fi vrut să-l vadă nimeni. Dar, fiindcă nu mă puteam stăpâni nici la orele de clasă, într-o bună zi, profesorul de matematică mă surprinse la una din orele lui, cum tocmai îmi notasem „ceva” în caieţelul vârât, mai apoi, sub bancă. L-a luat în mână, l-a frunzărit câteva clipe, apoi mi l-a întins, zicându-mi: „Lasă-te de prostiile astea. Mai bine ai fi atent la oră, că nici la matematici nu străluceşti.” M-am simţit rănit în orgoliul meu de copil, aşa că am ripostat: „Bine, domnule profesor, dar dacă nu sunteţi de specialitate, cum puteţi afirma despre poezie, că-i o prostie o astfel de îndeletnicire?” „N-ai decât să le arăţi şi profesorului de română, o să-ţi spună că toate astea sunt numai prostii în capul tău.” Mă simţeam, cum spunea Panait Istrati, în povestirea „La stăpân”, când, împreună cu mamă-sa, se prezentase la uşa lui Chir Leonida, pentru a se angaja la stăpân: „Mie mi se zvârcolea inima ca o vrabie în mâna unui copil: mă credeam pe punctul de a fi înmormântat de viu.” Am tăcut, fiindcă, altfel, m-ar fi scos la tablă, m-ar fi încurcat şi mi-ar fi dat o notă proastă. Şi, poate ar fi făcut-o, dacă nu m-ar fi salvat sunetul clopoţelului. Nu i-am purtat pică profesorului acela şi nici nu i-am arătat profesorului de română caietul cu poezii. „Copilul e începutul şi sfârşitul lumii” – mai spunea Panait Istrati. Cum să răneşti şi să îngropi, cu asemenea vorbe, un copil ce are o asemenea îndeletnicire? Asta, nu mai înţelegeam. Poezii, însă, am continuat să scriu, uneori şi pe foi albe, singulare, pe care le doseam prin nu ştiu ce manuale. Aveam în sat, o verişoară, Maiorica Richea (Mona), care-mi ştia pasiunea pentru literatură, dar nu ştia că scriu şi eu poezii. Avea această verişoară mai mică, un dar cu care era înzestrată, în a recita textul cu un timbru aparte al glasului. Povestea, pe care de abia acum încerc să v-o spun, s-a petrecut pe vremea când eram licean. Veneam pe acasă doar în vacanţă. Vară-mea (era elevă în clasa a VII-a) a venit într-o zi pe la noi, şi i-a cerut mamei voie să se uite prin cărţile mele de literatură, doar-doar va găsi o poezie care să-i placă, cu care să se prezinte la un concurs de recitări de poezie, organizat pe comună. Participau la acest concurs elevi şi eleve din mai multe şcoli de pe raza comunei. Şi, tot răsfoind prin cărţile mele (mama îi dăduse voie), a dat de o coală de hârtie pe care se afla scrisă o poezie de-a mea, intitulată „Fericire, dacă…”, semnată cu numele de Mihai Lormin. Din liceu, începusem să-mi semnez poeziile cu acest pseudonim, din teama de a nu fi „luat la ochi” de colegii mei de la Liceul Industrial Energetic Constanţa, care, numai ochi buni nu aveau pentru orele de literatură, pentru profesoara de Română, Jean Elena (sora lui Jean Constantin), dar şi pentru oricine manifesta o cât de cât aplecare şi înclinaţie pentru literatură. Se înţelege, eram doar un liceu de specialitate! Verişoarei i-a plăcut poezia, găsind-o „cu multă muzicalitate, cu un anumit mister poetic” (cum se exprimase ea, mai târziu), când mi-a povestit întâmplarea. „Am ales acea poezie – povestea ea în direct chiar autorului ei, fără să bănuiască ce exprimau „mirările” şi „uimirile” de pe faţa mea – poate, fiindcă am înţeles că şi ţie îţi plăcuse atât de mult şi o copiaseşi pe acea coală de hârtie. Am ales poezia, am învăţat-o, era, de altfel, uşor de memorat, avea doar 8 strofe, şi fiindcă începea cam aşa: «Cum cocoşii-n lună/N-or mai şti să zboare,/Să mă cerţi, mai vrei?/Palidă ninsoare!»… şi se termina cu acel îndemn al poetului pentru a primi, în schimbul fericirii, numai lupta sa în viaţă, ca semn al izbânzii care va veni, dacă o faci cu plăcere: «Fericire! Dacă,/Lupta-ţi voi primi/Turma ta de vise/Cine-ar păstori?». Aşa înţelegeam eu pe atunci, pentru că trebuia să descrii la concurs şi tema poeziei alese.”

– Da, dar era o nebunie să renunţe la fericire, pentru nişte amărâte de vise, nu crezi? am căutat eu să- i atac principiile.

– Nu-i deloc adevărat! Poetul acesta înţelegea să lupte pentru o idee, pentru o nebunie cum spui tu, pentru orice, dar numai să creadă în lupta sa. Cine nu simte nevoia unei lupte, fie şi numai a lui, acela nu trăieşte, se pierde pentru totdeauna…

      Eram mirat şi uimit, şi nu ştiu ce m-a oprit să nu o îmbrăţişez pe loc. Am făcut o „mutră” de om nemulţumit şi, în total dezacord cu cele rostite, lăsând-o să continue, căci îmi devenise tare dragă.

– „…Și m- am prezentat la concurs. Am primit aplauze, iar juriul, la sfârşit, a anunţat că fusesem desemnată câştigătoarea concursului. În aplauzele sălii, am urcat din nou pe scenă, unde mi s-a înmânat premiul şi, în ovaţiile celor prezenţi, am fost rugată să mai recit încă o dată «Fericire, dacă…». La sfârşit, juriul, nedumerit de numele poetului care scrisese poezia, mi-a cerut să spun câteva cuvinte despre autor. Era singurul lucru despre care n-am ştiut să răspund. Nu mă așteptam să întrebe și așa ceva. Doar am îngăimat: „Mihai Lormin este un poet român… dar sunt convinsă că cei mai mari au auzit de el. Și am tăcut, fiindcă mă făcusem roşie la faţă, pentru că nu ştiam prea multe. Aplauzele m-au scos, şi de data aceea, din încurcătură.”

     Vă închipuiţi, când a terminat de povestit, aveam lacrimi în ochi şi mi-am sărutat, cu foc şi drag, verişoara.

– Hei, ce-i cu tine? Doar n-am făcut cine ştie ce bravură?!

– Sunt atât de fericit, am liniştit-o. Fiindcă azi, e prima oară când aud că sunt şi eu „un poet român”.

 

  • Recent, la o emisiune de radio, am fost întrebat dacă îmi amintesc care a fost cea mai frumoasă amintire de la începuturile mele literare. Și mi-am amintit-o pe aceasta.

Vizualizări: 58

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Minunată amintire! Amintire ce conține un sens de viață - îndemn al poetului pentru a primi, în schimbul fericirii, numai lupta sa în viaţă, ca semn al izbânzii care va veni. Un text ce poartă trăirile sufletești ale scriitorului, ale adolescentului din el, care a fost obstrucționat de profesorul său de matematică. Desigur, acestuia nu-i plăcea literatura. Admitem, dar nu se face să-i tai aripile unui copil. În fine, nu analizăm noi acum acest fenomen. Nu toți profii de mate au fost un Ion Barbu.
Din text mai aflăm că sora lui Jean Constantine a fost profesoară de română... Prin urmare, actorul nostru îndrăgit avea din familie antecedente de artă... chiar dacă el nu avea facultate (am auzit pe undeva). Dar talent avea cât carul...
Proza fascinantă, ca de fiecare dată, o bucățică de proză condensată și care lasă urme cu mai multe sensuri.
Deosebită admirație,
Sofi.

, în a recita cu voce tare.- mi se pare cam, pleonastic. Nu se poate recita decât cu voce tare.

Doamna Sofia: Comentariul d-voastră mă duce cu gândul la cele spuse de scriitorul (buzoian și el) Florentin Popescu, care spunea: „Câtă trăire autentică, atâta literatură!” Și acum, fiindcă ați deschis o fereastră în amintirile mele de licean, o să vă evoc câte ceva din tainele acestei familii „Jean”. Elena o chema pe sora actorului Jean Constantin și era profesoară de literatură în liceul meu. Avea fizionomia unei indience (așa cum ați văzut în filmele lor), dar avea un ten de semi-indiancă (era albă la față), spre deosebire de fratele ei Constantin, care era „țigan sadea”. Jean Elena făcuse studiile la Universitate cu Nicolae Labiș. De la ea știu că Labiș era salutat în poziția de drepți, de portarul de la Universitate, când intra în școală ( în timp ce toți ceilalți trebuiau să scoată legitimațiile în fața portarului). Era o femeie cultă și (sunt convins) datorită ei am fost încurajat să scriu. Ba chiar l-a luat deoparte pe prietenul meu Tudor Mihai, ca să mergem împreună la cenaclul din sala Sadoveanu (la București), unde moderator era Fănuș Neagu la acea vreme: anii 1971-1972.  (Tudor Mihai era elev de an cu mine, dar în clasa paralelă - eram la mecano-energetică, el la electro-energetică; o verișoară a colegului meu era vecină de apartament cu doamna profesoară și se vizitau). Jean (actorul) nu avea studii, dar avea talent cu carul. Îl vedeam venind, uneori, cu broscuța lui de mașină, la liceu, să-și ia sora acasă. Făcea circ din orice gest și noi, elevii care asistam la „reprezentație”, eram în al noulea cer. Doamna Elena se supăra și făcea cale întoarsă din fața lui. Cum îngenunchea, cu portiera deschisă și (teatral) o ruga să intre în mașină, asta ne dădea pe spate. Uneori o întrebam: de ce se poartă  așa cu fratele, un actor genial (spuneam noi). Îi aminteam cum îl văzusem ghidând șoferul broscuței sale să iasă de la FANTASIO, pe bulevardul Republicii (azi Ferdinand), că se oprea toată circulația și ieșeau toți să aplaude doar acest mic „giumbușluc actoricesc”. „Ce actor? ne răspundea. Un circar și un amărât scălâmbăiat ca el n-o să ajungă nici la picioarele unui actor adevărat!” Nu erau deloc „frați sufletește” pregătiți să lupte împreună pentru idealurile lor. Dar, cum se vede, sora s-a înșelat.  Vă mulțumesc pentru aceste răscoliri în memorie. Cu drag!

 

Ce frumos! Ce frumos! Aș citi la nesfârșit astfel de amintiri, de întâmplări. Mi-l imaginez pe Jean Constantin în genunchi, cu nasul lui ceva cam mare și cu figura lui inocent-comică. S-a nascut să fie comic. Probabil sora sa era certată cu el că nu făcea școală.
Dar ai cunoscut ceva personalități culturale de vază, dragule Tudor Cicu. Sau știi picanterii despre ele. Să ne mai povestești și nouă.


Tudor Cicu a spus :

Doamna Sofia: Comentariul d-voastră mă duce cu gândul la cele spuse de scriitorul (buzoian și el) Florentin Popescu, care spunea: „Câtă trăire autentică, atâta literatură!” Și acum, fiindcă ați deschis o fereastră în amintirile mele de licean, o să vă evoc câte ceva din tainele acestei familii „Jean”. Elena o chema pe sora actorului Jean Constantin și era profesoară de literatură în liceul meu. Avea fizionomia unei indience (așa cum ați văzut în filmele lor), dar avea un ten de semi-indiancă (era albă la față), spre deosebire de fratele ei Constantin, care era „țigan sadea”. Jean Elena făcuse studiile la Universitate cu Nicolae Labiș. De la ea știu că Labiș era salutat în poziția de drepți, de portarul de la Universitate, când intra în școală ( în timp ce toți ceilalți trebuiau să scoată legitimațiile în fața portarului). Era o femeie cultă și (sunt convins) datorită ei am fost încurajat să scriu. Ba chiar l-a luat deoparte pe prietenul meu Tudor Mihai, ca să mergem împreună la cenaclul din sala Sadoveanu (la București), unde moderator era Fănuș Neagu la acea vreme: anii 1971-1972.  (Tudor Mihai era elev de an cu mine, dar în clasa paralelă - eram la mecano-energetică, el la electro-energetică; o verișoară a colegului meu era vecină de apartament cu doamna profesoară și se vizitau). Jean (actorul) nu avea studii, dar avea talent cu carul. Îl vedeam venind, uneori, cu broscuța lui de mașină, la liceu, să-și ia sora acasă. Făcea circ din orice gest și noi, elevii care asistam la „reprezentație”, eram în al noulea cer. Doamna Elena se supăra și făcea cale întoarsă din fața lui. Cum îngenunchea, cu portiera deschisă și (teatral) o ruga să intre în mașină, asta ne dădea pe spate. Uneori o întrebam: de ce se poartă  așa cu fratele, un actor genial (spuneam noi). Îi aminteam cum îl văzusem ghidând șoferul broscuței sale să iasă de la FANTASIO, pe bulevardul Republicii (azi Ferdinand), că se oprea toată circulația și ieșeau toți să aplaude doar acest mic „giumbușluc actoricesc”. „Ce actor? ne răspundea. Un circar și un amărât scălâmbăiat ca el n-o să ajungă nici la picioarele unui actor adevărat!” Nu erau deloc „frați sufletește” pregătiți să lupte împreună pentru idealurile lor. Dar, cum se vede, sora s-a înșelat.  Vă mulțumesc pentru aceste răscoliri în memorie. Cu drag!

 

si este o amintire foarte frumoasa! ...

Chris:  Celui care nu va ști să facă un rug imens din amintiri și să stea apoi la taifas cu cititorii săi, taina scrisului nu i se va deschide niciodată. Un prieten susținea (la o discuție) că ea, taina, ar urma să fie împlinită într-un orizont nu prea îndepărtat, ori într-o altă dimensiune, după care ar urma o vânzoleală în sufletul scriitorului, așa cum fac ciorile din vârful plopului uscat, în curtea bisericii, tăifăsuind despre cel decedat, se zice. Dar nu sunt ciori (râdeam noi)– sunt amintiri: dacă le-ar da prin cap să bea din ceea ce zeul suprem, corbul din poveste, ar arunca, din plisc, la dorința voinicului, ar vorbi ca noi şi ar vâna și ele cu arcul. Cu drag!



Chris a spus :

si este o amintire foarte frumoasa! ...

În viață există oameni să ne pună piedici şi oameni care ne susțin... important e să ne urmăm visul! Ce frumoasă amintire! Eu mă bucur c-ai împărtăşit-o cu noi. Drag de prezență!

Mihaela: După un „mic” ocol (după bronzol) la Năvodari... și (nămol) la Techirghiol, iată-mă în fața calculatorului ca o pasăre care tocmai a zburat din inima „celui care scrie”, către „cel care mă citește”, spre capătul lumii, acolo unde visăm cu toții dinaintea coalei de hârtie. Și mie mi-e drag de voi toți. Să auzim de bine! 

Mihaela Suciu a spus :

În viață există oameni să ne pună piedici şi oameni care ne susțin... important e să ne urmăm visul! Ce frumoasă amintire! Eu mă bucur c-ai împărtăşit-o cu noi. Drag de prezență!

Nu mă mai satur să vă citesc, să vă ascult. Că e proză, că e poezie, că e comentariu, orice... Sunteți minunat, atât pot spune.

Vasilisia: ... ca un Gulliver pripășit și el peste noapte, pe lângă tronul cuvenit unui rege, pe aceste meleaguri buzoiene, mă simt, acum, citindu-vă comentariile (toate) - la venirea din prisaca de la țară - și mă copilăresc, ca atunci, în copilărie, pe lângă fusul și fuiorul mamei. Mă copilăresc... cu amintiri ce au fost odată! 

Vasilisia Lazăr a spus :

Nu mă mai satur să vă citesc, să vă ascult. Că e proză, că e poezie, că e comentariu, orice... Sunteți minunat, atât pot spune.

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2020:

Valeria Merca 

Sofia Sincă 

Mihaela Popa

Tudor Cicu

Nikol MerBreM

Vasilisia Lazăr 

Activitatea Recentă

Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog imaginează-ți a lui Tudor Cicu
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog aceste cuvinte vor veni prea târziu a lui Tudor Cicu
cu 7 ore în urmă
Postare de log efectuată de gabriel cristea
cu 8 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog amintiri de toamnă a utilizatorului Dinca Valerian
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog amintiri de toamnă a lui Dinca Valerian
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Haiku XI a lui Nikol MerBreM
cu 10 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Numai ochi și capră-neagră a utilizatorului gabriel cristea
cu 10 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mick Lorem
cu 11 ore în urmă
Tudor Cicu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog aceste cuvinte vor veni prea târziu a utilizatorului Tudor Cicu
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului LUMINITA SCOTNOTIS îi place postarea pe blog sonet nostalgic a lui Dinca Valerian
cu 21 ore în urmă
Utilizatorului LUMINITA SCOTNOTIS îi place postarea pe blog Haiku XI a lui Nikol MerBreM
cu 21 ore în urmă
Utilizatorului LUMINITA SCOTNOTIS îi place postarea pe blog Blocul Insomniac a lui Darie Giurgiu
cu 21 ore în urmă
Utilizatorului LUMINITA SCOTNOTIS îi place postarea pe blog din spatele stâncilor a lui gina zaharia
cu 21 ore în urmă
Postare de log efectuată de Darie Giurgiu
ieri
Postare de log efectuată de Dinca Valerian
ieri
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Numai ochi și capră-neagră a utilizatorului gabriel cristea
ieri
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Numai ochi și capră-neagră a lui gabriel cristea
ieri
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Numai ochi și capră-neagră a utilizatorului gabriel cristea
ieri
Postare de log efectuată de Costel Zăgan
ieri
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog aceste cuvinte vor veni prea târziu a lui Tudor Cicu
Sâmbătă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor