De-a v-ați-ascunselea cu Bucureștiul

[Burtea Corina-Elena]

  

  Zgomotosul oraș pare că se joacă de-a v-ați-ascunselea pe străzi întortocheate, adâncite între clădiri fistichii. Trec zâmbind pe lângă Universitate și-l întâlnesc pe Mihai Viteazu într-o șarjă impozantă, năpustindu-se spre mine; mă feresc din calea lui și dau de o clădire uriașă, înnegrită de timp dar păzită haotic de doi lei cu căpăstru din lauri; încerc să mă adăpostesc într-o biserică binevoitoare, cu turle aurii.

    E copleșitor interiorul la Sf. Nicolae, plin de culoare și de arabescuri in metal; un botez este pe cale a se întâmpla, moment de mare emoție și acoperit de har. Din frumusețea catapetesmei  pare că izvorăște lumină, legănându-se spre grupul de oameni prezenți. Mă retrag spre scările pronaosului și, la ieșire, dinspre o băncuță aud o mămică descurajată spunând fetiței:" Ce fac eu acum cu tine?". Privesc și înțeleg imediat. Copilul, de vreo doi- trei anișori, avea pe ciorapii frumoși, de firmă, două dâre întunecate de lichid, mergând până la săndăluțele elegante. Erau amândouă consternate, cea mică însă părea a spune printr-o ușoară ridicare din umeri că era normal să se ușureze dacă asta ii ceruse natura. Am căutat în poșetă și i-am întins mamei un pachet de șervețele, în timp ce aceasta găsise unica rezolvare rapidă: o dezbrăca de dresuri.

    Le-am părăsit și am continuat să mă ascund de orașul jucăuș prin pasaje subterane și guri de metrou, prin magazine cu scări rulante. Urc și cobor, gâfâi deja și de fiecare dată când stau locului, orașul întinde degetele lui de străzi după mine, strigând cu voce de guguștiuc: "te-am prins!"; râd și continui alergarea in ritm de sârbă printre geamurile unei clădiri  noi din sticlă montată în cadrul de cărămidă al ruinei vechii case; semănând cu un uriaș pahar, plin cu oameni. În București spațiul este prins sub timpul ce alunecă prin toate colțurile: Mihai Viteazu, regele Carol I, Iosif Sava.. statui ecvestre și busturi, clădiri masive alături de unele moderne, luminoase.

    Obosită, încerc un ultim subterfugiu ca să câștig jocul: mă duc la Teatrul Național, unde spațiul e predat maestrului Caragiale care-și regizează piesa încremenit în piatră. Grupul statuar dă naștere unei impresii de chiot, exuberanță și veselie sardanapalică în fața ciupercii teatrului și în îmbrățișarea grandioasă a Intercontinentalului; formând o capsulă a spațiului alunecătoare în timp.

    Seara se lasă, vrednică, acoperind cu liniște până si ciorile din Cișmigiu și mă despart trist de prietenul de jocl. Ne promitem solemn să reîncepem dis de dimineață. 

   Azi trebuie să găsesc ceva ce orașul ascunde de mine: librăria Rembrandt. Pun ochii, număr până la zece și pornesc GPS -ul, ca o trișoare. Bucureștiul râde și ajung in Centrul vechi, pe Lipscani, pe Doamnei și pe Carada. Nu găsesc decât un hotel ca o felie de șvaițer cu numele Rembrandt și fac cale întoarsă sau mai bine zis întortocheată, printre două clădiri pătrate care par că se înfruntă reciproc, pentru ca apoi sa glisez pe lângă Banca Națională și artefactele arheologice așezate sub sticlă. Uriașul ochi verde al orașului, semănând a ochi de sticlă mă supraveghează vertical ca un bloc. Mă duc împrejurul lui, sperând că aici s-ascunde; dar nu, dezamăgire, trebuie să pun din nou ochii..

mi-a expirat timpul și aud copacii șoptindu-mi: "Ai spart oala, hi hii..!" Reașez GPS-ul spre o papetărie de pe Calea Griviței și întâlnesc, surâzătoare,  biserica luterană pentru că mai apoi, printre blocuri banale și construcția modernă a Cathedral Plaza, mă strecor tiptil de pe General Berthelot , salutând minunata biserică Sf. Iosif. Aceasta face jocul mai domol, trecîdu-mă în ritm de baladă pe Budișteanu spre deal. Deodată, fără să mă aștept, deasupra capului, in strada îmbrăcată în verdeață apare o firmă zâmbitoare: Rembrandt- magazin pentru artiști. Aici e! Mulțumesc orașului că mi-a îngăduit să găsesc chiar destinația mea inițială, îmi cumpăr cele voite,. în timp ce gândul meu vinovat chicotește: -Ți-am dat-o, tu ești!.. 

Seara ies iar puțin la plimbare și, parcă înadins partenerul meu de joacă mă-mpinge spre singurul loc unde, dintotdeauna, fără să știu de ce, îmi dau lacrimile din senin: Cercul Militar Central din Piața Tricolorului. Vrea să-mi explice povestea locului, așa că mă duce la o placă comemorativă: aici a fost mănăstirea Sărindar!? Mută de uimire, înțeleg acum emoția locului. Orașul o știe și oftează din Cișmigiu până-n Herăstrău, apoi ne ducem la culcare.

Bucureștiul, a doua zi a pornit festivalul de teatru de stradă: actori, femei frumoase și toboșari colorați, o trupă pe picioroange și una îmbrăcată doar in culori vii, așezate pe pielea goală.. e clar că nu se mai joacă astăzi cu mine așa că mă ascund în mulțimea privitoare la o piesă cu păpuși mari. Alergăm după păpușari, care trag o căruță imensă ne cățărăm pe bornele străzii că să vedem mai bine: e foșnet și iubire, e ritm de horă mândră în Piața Revoluției, între statui și obelisc. Aplauzele prelungi încheie reprezentația trupei portugheze; în drum spre casă, lângă biserica Crețulescu, târziu în noapte, îmi dau seama că orașul mă căutase și abia acum mă găsise cu dăngănit subțirel de clopot... Neobosit joc de-a valma joacă orașul lui Bucur cu oamenii săi, vrăjindu-i să se întoarcă înapoi la zidurile lui dure, acoperite cu întortocheri cioplite in piatră: aici țâșnesc doi lei susținând pe spate balconul, mai încolo apar două diafane zeițe însoțite de amorași înaripați iar peste toate veghează statui impresionante ale domnitorilor, cărturarilor , muzicienilor și artiștilor iubitori ai acestui pământ.

 

  

 

-

 

[Vasilisia Lazăr]

Această proză scurtă se prezintă ca un jurnal de călătorie transfigurat liric, în care Bucureștiul devine un partener de joc, un oraș-personaj ce își ascunde și își dezvăluie fețele asemenea unui copil pus pe șotii. Metafora centrală – „de-a v-ați-ascunselea” – nu e doar un artificiu ludic, ci și un mod de a explora relația dintre individ și spațiul urban: orașul nu e doar fundal, ci interlocutor, oglindă și provocare. Personificarea orașului dă textului prospețime și dinamism („orașul întinde degetele lui de străzi după mine”, „Bucureștiul râde”). Această tehnică transformă plimbarea într-o aventură, o interacțiune vie. Interioarele bisericilor, statuile, clădirile vechi și moderne sunt surprinse în detalii plastice, cu o privire sensibilă și atentă. Cititorul „vede” și „aude” orașul. Apar povești, mituri, fragmente de istorie, momente personale de emoție (episodul de la Cercul Militar, întâlnirea cu mama și fetița). Această diversitate dă densitate textului. Tonul confesiv și cald face ca cititorul să simtă bucuria, oboseala, uimirea și nostalgia trăite de naratoare.

Acum și mici observații. Textul e bogat, dar uneori prea încărcat de detalii, ceea ce poate obosi cititorul. O selecție mai atentă a momentelor cheie ar da mai multă forță. Frazele lungi, cu multe virgule, riscă să piardă din ritm și claritate. O alternanță mai pronunțată între fraze ample și fraze scurte ar spori dinamica. Finalul, deși reușit prin revenirea la ideea de joc, ar putea fi mai condensat, pentru a lăsa o impresie mai puternică de încheiere.

Concluzie:

„De-a v-ați-ascunselea cu Bucureștiul” e o proză cu farmec aparte, care îmbină jurnalul de călătorie cu poezia și cu mitologia urbană. Bucureștiul devine o entitate vie, seducătoare și copleșitoare, iar jocul dintre autoare și oraș e o metaforă a relației dintre om și spațiul în care trăiește sau pe care îl descoperă. Textul cucerește prin imaginație și sensibilitate, chiar dacă ar câștiga printr-o mai atentă dozare a detaliilor și printr-o economie de limbaj.

Felicitări!