Cum s-a născut Dumnezeu (2)

[paparuz adrian]

„Să nu ucizi!” Dar să nu te sinucizi?  Nu mai pot, Rafael...Trebuie să mor...

-          Şi Dumnezeu, Nicolo?  Ce faci cu Dumnezeu?

-          Nimic, nimic...sunt născut pentru suferinţă, pot sa mor pentru acelaşi lucru....

Când am ajuns în America, mai întâi am sărutat Statuia Libertăţii, şi apoi acest mic crucifix moştenit de la mama...

„- Doamne, exişti şi aici?”

Şi atunci l-am auzit, Rafael, l-am putut auzi, înţelegi? Mi-a spus să am speranţă şi să cred în existenţa lui, aşa cum cred în existenţa acelei statui.

Statuia va dispărea, dar Dumnezeu nu!

                                                       /////////////

După câteva zile, l-am găsit pe plajă... Se împuşcase. În mâna stângă ţinea strâns o scrisoare, pentru mine: ”Rafael, sărută Statuia Libertăţii şi pastrează crucifixul mamei...apoi arde-mă şi ţine-mă la tine în cameră; uneori vom vorbi, îţi voi spune de ce am făcut-o...”

Şi acum cenuşa lui e la mine...îl simt aproape, că există, la fel cum îl simt pe acest copil orb, chemat de mine, venit de niciunde.

„De ce te gândeşti la toate acestea, Rafael?”

De ce ,tu,orbule, n-ai nici un răspuns?

E la fel ca atunci, în noaptea aceea, nu s-a schimbat nimic pe înfăţişarea lui, n-a mai crescut, nici nu a mai îmbătrânit.

-  Ai un nume, orbule?

- Tu îl mai ai, Rafael?

- Eşti Dumnezeu, orbule?

- Nu, nu sunt...

- De ce te caut pe tine? Cu ce mă poţi ajuta?

- Eu sunt o certitudine, Rafael...De aceea mă cauţi, pentru că eu nu cred în fericire, nici în timp...exist fără explicaţii, aşa cum ceilalţi mor fără explicaţii!

- Tu nu vrei să mori?

- Am o veşnicie pentru asta, dar tu, Rafael?

- ....

- Ştiu, eşti între două existenţe, sau între două nonexistenţe, e acelaşi lucru şi aştepţi un sfat de la mine, un sfat care să te ajute să alegi între viaţă şi moarte. Numai că, pentru mine, viaţa sau moartea e acelaşi lucru. Doar noi, bieţi bipezi ne temem de moarte, pentru că ne e frică să trăim. Totul e un mare nimic.

Ne aşezasem pe plaja mustind de atâta apă, sub ploaia fără sfârşit. Ploaia care aduce moartea, ţipătul...Erau patru sute cincizeci de zile de când începuse. O ploaie rece, cu picuri mici, ascuţiţi, deasă ca o perdea imensă ce acoperise brusc soarele.

Nu ştiu dacă în existenţa mea, vreodată, simţisem ceva asemănător, nici măcar dacă acel sentiment aparţinea umanului. Îl priveam pe orb şi totul în jurul meu începea să alunece, să se risipească, începeam să mă autodistrug....

- Orbule, am înnebunit?

- Nu, Rafael, e doar un efect secundar al ploii!

- Aş vrea să adorm, să nu pleci!

- Dormi, Rafael, dormi...

- Eu sunt Rafael?

 

                                                     -----------------

 

Casa era într-un cartier privilegiat, un cartier ministerial, la marginea oceanului. De-a lungul străzii, foarte late, pe o parte şi pe alta, se întindeau vilele oficialităţilor: demnitari,diplomaţi, ambasadori.

Totul era păzit: din capătul străzii până la celălalt capăt, adică pe o lungime de cel puţin zece kilometri, de cei mai antrenaţi soldaţi.

Niciodată nu părăseam cartierul; tot ce aveam nevoie se regăsea între „graniţele” acelui cartier select. Eram tabu. Cuvântul de ordine, pe care nu-l rostea nimeni, dar pe care îl respectam cu toţii, era: ”linişte!”.

Secretul guverna tăcut, greu şi deplin asupra capetelor noastre, sufocant, poluant....

Eram ca nişte ciumaţi, paria sau criminali...Poate acei guvernanţi să fi fost nişte tirani, despoţi (iar istoria îi va judeca), dar noi, copiii acestor oficiali, de  ce trebuia să fim frustraţi, închişi în „succesul” părinţilor?

Aveam, fiecare din noi, profesori particulari, servitori, doici, o armată de paznici, care ne îngrădeau orice mişcare.Nici măcar nu ne cunoşteam între noi.

Tata, marele dictator, lipsea foarte des... În permanenţă patru zdrahoni se aflau lângă el, chiar şi acasă te împiedicai de ei. Nu zâmbeau niciodată.

Mama era italiancă, tata yankeu, bunicul din partea mamei, spaniol, iar bunica din partea mamei, grecoaică. Un amalgam de naţii contribuiseră la ADN-ul meu.

Pe  bunicii din partea tatălui, yankei şi ei, nu i-am cunoscut niciodată. Tata ne-a interzis să vorbim despre ei... nici nu ştiu dacă au existat vreodată ...

Nu ştiu cum reuşise Antonia, adică mama, să-l iubească pe tata şi mai ales să-l urmeze aici, în America. Era un tiran din vârful degetelor de la picioare până la ultimul fir de păr. Ar fi putut ucide oricând, pe oricine, fără să-şi piardă zâmbetul sarcastic. Înainte de a deveni cel mai de temut dictator al istoriei, fusese general.

Lovitura de stat pe care a organizat-o a avut succes, iar el a schimbat lumea în rău...

Când am împlinit paisprezece ani m-a întrebat, de dinapoia masivului său birou:

- Rafael, ce-ţi doreşti cel mai mult?

- Să plec, să trăiesc dincolo ... („dincolo” numeam noi teritoriul lumii care se întindea mai departe de fortăreaţa cartierului rezidenţial)

- De ce?

- Fiindcă vreau să fiu liber!

M-a privit câteva secunde, apoi, mai înainte de a ieşi din casă odată cu gorilele sale, l-am auzit, abia şoptind:

- Zboară, copile, zboară ...

După câteva săptămâni, când s-a întors, ţinea în mână o colivie, iar pasărea dinlauntrul ei era una din  puţinele exemplare care mai supravieţuiau, dintr-o specie aparte...pe care mi-o doream de mult.

A aşezat-o lângă fereastră şi apropiindu-se de Antonia, le-a făcut semn, gorilelor să iasă.

-Priveşte-o, Antonia, această pasăre nu poate trăi în colivie; peste câteva ore va muri Chiar dacă, dincolo de această colivie o aşteaptă o moarte cauzată de imposibilitatea ei de adaptare, preferă să moară  decât sa accepte  traiul  în huzur, dar închisă. E foarte ciudată, în felul ei, legenda spune că, şi uneori, faptele confirmă această poveste, acela care o va închide va pieri odată cu ea, dar, tot această legendă spune că  aceluia ce îi va reda libertatea îi va fii până la moarte datoare...Nu se va despărţi niciodată de cel care, pentru ea, va fi de atunci înainte Libertatea! Acum  înţelegi, Antonia?

Mama a înţeles, dar această înţelegere aproape a sfărâmat-o.

Dictatorul mă luă apoi pe genunchi lui şi străduindu-se să îşi ascundă lacrimile, îmi şopti:

- Zboară, copile! Vei fi liber, mai liber decât vei dori sa fii şi vei înţelege...Să nu mă condamni şi  mai ales să uiţi cine eşti! ”Dincolo” nu vei fi decât Rafael.

Deschide colivia acestei păsări minunate şi pleacă. Te va urma pretutindeni, până în ultima ei clipă. Când va muri să ştii că şi eu voi pieri....odată cu ea.

Să nu ne mai cauţi niciodată, pentru tine de acum noi nu mai existăm.

Pentru că tu, Rafael, eşti altfel....

Eu am distrus, poate, lumea, dar probabil menirea ta e aceea de a o inventa!

 

                                                         *********

Când am trecut bariera, m-am trezit deodată singur, într-o lume absurdă. Totul părea un coşmar. Chipuri stupide, intenţionat deformate, sau ereditar moştenite, grupuri de mutanţi, cerşetori....

După câteva luni, trăind aiurea în mijlocul acelei lumi, înţelesesem. In cartierul din care venisem, se încerca salvarea demnităţii umane, sau a ceea ce mai rămăsese din ea. De acolo, în fiecare zi, din oră în oră, se transmiteau mesaje audio-video, cuprinzând statistici ale degradării umane pe plan mondial, şi înregistrări de arhivă, în care OMUL îşi avea rostul, demnitatea reunite sub efiigiile unei conştiinţe religioase:

        OMUL- fiu al lui Dumnezeu

                    - stăpân al naturii

                     - pioner al spaţiului

                      - cuceritor al ştiinţei

Omul, omul.....

Alergam, cu pasărea mea prin lume, haotic, de frica celui ce devenisem.

Eram, de acum, la fel ca aceia care aruncau cu sticle în ecranele de unde se transmiteau acele mesaje. Eu şi pasărea mea...

Apoi, într-o zi, intrasem într-un bar să cumpăr ceva de mâncare pentru amândoi. Patronul, un cimpanzeu mulatru cu faţă de copil, dădea ordine unei sirene dolofane ce îşi dezgolise în totalitate cei trei sâni, provocator, servind cei câţiva clienţi pe un propulsor magnetic.

- Ţi-am spus să nu mai vii,  Rafael, cu pasărea ta aici, îmi sperii clienţii!

- Închideţi botul, Aldo! Te plătesc regeşte! Adu ceva de mâncare pentru amândoi, nu uita de heroină şi de o sticlă din coniacul ăla împuţit al tău....

Întâmplător m-am aşezat la o masă, cea mai apropiată de uşă, aşa cum procedam de fiecare dată.

Întâmplare....aiurea, vezi tu, orbule, nu există nimic întâmplător. Puteam să mă aşez la oricare dintre cele aproximativ zece mese aflate în preajma uşii...Puteam, nu?

- Desigur, continuă, te rog!

Mi-am aşezat lighioana pe masă şi contemplativ îl priveam pe tata,  pe ecranul tridimensional. Vocea lui, ca un tunet, încetase demult să mă mai impresioneze. Purta un costum de stofă crem, cămaşă şi cravată. Nimeni nu se mai îmbrăca astfel.

„ - Locuitori ai planetei, azi se împlinesc o sută de vremi şi jumătate, de când omul, în nesăbuinţa şi orgoliul său fără de margini, l-a ucis pe Dumnezeu. Omul, acum, va trebui să piară....Şi nu pentru că aşa vreau eu, ci pentru că aşa e SCRIS....Aţi făcut Universul de râs. Cine mai are valori morale, sau măcar crede că le mai are, să mi se alăture....După  cum ştiţi, timpul se apropie de final, se dizolvă, se contractă, piere, nu mai avem timp, idioţilor....”

Urmă bubuitura.Un diltoman diform sfărâmase ecranul. Puteam să-l ucid. Pentru prima oară simţeam o ură grea pentru mutanţi, pentru tot ce mă înconjura...

Mi-am amintit de Antonia, de fratele meu, de dictator....şi da, chiar am plâns, imaginează-ţi, orbule, am plâns....

Atunci, fata, pe care nici nu o văzusem, mi-a luat palma între mâinile ei, şi m-a privit lung, exact în pupile:

- E tatăl tău...ar trebui să se întâmple ceva chiar acum, ceva necugetat, indestructibil.... De exemplu, să-ţi ucizi pasărea ”Bumerang” sau pe diltomanul greţos. Noi suntem oameni, Rafael... Priveşte-mă, nu însemn nimic în memoria ta, tu însă, însemni pentru mine foarte mult, vei vedea. Dar ce căutăm noi aici?

O urmăream buimac...nu ştiam ce să înţeleg şi ce nu... Aveam memoria atât de încărcată cu date existenţiale, încât cu greu mi-am dat seama că îmi vorbea în franceză... Ştii ce înseamnă asta nu, orbule? Da, era o femeie adevărată, în carne şi oase; picturală, sculpturală, exact ca în descrierile anatomice. Devenisem un fel de animal obosit. Uitasem de ce am vrut să fiu liber şi uitasem că voiam să iubesc, să respir dragoste, să împart dragoste...Un animal fricos, speriat de lumină. Lumina era în faţa mea, iar eu, fugarul Libertăţii, fiul dictatorului, nu mai ştiam ce trebuie să fac.
           - Cine eşti? am întrebat-o doat ca să întreb.

- Sunt FEMEIA! Cea pe care o cauţi, pentru care ai părăsit ”Cartierul”.

-  De unde vii?

- De nicăieri, de aici, de pretutindeni, m-am născut pentru a te aştepta, eşti Alesul!

                                             *******

- Trezeşte-te ,Rafael! Încetează cu povestea asta, hai să colindăm plaja....

Adormisem?  Cu adevărat? Pentru prima oară după două sute de zile. Visasem ceva despre trecutul meu, ceva fantastic. O amintire neîntâmplată, dar vie.

- Ce poveste, orbule?

- Visul tău, linişteşte-te, sunt doar imagini pe care creierul tău le transmite din viitor printr-un tunel atemporal, îţi oferă posibilitatea de a privi dincolo, în imensitate.

- Orbule,am înnebunit?

- M-ai mai întrebat asta!

- Şi mi-ai răspuns?

- Te gândeşti prea mult la moarte, găseşti în ea vreo soluţie?

- Cândva mi-era teamă de moarte, dar asta înainte de a muri. Nu-mi amintesc cum se întâmplase, amintirile mi s-au amestecat, undeva în memoria pământului, făra putinţă de identificare... Acolo, în miezul lucrurilor, al vieţii, în inefabil, în micronul de spaţiu, rupt de timp, în clipa numărul unu, de după Marea Explozie, s-a întâmplat ceva, altfel decât trebuia să se întâmple, o deviere de energie, sau o revărsare de iubire prea mare, o culoare prea puternică, nu ştiu, ceva, o defecţiune minusculă, care nu a împiedicat naşterea Universului, a bărbatului Adam, a femeii Eva, a religiei, a toate câte au fost... Dar această maşinărie, pe care eu nu mi-o pot imagina ca neexistând, fiindcă, brusc mi-aş abroga propria existenţă, a început să scârţie, să cabreze, să ruginească. Datorită acelei dereglări, efortul ei de a menţine lucrurile aşa cum au fost plănuite de Creator nu mai poate fi susţinut, iar urmările se rup de concepţie. Poate chiar aşa a fost programată, ca noi, oamenii, să o sezizăm şi să o remediem în timp util, un fel de test suprem. Simţim această dereglare universală de zeci de generaţii, orbule, dar energia noastră spiritulală se pare că nu este şi nu va putea fi destul de puternică pentru a reusi să aducă lucrurile la normal, iar răul s-a extins chiar prin noi, prin lipsa noastră de credinţă şi incapacitatea de a ne purifica. Şi ce mai putem face, noi, orbule, chiar dacă suntem mai lucizi decât ceilalţi, pentru a aduce  Omenirea acolo unde ar trebui să fie?

- Să uiţi de acest mecanism, Rafael, să construieşti altul...O altă idee. Căci acolo, în idee trebuie lucrat, să uiţi de secunda unu şi de tot ce a urmat, să numeri un alt fel de început, un altfel de zero, de unu, de doi, de trei...

- Dar, orbule, asta înseamnă să schimb tot, să învăţ să construiesc o altă lume, să inventez o altă matematică, o altă filozofie, să recreez...Nu sunt Dumnezeu, orbule...

- Dar cine e Dumnezeu, Rafael?

- Secunda zero secunda minus unu, şi toate celelalte dinainte, ideea, concepţia, explozia, liniştea, viaţa...lumina.

- Dar dacă Dumnezeu a murit, Rafael?

- Atunci suntem pierduţi, orbule!

- Pierduţi, unde?

- În neant, în nimic, în eternitate....

- Renaşte-l pe Dumnezeu...

- Din ce?

- Din nimic, din neant, din eternitate, şi mai ales din dragoste! Dar iubirea ţi s-a stins, chipul tău trădează acest lucru....Cunoaşterea te-a înghiţit şi pe tine, Rafael, desi tu eşti altfel ...

[Corina Militaru]

Interesantă ideea dereglării care a condus la o înșiruire de secvențe purtătoare de erori și concluzia că istoria ar trebui rescrisă. Sunt curioasă să citesc continuarea :)

[paparuz adrian]

multumesc, Corina....o sa postez continuarea!

[Sofia Sincă]

Interesant în continuare. O lume distorsionată, creată de timp, de oameni, de tehnologie. Desigur nu există fericire în privarea libertății, dar nici în afară, după cum se vede. Răspunsul se află în concluziile de la finalul textului.

Imaginație bogată, teorii filosofice, scrise sub formă simplă, ca într-o poveste de tip SF. Și totuși... parcă am văzut acest film. :))) glumesc.

Aceeași problemă cu punctele de suspensie: lipsa pauzei între ele și cuvânt.

Am citit cu reală plăcere.

Sofy