costumul

[Bircea Marian]

 

Îngrijit cu venerație, scos la aerisit în fiecare anotimp, purtat de trei ori pe an la biserică, de Paști, Crăciun și Anul Nou, costumul împreună cu o fotografie veche, boțită, era tot ce-i rămasese tatălui meu de la bunicul ce nu l-a purtat, de fapt nici măcar nu a apucat să-l vadă. Tata nu împlinise opt ani când a făcut călătoria în orașul dintre dealuri. Omul creștea animale, era dulgher, măcelar de ocazie, iar în restul zilelor lucra la cei care aveau pământ. Către oraș călătoria a durat trei zile, timp în care au dus două juninci. Abia după ani de zile mi-am dat seama că este singura amintire dragă pe care tata o avea cu tatăl lui. Orașul mare, cu clădiri falnice, farfuriile și vesela domnilor la masă, cinematograful magic unde a văzut imagini în mișcare cu Carigan. Nu știam cine este Carigan, mie mi se părea că exagerează puțin, dar erau impresii puternice, de copil venit de la țară. Pentru că au fost nevoiți să stea două zile în oraș, o zi pentru sacrificat vitele, o zi în așteptarea banilor. Auzea tot timpul că sunt vremuri grele, că se vor întâmpla lucruri rele pentru toată lumea. În a doua zi, bunicul a reparat acoperișul, magazia de lemne, cotețele de păsări și gardul gazdelor. Banii i-a primit după învoială, pentru restul însă, nu era vorba de omenie sau nădejde, dar cumpărătorul, domnul Saul, a luat bunicului măsuri cu promisiunea unui costum domnesc care multă vreme o să-l poarte urmașii și va fi admirat de toată lumea. Nici nu s-au întors bine acasă și țara a fost ruptă în bucăți, granița era aproape de satul lor și veștile rele nu conteneau să vină. Dintr-o parte în alta treceau șiruri de căruțe încărcate cu agoniseala de-o viață. Veneau românii, plecau maghiarii din sate. Unde plecați, mă? Se vorbea că o să înceapă urgia și bărbații satului vor fi luați la oaste. Toți copiii mici s-au sfătuit cum să țină departe necazul de satul lor, cum să-și țină tații acasă. La intrarile din sat au pus grămăjoare de pietre ca atunci când o s-apară războiul, să-l alunge cu bolovani. Numai că războiul a intrat ziua în amiaza mare în sat pe bicicletă, în chip de poștaș ce-a adus lista cu cei care trebuiau înrolați. Rămâneau doar bătrânii, feciorii popii, ai morarului, ai primarului. Nu era drept, dar umbla vorba că cineva trebuie să se îngrijească de credință, de cei de-acasă. Bunicul a adunat cât a putut bani și merinde. Și-a făcut socoteala că într-un an se-ntoarce, numai să elibereze Basarabia de sub ruși. A plecat într-o zi după ce și-a îmbrățișat femeia și copiii. La o săptămână, au primit fotografia lui în uniformă. Nu a ajuns bine la Nistru, că acasă, bunica, femeie tânără plină de nevoi, a risipit în scurt timp banii și merindele lăsate cu cine s-a nimerit. Pentru taică-meu a început viața grea de slugă la vitele bogătanilor, veșnic flămând, desculț, dezbrăcat, umilit. Apoi, corbii cu vești proaste nu au mai prididit să anunțe moartea pe front a bărbaților plecați. Bunicul a căzut undeva în Crimeea, nimeni nu-i știe locul de veci. Fără sprijin, tata și-a pus nădejdea în Dumnezeu. După război, țara cuprinsă de schimbări, secetă și foamete, a decis după ce a pierdut un milion jumate de oameni că nu-și mai poate permite să piară pruncii oropsiți și necăjiți. Luat copil de trupă de batalionul local, tata avea să descopere rigoarea, disciplina, scrisul, cititul, hrana și odihna la timp, precum și faptul că taică-său, acolo pe front nu a fost tocmai un papă-lapte. La reorganizarea armatei după principii sovietice, adolescentul orfan  a trebuit să înfrunte lumea largă. Un văr de-al bunicului, suferind, l-a chemat la el. I-a dat învelit în mai multe straturi de hârtie un pachet, trimis  nimeni nu știe cum de croitor, bunicului; i-a mai dat sfaturi, scule și o meserie, să nu moară de foame. Costumul l-a îmbrăcat prima dată când a terminat stagiul militar. Cam asta era povestea costumului spusă de taică-meu. Râdeam de el când îl vedeam că poartă cămăși colorate, omul nu avea pic de simț cromatic sau estetic și-mi replica sec că florile de pe câmp au culori minunate. Știa să mă pună cu botul pe labe, simplu, fără alte explicații. Cu puțin înainte de cutremurul din ’77, ai mei au cumpărat un televizor alb-negru. Mare minune televiziunea! Într-o seară când la Telecinamatecă a fost difuzat La nord prin nord-vest, cu Cary Grant în rolul principal, tata a exclamt încântat: Carigan! Din acel moment a-nceput pentru mine fascinația pentru costum. Când eram singur acasă, îl admiram pe de-a întregul fermecat de rotunjimea și alinierea perfectă a nasturilor, cusătură trainică și aproape invizibilă, dungile împecabile de la pantaloni, vesta elegantă, contrastul intens dintre material, stofă neagră de lână fină și căptușeala de mătase. Cel mai mult mă uimise eticheta brodată: Weinberg Saul și fiul, Croitorie de Lux. Ofertele făcute de diverse persoane tatălui meu pentru costum mi-au întărit convingerea că asemena marfă nu se mai face. Dispariția fotografiei bunicului a provocat o uriașă dezamăgire, nimeni nu știa cum, eu bănuiam doi colegi de școală cărora le-am arătat-o, amintirile cu cei pierduți în război erau rare. A rămas doar costumul să înfrunte singur nostalgia și dorul nestins al tatălui meu. Și a stârnit atâtea certuri înfiorătoare. Cei trei frați mai mari, ajunși la vremea pirostriilor, refuzau categoric să poarte costumul în calitate de miri, fără să le pese de durerea sufletului orfan refăcut anevoie din cioburi, fără să înțeleagă că practic îi refuzau prezența spirituală bunicului dispărut la așa eveniment important pentru orice familie. Dacă eram cel mai mic, umblam cu hainele fraților. Îmi parveneau în bună stare deși purtate îndelung și cumpătarea exagerată a tatălui meu, refuzurile repetate de a-mi cumpăra ceva nou mi-au indus o neplăcută stare de inutilitate. Când mi-a venit rândul, am cerut costumul. Tata, dezamăgit de mine, a dat a lehamite din mână, nu meriți așa ceva. E adevărat, am ajuns   muncitor ca el, veșnic în salopetă, cu logo-ul firmelor la care am muncit, adică haine de firmă, nu domn ca frații mei. Nu știa că pasiunea mea pentru costum m-a condus în diverse locuri din țară unde am avut privilegiul, da, privilegiul de a povesti cu oameni care au trăit istoria, nu au citit-o în manualele oficiale scrise de slugi cu diplome. Despre Weinberg Saul nu am aflat multe. La un moment dat a fost expediat de poliția horthystă și garda zdrențăroșilor din ghetoul de la Bungăr către Polonia, unde Saul și toată familia lui au dispărut în vălătucii de fum ai crematoriilor de la Auschwitz II. Multă lume își punea degetul al buze când discutam despre așa ceva, chiar și acum mi se întâmplă, să nu cumva să zgândăresc niște sentimente. Trebuie  să ținem minte, nu să îngropăm atrocitățile sub grămada de praf a uitării, să le repetăm la nesfârșit aidoma imbecilizaților de imagini blurate, incapabili de empatie reală cu victimele ororilor, hotărâți să asculte îndemnul la ură făcut de așa-ziși patrioți vocali. Într-una din iernile bizare din ultima vreme, zăpada de-un deget acoperea drumul iar la întoarcerea de la biserică, tata a alunecat pe gheață, pojghița subțire s-a rupt și costumul a avut de suferit îngrozitor din cauza mizeriei. Nu a mai fost purtat. Omul se lovise rău, a ieșit zdruncinat și vederea hainelor în suferință l-au demoralizat. După moartea părinților, printr-un ciudat concurs de împrejurări, costumul a ajuns la mine, umil, șifonat, neîngrijit. Am făcut tot ce trebuie să-i redau strălucirea de altă dată. Când l-am luat pe mine, Doamne ce senzație plăcută, parcă m-ar fi îmbrățișat un bun prieten îndelung așteptat. L-am îmbrăcat de trei ori. La ceremonia de absolvire a fiului meu când a devenit inginer, la, ce desuet sună în timpurile astea, logodnă și la căsătoria lui. Avem obiceiul să vizionăm câteodată filme vechi. Așa a descoperit pe Zorba Grecul, Z, La dolce vita și mai nou Moromeții. Fără efecte speciale, supereroi, împușcături cât un război, risipă de mușchi și scene mult prea explicite condimentate cu replici proaste. Doar joc actoricesc și regie. După nuntă, am văzut The amazing quest of Ernest Bliss. Un film cu Cary Grant. La final mi-a cerut costumul în cel mai firesc mod cu putință. Nu am stat pe gânduri, i l-am dat cu dragă inimă. Ajută dacă poți omul atunci când are nevoie. Și viața reușește să ne surprindă în permanență. Chiar dacă am ieșit la pensie, sunt obligat să muncesc fiindcă banii de-abia ajung pentru medicamente și facturi. După zeci de ani de muncă, așa au hotărât niște specialiști foarte speciali, neverosimil de bine plătiți pentru ticăloșiile supărătoare pe care le produc. Nu știu, am citit sau am auzit că în tinerețe tragi ca nebunul să ajungi la bani, iar la bătrânețe cheltuiești banii să nu mori de boli. Nimic mai adevărat. Și acum muncesc în aceiași companie cu fiul meu. Astăzi are o prezentare care va fi transmisă în diverse părți ale lumii. În penumbra sălii de ședințe, îmbrăcat în costum, cu o cămașă albă care ar face zăpada să pălească de invidie, în fața unui ecran de proiecție, copilul meu vorbește oamenilor și lumii. Arată impecabil, de parcă însuși Cary Grant a coborât în sală, cu o distincție naturală remarcabilă. Brusc îmi aduc aminte de spusele croitorului Weinberg care tocmai se adeveresc sub ochii mei. Văd în imaginea de gentelman a fiului pe bunicul, pe tata, mă regăsesc și eu pe deplin, un lung șir de truditori, pe care costumul nu a stat atât de bine. Întorc emoționat capul, toată lumea ascultă, femeile cu ochi umezi îl sorb din priviri. Și singurul lucru care-mi trece prin minte este mila pentru tinerii care dau o grămadă de bani pe haine minuscule, atât de strâmte că par să pleznească, peticite sau mai rău, gata rupte și destrămate. Lumina s-a aprins, ieșim din sală, aud felicitările adresate fiului de către colegi și oaspeții de peste hotare uimiți de aspectul  costumului. Întrebat de ce a ales o ținută atât de elegantă, de protocolară, răspunde clar și răspicat. Din respect pentru mine, pentru voi, pentru muncă,  pentru organizație. Și în momentul acela i-am strivit pe toți de pereții sălii de ședință, așa de mult mi s-a umplut de încântare și satisfacție sufletul. Glumesc. Nu am strivit pe nimeni și dacă aș fi explodat, zău că nu-mi părea rău. Mai arunc o privire să văd ce las în urma mea. Un om care se potrivește perfect cu un costum. Croiala retro, clasică și sobră, ținuta decentă, simplă și elegantă, haine făcute să scoată în evidență caracterul, nu anatomia.  

[Mihai Katin]

aceasta  scurta  este  un  extraordinar  recurs  la  memorie, un  banal costum devine  emblematic , este  semn  de  trecere intre  generatii  si  de stabilitate intr-o   lume  a  schimbarilor  haotice...un  text   de o  evidenta calitate  narativa!

[Bircea Marian]

 Vă mulțumesc pentru lectură și pentrul spiritul de observație. Da, așa este.

Mihai Katin a spus :

aceasta  scurta  este  un  extraordinar  recurs  la  memorie, un  banal costum devine  emblematic , este  semn  de  trecere intre  generatii  si  de stabilitate intr-o   lume  a  schimbarilor  haotice...un  text   de o  evidenta calitate  narativa!

[Chris]

povestiri de familie. frumos ca s-a transmis din generatie in generatie, o bucata de istorie, practic.

[Bircea Marian]

Asta am intenționat, să transmit mai departe o bucățică de istorie. Mulțumesc pentru lectură și apreciere.

Chris a spus :

povestiri de familie. frumos ca s-a transmis din generatie in generatie, o bucata de istorie, practic.

[Vasilisia Lazăr]

Excelent text! Mi-au dat lacrimile de câteva ori... Sunteți un bun prozator. Vă așteptăm în Antologie. Considerație!

[Bircea Marian]

Vă mulțumesc pentru apreciere și lectură.

Vasilisia Lazăr a spus :

Excelent text! Mi-au dat lacrimile de câteva ori... Sunteți un bun prozator. Vă așteptăm în Antologie. Considerație!