Condamnare ( continuare-fragment 16)

[Giurgiu Silvia]

   O nouă dimineață bătu la ferestre, timidă și înfricoșată. Somnul ce purtase cu sine îndurător, pentru un ceas sau două rațiunea femeii, se risipi speriat de perspectivele sumbre ale zilei. Agitația extremă în care se stinsese molcom conștiința unui minți inflamate de teroare, se trezi ca o hidră, azvârlindu-și otrava peste sufletul neajutorat. Amneris se strădui să-și limpezească mintea prinsă încă, între umbrele nopții și confuzia zorilor. Era atât de obosită, încât ar fi plătit cu viața pentru un somn lung și izbăvitor. Lumina creștea odată cu timpul, nepăsătoare la zbuciumul muritorilor. Liniștea înșelătoare picura iluzii în sufletele cuminți. 

   În casă, nici o mișcare nu tulbură venirea insidioasă a zilei. Din salonul ce peste noapte se transforma în dormitor pentru asistente, se auzea respirația ritmică și liniștitoare a Luciei. Amneris îl ascultă, îmbătată de senzația de calm și siguranță ce o învălui deodată și se umplu cu energie de la acea resursă infimă de realitate și normalitate. Trebuia să se agațe de orice minimă șansă pentru a absorbi forță, speranțe și curaj. Un fior prelung o răscoli și echilibrul cu greu cucerit se clătină șubred. Ascultă cu aviditate tic-tacul orologiului din salon, susurul țevilor de apă din bloc, freamătul orașului ce se trezea somnoros din letargia nopții, huruitul liftului ce își începuse destul de devreme cursa zilnică. Toate acele zgomote firești o linișteau puțin, îi permiteau să se simtă și ea o rotiță dintr-un angrenaj colosal, necesară pentru buna funcționare a acestuia. Se înfurie brusc, amintindu-și că exista o amenințare iminentă care dădea târcoale prin apropiere. Deodată nu mai fu capabilă să audă sunetele liniștitoare ce-i îmbătaseră pentru câteva clipe simțirea. Frământările începură să-i biciuiască nervii, mintea obosi de moarte refuzând să colaboreze, iar teroarea începu să sape nestingherită abisuri.

   În salon deșteptătorul întrerupse promt, odihna Luciei. Era ora șapte și începea ritualul cotidian al unei zile obișnuite: medicamentele la ore fixe, mic dejun, chinul de nedescris al igienei corporale, operațiile sofisticate de reglare a aparatelor ce-i asigurau existența mizeră, îmbrăcatul și transportarea în fotoliul special din salon unde își petrecea ziua și după aceea... orele mult așteptate de fizioterapie cu  ,,cel mai bun specialist din țară!” Gândul acela îi întunecă rațiunea.

   - Buna dimineața somnoroaso! auzi deodată glasul jovial al Luciei, care în circumstanțe normale i-ar fi făcut chiar plăcere. Ai dormit bine noaptea asta? Nu prea pare, observând după mina pe care o ai! Se pare că va trebui să mărim puțin doza de Melatonină. 

   ” Că multe mai știi tu! replică înciudată Amneris. Dacă s-ar rezolva totul atât de ușor!” Privi totuși, cu simpatie chipul blând al femeii care o îngrijea cu devotament și bunătate de atâta timp, suportându-i

toate capriciile și firea veșnic nemulțumită. Peste o altă oră sosi cealaltă asistentă și împreună o puseră la punct pentru ziua ce urma. Amneris ar fi dorit ca timpul să se oprească în loc și acele prezențe liniștitoare să nu se mai îndepărteze nicicând de lângă ea. Simțea un regret insuportabil, ca și cum era silită să spună ,, adio” unei vieți plină de limite, dar cât de cât suportabilă, datorită acelei normalități ciudate pe care i-o oferea rutina zilelor de invalidă. Se miră că exista un rău mai mare decât cel pe care deja îl trăia. Crezuse că atinsese apogeul suferințelor. Se cutremură din nou! Se părea că aventura ei nu se sfârșise!

   Din fotoliul rabatabil unde stătea ca împăiată toată ziua, putea vedea doar televizorul și orologiul de alături. Se apropia vertiginos ora nouă și începu să simtă o greață grea ce-i urca din măruntaie ca un abur veninos, cuprinzându-i iremediabil trupul și creierul. Privirea i se încețoșă încet, amestecând imaginile pe care televizorul enervant i le trimitea forțat în subconștient. Căzuse într-un fel de sincopă din care o scoase violent, soneria de la intrare. Ochii imobili și goi se măriră de nu mai încăpeau în orbite, iar creierul începu să ardă cu vâlvătăi provocându-i usturimi intense.

   - Bună dimineața fetelor! ciripi vesel noul sosit. Totul e în regulă! 

   - Da domnu doctor! vă așteptam! 

   - Cum se simte azi bolnăvioara noastră?

   - Cam obosită! sublinie Lucia. Nu a dormit prea bine în noaptea asta, judecând după aspectul pe care îl are! 

   - I-auzi! Cum așa? se miră el. Dar mai bine să ne convingem cu proprii ochi! decise, aplecându-se grijuliu peste trupul inert. Își cufundă privirea în ghețarii albaștri, imenși, ce țintuiau infinitul și se simți siderat. Fulgere reci îi străpunseră creierul, pe care-l simți secționat în mii de particule. Se ridică brusc de mijloc, panicat și amețit. 

   - Mda, mă tem că aveți dreptate voi! mormăi el, privind speriat chipul cadaveric. Îi voi da un

energizant ușor, ca să prindă puțină forță. I-l pui în perfuzie, Lucia! Dacă ați terminat aici, puteți merge la treaba voastră, căci noi vom fi foarte ocupați următoarele două ore. 

   - Bine doctore! eu plec că am fost de noapte! Dar Maria iese la cumpărături și se întoarce înainte să plecați dumneavoastră.

   - Ok fetelor! Fiecare la treaba lui! Timpul trece, spuse el frecându-și mâinile însuflețit.

   Neclintire, liniște, tensiune, pericol... deveniră brusc palpabile, după ce ușa se închise cu zgomot sec în urma celor două femei. Pași vătuiți se apropiau și se îndepărtau, tăcerea grea completa golul din sufletele urâțite de ură, veche de când lumea, parcă. Cu un huruit sinistru, scaunul cu rotile de la biroul Carlei se înfățisă în fața ochilor de culoarea oțelului. Giani se așeză mut, sinistru, implacabil. Minute lungi de tăcere spintecară mințile demonice ale celor doi cu gânduri întunecate, ucigașe... Apoi, un susur scăpat printre dinții încleștați, vibră în odaie ca un șuierat de cobră:

   - A sosit vremea, Amy! Suntem din nou, doar noi doi! Cum mai trece vremea! Iată-te aici, singură, vulnerabilă, fără arme, fără sarcasmul tău ucigător, fără replicile tale odioase... Cât te-am urât, iubito! De câte ori te-am ucis în gândul meu!...Dar tu ai zece vieți, nu-i așa? Ești încă aici... Moartea nu te-a vrut, nici ea! Îți dai seama, că te-a cruțat poate, pentru mine? O fi vrut s-o primești de la mine, oare? Nah, nu mai vreau să-ți ușurez viața! Dar ne vom juca... asta da...Oh, ce ne vom mai juca, Amy! Cu ce ți-ar place să începem? Știu că ești acolo, mai prezentă, mai furioasă și mai letală ca oricând! Ia să ne gândim, de ce ți-e frică cel mai mult!? Știi, Ambra, draga de Ambra, mi-a povestit despre obsesia ta cu mașina de respirat. Cică vrei să fii ventilată în continuu, că simți că nu îți ajunge aerul... Asta ar fi o pistă de plecare, Amy! Nuu, nu mă voi atinge de mașinuța ta scumpă! Valorile rămân înregistrate în memorie, așa că nu ne atingem de ea. Dacă mă gândesc mai bine, cred că putem să ne distrăm puțin cu butelia asta de oxigen! Ohhh, va fi tare distractiv! 

   Privi mucalit figura imobilă, evitând precaut săgețile letale ale ochilor. Se ridică cu o încetineală studiată și se aplecă amuzat peste ceasul ce indica valorile oxigenului. 

   - Mmm, doi și jumătate!... Puțiiiin, Amy! Doar atâta poți tu? Ridicăm un pic? Ce zici? Asta ajunge la șase- șapte... O luăm gradual, scumpo! Nu vrem să aruncăm plămânii în aer din prima, nu? Care ar mai hazul?

   Amneris se încurcă în pânzele cleioase ale terorii, ca un fluture prins iremediabil în cleștii ucigași ai păianjenului. Mintea ei urla de se prăbușeau aștrii îndepărtați ai cerului:

    ”Nu te atinge de aia, vierme! Nuuu!” Se înecă, se sufocă, se învineți, șiroaie de sudoare rece îi încunună fruntea, inima se precipită grăbită să iasă din carcasa devenită prea strâmtă, creierul se umflă și începu să ardă cu pălălaie albastră, spărgându-i irisul înroșit. Lacrimile țâșniră necontrolate, împiedicând-o să vadă surâsul feroce și satisfăcut ce se lățea pe chipul sinistru al bărbatului. Simți cum ochii îi erau uscați cu un șervețel de o mână delicată și putu să-și privească în față călăul. 

   Stătea liniștit pe scaun și asista la agonia ei cu o privire pierdută, extaziată, ce îi sfâșia creierul mai tare decât trombele de scântei ascuțite provocate de excesul de oxigen. Jocul acela macabru dură o eternitate, moartea se juca de-a v-ați ascunselea cu ea, halucinații cumplite  o purtară în dimensiuni inimaginabile, unde doi ochi o vegheau constant, teribili ca infernul. Într-un târziu, totul se cufundă în cel mai negru întuneric, liniștea veni binecuvântată peste ea, sustrăgând-o miloasă, torturilor cele mai crunte. Leșinase.

[Corina Militaru]

Ce soartă are personajul tău! Sinistru și doctorul, cu nimic mai presus decât Amneris. Aștept cu interes continuarea! :)