Condamnare ( continuare-fragment 12)

[Giurgiu Silvia]

   Ambra reflectă îndelung, iar povara responsabilităţilor ce se abăteau din nou asupra ei, nu i se mai păru aşa imensă. Destinul îi dăduse cel puţin şansa de a decide raţional şi cu bun simţ de acum înainte, fără intervenţia obsesivă şi iraţională a surorii, ce îi transformase viaţa într- un infern, în toţi aceşti ani. Pe de o parte, simţea compasiune faţă de starea ei actuală, dar nu se putea împiedica să simtă o stranie uşurare şi mulţumire, deoarece lucrurile se simplificaseră simţitor, peste noapte. După o discuţie privată cu medicul, ideile i se limpeziră şi optimismul crescu considerabil. Avea multe decizii de luat în ziua aceea, aşa că plecă de la spital fără să mai treacă pe la Amneris. Se îndreptă hotărâtă către casa Carlei şi acolo puseră la cale planul de acţiune pentru viitor.
   Pentru început, trebuiau să pregătească apartamentul lui Amneris şi să-l adapteze noilor exigenţe, deoarece profesorul îi spusese Ambrei că spitalul nu o mai putea ţine internată pe bolnavă, căci se depăşise cu mult perioada admisă unei internări obişnuite. Cum îngrijirea ei nu mai era atât de complicată cum fusese până atunci, mai mult din cauza caracterului ei veşnic nemulţumit, decât din cauza exigenţelor bolii în sine, hotărâră să reducă numărul asistentelor domiciliare, de la patru să rămână numai două. Astfel cheltuielile colosale impuse de acest lucru se reduceau şi ele considerabil.     Nu prea aveau scrupule în alegerea persoanelor care trebuiau concediate, obişnuite fiind să schimbe 20 pe an, deoarece nimeni nu rezista alături de Amneris mai mult de două luni în serviciu. Când angajaţii atingeau nivelul maxim de stress şi oboseală, îşi dădeau demisia din proprie intitativă, fugind cât îi ţineau picioarele. O preferinţă oarecare aveau pentru blânda şi răbdătoarea Lucia, care rezistase şase luni deja, fără să se plângă de ceva şi acceptând toate umilinţele şi frecuşurile teribilei paciente. Contau pe experienţa ei ca să ducă greul situaţiei.
   În timp ce Carla se ocupă de partea birocratică a lucrurilor, Ambra convocă în casa surorii asistentele şi le comunică cu răceală şi fără menajamente, deciziile luate. Nici un murmur nu se auzi în salon. Aşa se lucra în casa aceea. Cele două femei concediate fură asigurate că vor primi până la ultimul, toate drepturile ce li se cuveneau prin lege, îşi luară rămas bun cu respect de la Ambra şi  de la cele două colege rămase, apoi plecară fără nici o expresie pe chipurile imobile şi impenetrabile. Asta însă, până închiseră uşa în urma lor, căci odată ajunse în ascensor, îşi recăpătară volubilitatea şi însufleţirea. Se aşteptaseră toate la schimbări importante, ba chiar erau sigure că vor rămâne fără job, când auziseră vorbindu-se de euthanasie, dar nimeni nu se aşteptase la întorsătura şocantă pe care o luaseră lucrurile. Se simţeau chiar uşurate oarecum, eliberate dintr-un coşmar care le lăsa fără suflare, la sfârşitul fiecărei ture.
   Ambra instrui pe cele rămase în slujbă, informându-le în legătură cu toate schimbările ce vor avea loc, apoi le lăsă să pregătească minuţios casa pentru întoarcerea...bolnavei. Îi era greu să dea un nume acelei stări. "Bolnavă" i se părea prea mult spus, deoarece acel corp aproape mort sau aproape viu, nu mai putea avea o definiţie precisă. Oricât s-ar fi străduit, nu reuşea să creadă că mai exista viaţă şi conştiinţă în carcasa aceea inertă. Evita să rămână singură în preajma ei, sau să privească ochii aceia goi ce îi dădeau fiori. Nu reuşea să-i vorbească, deoarece era ca şi cum ar fi vorbit unui cadavru. Nu putea să mai simtă nimic lângă ea, nici o emoţie nu-i mai înfiora inima. Pentru ea Amneris murise, dar se încăpăţâna să rămână încă acolo, ceea ce o irita de-a dreptul pe Ambra. Se îngrozi când se surprinse gândind aşa şi jură să nu lase pe nimeni să intre în sufletul ei de acum înainte,pentru a nu fi descoperită. Mai ales pe Carla! Ar fi considerat-o un monstru şi i-ar fi fost ruşine cu o astfel de mamă.
   Seara cinară împreună acasă la ea şi îndrăzni să o roage pe fiica ei să doarmă acolo în noaptea aceea. Fata nu se lăsă rugată căci îşi iubea mama mai presus de orice. Îşi sună iubitul care nu fu prea încântat de perspectiva de a dormi singur, dar îşi înfrânse nemulţumirea. În dupăamiaza zilei următoare, Amneris fu instalată în patul ei imaculat şi parfumat. Un alt mod de viaţă tocmai îşi începea cursul în casa suspendată între cer şi pământ. Se isprăvise cu travaliul scandalos şi epuizant al aranjatului pernelor, cu montatul şi demontatul nebunesc al soneriilor şi telecomenzilor pe corp, în puncte la îndemâna ei, fixate cu metri întregi de bandă adezivă, cu tăbliţa şi markerul pe care ea se încăpăţâna să mâzgălească semne de neînţeles, aducând la nebunie bietele femei ce-o îngrijeau. Acum pretenţiile ei absurde rămâneau îngropate în cine ştie ce caverne ale minţii, iar liniştea şi relaxarea domnea în casă.
   Ambra se obişnui cu încetul să nu mai simtă repulsia aceea vinovată la vederea ei, reîncepu să îi vorbească de una şi de alta, să-i aducă la căpătâi rudele renegate, prieteni uitaţi şi mai ales pe bunul şi bătrânul Amedeo, copleşit şi el de un Parkinson implacabil şi de povara celor 94 de ani, dar animat de aceleaşi sentimente profunde şi curate pe care sufletul lui le păstrase intacte de-a lungul unei vieţi ce părea că nu-şi găseşte capătul. Sprijinit de braţul puternic şi sigur al asistentei sale, tremurând din cap până -n picioare, se aşeza obosit lângă ea, îi prindea mâna inertă şi i-o ţinea aşa două ore, până se terminau orele de vizită pentru Amneris. Îi şoptea poveşti doar de ei cunoscute, lăcrimând adesea.      Pe ridurile adânci lacrimile îşi căutau cursul, debusolate si indecise dar el, în loc să le usuce, ştergea cu şerveţelul strâns ghem în mâna tremurândă, obrajii uscaţi şi reci ai iubitei, de parcă aceştia ar fi fost udaţi de ochii lui aproape lipsiţi de vedere. Tabloul acelei iubiri nefericite mişca inimile privitorilor, dar nu şi pe cea a doctoriţei cataleptice. Când încă mai avea oarecare control asupra propriului corp, abia dacă îngăduia acea prezenţă devotată şi statornică ce se întorcea din când în când la căpătâiul ei, când îi permitea boala şi greutăţile vârstei. Acum însă, era nevoită să suporte pelerinajul detestabil pe care Ambra i-l impusese, pedepsind-o pentru trufia ei crudă.
   Privirile încărcate de milă ale vizitatorilor o înebuneau şi le simţea sfâșiindu-i carnea, ca pe nişte colţi ascuţiţi de hienă. Blestemă ochii aceia care nu se închideau nici zi nici noapte, siliţi să vadă ce şi pe cine nu voiau să vadă. Ura faţă de toţi creştea clipă de clipă, văzând, auzind şi înţelegând comentariile şoptite, privitoare la starea ei. Nu suporta să fie văzută în degradarea cea mai cumplită şi umilitoare în care o împinsese destinul. Avea o poftă nebună să-i stâlcească Ambrei surâsul învingător ce i se lăţea pe faţă de câte ori îi mai aducea la căpătai un alt personaj nedorit.
  -"Ai învins tu, ticăloaso! urla ea din hăul îndepărtat în care se zvârcolea. Te răzbuni că ai trăit în umbra personalităţii mele, toată nemernica ta existenţă, că ai fost mereu răţuşca cea urâtă şi proastă, fricoasă şi învinsă!" Dar exploziile mute îi otrăveau şi mai mult sufletul, făcând din el candidatul perfect pentru infernul care o aştepta ca un mire malefic şi nerăbdător. Într-o zi, atinse apogeul furiei când Ambra îi aduse drept mângâiere un preot. Nu-i veni să creadă când o auzi cu ce îndrăzneală o informă că e timpul să facă pace cu sine şi cu destinul, să-şi pună sufletul în lumina credinţei, să o convingă pe ea, cea mai înrăită agnostică, de existenţa unei lumi mai bune şi drepte, să o îndemne să se prosterneze la picioarele unui Dumnezeu în a cărui existenţa nu credea. Furtuna ce clocotea în mintea ei căută o cale de a ajunge la cei vii din jurul ei şi de a-i nimici cu furia ei devastatoare. Ambra primi cu evlavie din mâinile preotului icoana Fecioarei celor şapte dureri, ce avea inima străpunsă de şapte cuţite cu mânere de aur, încrustate cu câte un rubin şi o agăţă în peretele pe care ochii surorii se sprijineau fără posibilitatea de a-şi muta privirea.
  -E bine aici, dragă? o întrebă ea, întorcându-se pe jumătate către vulcanul uman ce pârjolea întunericul minţii. Surâsul ei cald, arse demnitatea monstruoasă cu presupusa lui batjocură. Ambra percepea zbuciumul acelui suflet captiv şi încerca să-i aducă alinare, împăcare cu sine şi cu lumea din jur, dar mai ales cu cerul şi toţi locatarii săi. Chiar credea într-o posibilă convertire, căci cunoştea concepţiile absurde ale surorii şi spera să o ajute să-şi găsească liniştea în lumina credinţei. Niciodată intenţiile ei nu fuseseră mai detestate şi mai blestemate, însă!

[Corina Militaru]

Ce personaj, Amneris! Foarte bine îi surprinzi psihicul.

Erori mai sunt, doar recitește și ai să le găsești :)

Aștept continuarea! :)

[Sofia Sincă]

Din ce în ce mai bine. Zbuciumul lăuntric celor două surori dezbătut, descris cu talent și determinare, încântă de fiecare dată când citești. Deși ideea pare a fi repetabilă, nu plictisește, din potrivă, ai citi și ai reciti.

Deci, continuă, dragă Silvia. Va ieși un roman psihologic pe cinste.