Comoara blestemată - VI. Zona duhurilor rele

[Ion Nălbitoru]

 

Zvonul despre dispariţia celor două perechi de tineri împânzi la repezeală satul. Mariţa lui Gogonete, prietena vrăjitoarei Buha, dădu fuga la surata sa:

- Dar ce s-a întâmplat Mariţo? Te-ai fi îndrăgostit de careva şi  n-am cunoştinţă? Sau ai fost cerută de muiere?

- Ehe, ce bine ar fi fost! Te-aş fi invitat la nuntă!

- Ha, ha, ha! Dacă vin eu în loc de nuntaşi vei avea la masă neamul drăcesc de la mic la mare, iar soliste în loc de lăutari, drăcoaicele! Ha, ha, ha!

- Mai lasă-mă cu prostiile tale! Prin sat au trecut două perechi de tineri, nişte cercetători, turişti sau oameni de ştiinţă şi cultură, nu am înţeles prea bine ce hram purtau, şi au dispărut aşa deodată…

- Ştiu, zise liniştită zgripţuroaica, au fost şi pe la mine.

- La ghicit?

- Au venit doi porumbei alaltăieri noapte să mă…

- Ce să-ţi facăăă?...  Şi te-au violat?

- Ce bine-ar fi fost! Dar nemernicii au venit cu gândul să mă jefuiască şi să-mi facă de petrecanie!

- Şi i-ai  transformat în stane de piatră sau în şobolani?

- I-am lăsat în pace. Eram într-o şedinţă cu aghiotanţii mei şi-i muştruluiam că nu şi-au făcut datoria…

- Nu mi-ai spus ce s-a întâmplat cu "peţitorii"!?

- Au zbughit-o ca doi bezmetici! Au crezut că tot ce străluceşte înseamnă bogăţie, iar când au ajuns acolo au dat de dracul! De unde şi zicala: „banul ochiul dracului!”...  Dar nu de grija lor mor eu acum. Principala mea preocupare este să te instruiesc ca să-ţi predau ştafeta! Cu oştenii întunericului nu-i de glumă! Au nevoie de activitate în permanenţă că altfel se întorc împotriva ta! Vreau ca eleva să fie mai ceva ca profesoara, zâmbi cotoroanţa cu viclenie ca s-o atragă de partea sa şi a cetelor  întunecate.

Deodată la poartă se auziră bătăi în bulumac. Baba se ridică sprintenă şi luându-şi „toiagul fermecat” ieşi în prag:

- Cine mă  deranjează?

- Poliţia!

- Intră dacă ai curajul!

- Ba vino tu mai aproape că am o vorbă ca să-ţi spun.

- Dacă îmi faci percheziţie, ziua nu găseşti nici un diavol în casa mea. Ca să-i cunoşti, te invit la miezul nopţii, dar n-o să-ţi facă plăcere. Cum mie nu-mi prea place uniforma ta s-ar putea ca nici dânşii să n-o agreeze…

- Sunt plutonier Miron Popescu, şeful de post!  Mă aflu în exerciţiul funcţiunii şi datoria mă apropie de casa ta că altfel… Şti ceva de dispariţia unor tineri care…

- I-am zărit doar aşa în treacăt, în noapte, când au dat buzna peste mine, dar au tulit-o mai repede decât au sosit. Neciopliţii, nici „sărut mâna, doamnă” n-au zis! Tineret prost crescut!

Cotoroanţa ieşi în drum şi exclamă:

- Ehe, dar am oaspeţi de vază ziua în amiaza mare! Ce mai faceţi doamna primar, Saveta Ionescu? Dar poftiţi în căsuţa mea modestă, rânji baba vicleană.

- Mulţumesc, dar n-avem vreme de pierdut.

- Înţeleg! Aveţi treburi urgente în primărie! Spune draga mea, ce vânt te aduce la conăcelul meu? Te supără careva pe la prefectura judeţului sau te doare capul de la privirea oacheşă a vreunui  voinic şi vrei un descântec de deochi?

- Îl însoţesc pe domnul Miron Popescu în ancheta pe care o desfăşoară cu privire la…

- Draga mea, ocupă-te de problemele social-administrative ale localităţii şi lăsaţi-i pe dispăruţi. Dacă nimeni nu le revendică dispariţia, vedeţi-vă de treabă. E bine ca unde nu vă mănâncă să nu vă scărpinaţi că s-ar putea ca mâncărimea să facă răni ca râia.

- Să ne laşi sătenii în pace, zise şeful de post. Mi-au sosit zvonuri pe la ureche că ai ceva de împărţit cu familia Valdescu…

- Zvonuri, zvonuri domniile voastre, mai adăugă şi se întoarse în curte la ale sale.

Când pătrunse în casă, Mariţa o asaltă cu întrebările, dar baba îi făcu semn că nu-i nimic serios.

De babă nu îndrăzneau nici măcar autorităţile să se lege. Mai încercaseră unii de la judeţ şi la întoarcere au avut accident cu maşina de au stat trei luni în spital. Totuşi, Buha îşi cam făcea de cap prin comunitate şi dicta după bunul său plac, ameninţând în stânga şi-n dreapta cu puterea farmecelor sale. Neliniştea în rândul sătenilor crescu şi în disperarea lor intenţionau s-o lichideze. Dar cine se încumeta la această acţiune periculoasă? Baba aflase de complot prin intermediul drăcuşorilor săi şi-şi luase măsuri de precauţie. Astfel, cei care numai gândiseră la aşa ceva rămaseră fără grai câteva zile, ca învăţare de minte, iar altora li se suciseră mâinile şi picioarele şi doar după multe slujbe la biserică scăpară de povara mutilării.

La îndemnul autorităţilor şi al sătenilor preotul Popa Ştefan decise ca duminică după Sfânta  Liturghie, împreună cu alaiul de la sfânta biserică, să descindă pe nepusă masă la cotoroanţă acasă şi să sfinţească locul cu tămâie şi agheasmă, citind în acelaşi timp rugăciuni către Domnul pentru alungarea necuratului şi aducerea pe calea cea dreaptă a păcătoasei. De cum se apropiau pe uliţele satului, satana o înştiinţă şi zgripţuroaica ieşi în drum cu  mătura în mână ameninţând disperată:

- Fugiţi nenorociţilor de la poarta mea!... Dispăreţi cu cetele voastre  de îngeri mincinoşi!... Lăsaţi-mi încornoraţii în pace!...

Părintele, în fruntea alaiului, rosteşte rugăciuni de alungare a necuratului. Cu o mână ţine în faţă crucea de argint, iar în cealaltă are un mănunchi mare de busuioc pe care-l înmoaie în agheasma dintr-o căldare purtată de doi voinici şi stropeşte din belşug uliţa satului, gardurile, casele şi curţile oamenilor. Din când în când lasă buchetul de busuioc în găleată şi din spate se apropie cu paşi mărunţi şi repezi cântăreţul care-i înmânează cădelniţa cu tăciuni aprinşi peste care presară din abundenţă tămâie, lăsând în urma lor o dâră uriaşă de fum şi miros îmbietor.

- Fugiţi, fugiţi hoţilor şi mincinoşilor de la poarta mea!... Pleacă prăpăditule din calea ortacilor mei… Pleacă Ştefane cu ceata ta!... Dispari Ştefane cu aghiotanţii tăi din rai… Văleuuu, ăsta coboară raiul pe pământ!... Credincioşii mei cu codiţă din adâncul pământului, nu mă părăsiţi!... Pleacă cu fumul ăsta înecăcios că-mi alungi puişorii… Văleu, parcă a erupt un vulcan de tămâie!... Pleacă cu ploaia ta din busuioc că-mi îneci cetele!... Aoleuuu, ce mă fac întunecimea ta?... S-a abătut potopul asupra noastră!... Nu mă părăsi!…

Nerezistând torturii Dumnezeieşti baba trânteşte poarta şi alergă în pridvor. În curte se dă o adevărată bătălie cu forţele nevăzute ale duhurilor rele. Alaiul de exorcizare se poticneşte şi cântările sunt întrerupte de urlete înfiorătoare ce ies din gura femeii. O voce groasă şi înfiorătoare îi ameninţă să nu-i calce teritoriul că le suceşte mâinile şi picioarele sau le piere graiul. Cântăreţului i se înceţoşează mintea şi uită cântările, voinicilor li se înmoaie picioarele şi cad în genunchi. Părintele Popa Ştefan se izbeşte de diavolii nevăzuţi, dar credinţa în puterea rugăciunii şi îngerul păzitor nu-l abandonează. Strânge  în palmă sfânta cruce de argint din altar şi o ţine în faţa tuturor ca pe un scut. Pune piciorul pe buşteanul care servea drept scară, dar deodată acesta îi înţepeneşte. Atunci loveşte cu crucea stâlpul casei şi mii de scântei sar împrejur ca nişte artificii. Ia buchetul de busuioc, îl înmoaie în vasul cu apă sfinţită şi stropeşte din abundenţă spre uşa întredeschisă. Urlete, ţipete de groază, fulgere şi flăcări izbucnesc prin uşă gata să-l pârjolească. Cântăreţul aduce cădelniţa cu jar şi tămâie. Preotul cu mişcări înainte şi înapoi face ca fumul să se îndrepte spre deschizătura pe care fugise Buha în locaşul său. Deodată geamurile se fac ţăndări şi lighioane ţâşnesc din cameră în pridvor. Credincioşii se retrag înspăimântaţi. Însuşi părintele se îngrozeşte dându-şi seama că acolo sălăşluiau regimente întregi de diavoli şi omul material nu se poate măsura cu ceva imaterial. Face semn credincioşilor să se retragă încet. Abia când ajunge în drum se dezlegă şi limba preotului:

- Dragi credincioşi, necuratul este înghesuit şi cuibărit în cocioaba celei ce şi-a vândut sufletul lui. Nu vă apropiaţi de casa  sa, nu vorbiţi cu ea, să nu-i vindeţi ori să cumpăraţi ceva de la ea. Trebuie izolată să rămână împreună cu lighioanele sale. Oricum, după exorcizarea satului, puterile diavoleşti au scăzut şi asupra  gospodăriilor voastre s-a pogorât Sfântul Duh. Dacă observaţi ceva în neregulă să ne adunăm iarăşi cu toţii şi cu ajutorul lui Dumnezeu să-l alungăm pe necurat din casele voastre şi să-l trimitem înapoi sub talpa iadului.

Mai trecură câteva săptămâni şi liniştea se restabili în sat.

Între timp Pătru Valdescu simţea un impuls să evadeze în necunoscut. Noaptea nu avea somn şi se zvârcolea în aşternut.

- Ce ai, dragule? De câteva nopţi eşti agitat. Nu cumva ţi-a făcut păcătoasa vreo vrăjitorie?

- Mă frământă un gând nebunesc. Zvonurile că m-aş trage   dintr-un neam de principi, iar tu dintr-unul de căpitani, îmi zvârcoleşte inima şi sufletul.

- Vai, ce te frământă pe tine! - râse fata.

- Încerc să alung aceste gânduri ispititoare şi nu reuşesc. Mă întreb de multe ori dacă nu cumva este adevărat!? Aproape în fiecare noapte visez o cascadă ce iese din munte. Apoi dintr-o dată mă trezesc parcă în altă parte, pe o vale sălbatică pe care înaintez până la un perete stâncos ce-mi stopează calea. Dar spaima şi agitaţia din somn mă trezesc, buimac şi lac de transpiraţie.

- Să-i spui părintelui Popa Ştefan să-ţi citească din cartea sfântă.

- Sau la vrăjitoare să-mi descânte! - surâse soţul.

- Te rog, nu face astfel de glume! Mă trec fiorii când îmi amintesc de chipul său hidos.

- Am un plan! Într-o zi mă voi aventura pe drumul din vis.

- Să nu te rătăceşti pe acele coclauri şi până seara să te întorci acasă. Nu vreau ca noaptea să-mi dănţuiască împieliţaţii pe la fereastră şi de spaimă să pierd copilul. Şi evită Pădurea Blestemată.

- Am pătruns pe marginea sa când eram copil. Mi s-a părut o linişte apăsătoare şi ciudată, apoi cuprins de fiori am făcut cale întoarsă spre sat. Bătrânii spuneau că a fost o vreme când nici păsările nu zburau pe deasupra codrului. Nu se auzea nici un tril, nici un urlet de animal sălbatic, doar foşnetul frunzelor, vuietul vântului şi dezlănţuirea cutremurătoare a trăsnetelor pe timp de furtună. De secole n-a pătruns picior de om în acele locuri. Abia în zilele noastre s-au mai aventurat în grup câte unii mai curajoşi şi tari de înger, dar cum se apropia soarele de orizont, spre apus, se întorceau degrabă.

- Dar pentru ce-ţi rişti viaţa când deja ai acasă o soţie pe care o iubeşti şi un prunc care se va naşte peste câteva luni?

- Un impuls necunoscut mă îndeamnă în această aventură.

Bărbatul o cuprinse cu gingăşie în braţe şi o sărută uşor parcă să nu trezească mica vietate din burtica mamei…

În noaptea următoare acelaşi coşmar îl teroriză. Obsedat de misteriosul vis se trezi dis-de-dimineaţă şi-şi făcu de lucru prin curte cu treburile gospodăreşti. Când apărură primele raze de soare, deja îşi terminase activitatea şi pătrunse în casă. Soţia îi simţi prezenţa şi se ridică somnoroasă în şezut:

- Unde pleci aşa de noapte, dragul meu?

- Nu plec, ci mă întorc! Vreau să te scutesc cât mai mult de efort pentru ca micuţul din pântecele tale să stea confortabil.

- Vino în aşternut să fii cât mai aproape de copilaşul nostru!

Bărbatul se apropie bucuros şi-i puse palma pe burtă. După câteva secunde exclamă:

- A mişcat! S-a trezit!

Soţul îşi apropie urechea şi ascultă. Soţia îl mângâie pe păr  şi-l întreabă în şoaptă:

- Ce zice? Spune-mi şi mie!

Pătru îşi îndreptă faţa către chipul nevestei presărându-i scurte sărutări pe sânii dezveliţi ce-şi scoseseră ostentativi şi provocatori sfârculeţe trandafirii:

- Zice să explorez comorile tale! - rosti zâmbind şi-şi strecură palma pe sub cămaşa de noapte  mângâindu-i cu tandreţe pielea catifelată a coapselor.

- Explorează-le, exclamă extaziată de plăcere şi fericire şi-l primi la pieptul său cu braţele deschise, simţindu-se iubită şi împlinită…

Pe la ora prânzului Elena deschise ochii şi zărindu-şi soţul dormind ca un prunc, îl sărută uşor pe buze. Pătru simţi gustul dulce şi apăsarea moale a buzelor şi o cuprinse drăgăstos în braţe dând din nou frâu liber sentimentelor…

Într-un târziu, cu privirile pierdute în tavan, Elena rupse vraja tăcerii:

- Scumpul meu, nu-i oare mai bine să abandonezi definitiv gândul aventurii în acele ţinuturi montane necunoscute şi să stai în permanenţă lângă mine, iar eu să-ţi ofer iubire şi alintare de câte ori va dori inimioara şi sufleţelul tău?

- Lângă tine uit de toate greutăţile şi necazurile vieţii, dar sunt sigur că iarăşi va reveni coşmarul ce mă bântuie nopţi la rând. Ori acum ori mai târziu voi dezlega acest mister ce-mi zbuciumă visele şi-mi macină răbdarea. Azi voi merge la preot să-mi dea binecuvântare, sări deodată bărbatul din aşternut. Iar mâine dimineaţă voi porni pe cărările necunoscute ale munţilor. Ai încredere în mine şi-n instinctul meu de orientare în orice situaţie, oricât de surprinzătoare ar fi ea.

Spre seară cei doi tineri strigară la poarta preotului Popa Ştefan.

- Ce s-a întâmplat dragii mei, îi întâmpină preotul cu blândeţe.

- Părinte, de câteva nopţi mă chinuieşte un vis…

- Dacă situaţia este serioasă, să mergem în sfânta biserică.

Preotul îi ascultă cu atenţie, le dădu câteva sfaturi, le citi câteva rugăciuni şi-i binecuvântă.

La cină schimbară doar câteva cuvinte. Înainte de culcare rostiră câteva rugăciuni, aprinseră tămâie şi stropiră cu agheasmă uşile, ferestrele şi pereţii încăperilor, apoi cu mir făcură semnul sfintei cruci pe geamuri, uşi, pereţi şi tavan. De fiecare dată bărbatul era pus pe ghiduşii, iar femeia abia aştepta îmbrăţişările sale. De data aceasta soţul îşi strecură braţul pe sub gâtul firav al soţiei care se cuibării cuminte la pieptul său. Gândurile le zburau aiurea. Pătru şopti parcă mai mult pentru sine:

- Cu siguranţă mă voi întoarce cu bine din călătorie şi împăcaţi sufleteşte ne vom continua viaţa pe care ne-a lăsat-o Bunul Dumnezeu. Ne vom creşte cu drag copiii şi poate vom avea parte, ca la anii bătrâneţii, să ne legănăm pe genunchi nepoţii.

- Te voi aştepta cu sufletul la gură… Nu voi avea linişte până nu-ţi voi simţi iarăşi răsuflarea caldă la pieptul meu. Abia atunci  voi fi convinsă că te-ai întors cu adevărat din această aventură plină de primejdii.

- Nu te teme! Ai încredere în mine şi-n destinul nostru.

Într-un târziu adormiră îmbrăţişaţi cu un suspin pe buze.

A fost un somn liniştitor fără nici un vizitator nocturn.

Abia se iviră zorile la orizont că Pătru, cu ultimele încurajări îşi sărută soţia, apoi ieşi sprinten în ogradă, sub privirile pline de admiraţie ale consoartei, încălecă pe roibul său şi, după ce străbătu uliţa satului, se îndreptă către coline.

Ajunse la poalele munţilor. Soarele era sus şi strălucea cu putere. Fascinat de măreţia muntelui pătrunse între nişte cheiuri strâmte, printre ierburi şi arini, pe lângă şuvoiul de apă ce se rostogolea învolburat şi zgomotos, dar limpede ca lacrima şi rece ca gheaţa. Poposi doar să-şi potolească setea şi să admire crestele de piatră. Cu calul de căpăstru se strecură pe lângă firul apei. De secole această zonă nu mai fusese umblată şi era firesc ca sălbăticia naturii să se fi reinstalat. În cele din urmă descoperi o potecuţă pe care păşeşi atent la tot ce se întâmplă în jurul său. Se depărtă de puhoiul de apă şi desluşi trilul păsărelelor care nici nu se sinchisiră de prezenţa sa. În urechi îi persista acel vuiet continuu şi armonios produs de micile cascade. Simţi în păr şi pe obraji adierea răcoroasă a vântului ce-i revigoră forţele.

Mergea pe firul apei, iar  după câţiva zeci de  metri se împotmoli în iureşul cascadelor care erau din ce în ce mai înalte şi mai furioase. Se furişă cu băgare de seamă pe lângă pereţii abrupţi ai muntelui, ca să nu alunece în râul din ce în ce mai vijelios. Deodată cheiurile se deschiseră într-un luminiş de unde răzbătea un zgomot infernal şi rămase stupefiat de spectacolul desfăşurat în faţa ochilor. Un şuvoi imens de apă se revărsa de undeva, de sus, de pe munte, şi plutea zgomotos în gol, apoi lovindu-se de stânci se prăvălea înspumat într-un mic lac. Înaintă fermecat de această imagine de basm până simţi pe obraji curentul creat de rostogolirea apelor în gol, iar stropii mărunţi îi răcoriră chipul. Se întrebă dacă nu cumva visează. Din această reverie plăcută de simplu spectator, îl readuse la realitate calul care, apărându-se de muşte, smuci din cap şi Pătru Valdescu simţi căpăstrul în mână.

- Murgule, aşa ceva n-am văzut noi niciodată! - exclamă cu satisfacţie.

Calul  dădu din cap de parcă înţelese vorbele stăpânului. Tânărul, cuprins de exuberanţă, se aventură până aproape de cascadă savurând plăcerea valului de aer reconfortant şi exclamă entuziasmat:

- Iată că visul meu a devenit realitate!

De bucurie ridică braţele spre cer şi continuă:

- Deci, tu, frumoasă cascadă îmi tulburai liniştea nopţilor!? A meritat să te cunosc! Cândva voi escalada abruptul ca să găsesc locul de unde izvorăşte apa ta. Deocamdată nu sunt încă pregătit, dar te asigur că mă voi ţine de promisiune! Mă bucur că te-am descoperit, frumoasă împărăţie a visurilor mele!

Pătru Valdescu admiră minute în şir acest spectacol măreţ oferit de mama natură.

În cele din urmă mai aruncă o ultimă privire acestor privelişti de o minunăţie mirifică, îşi luă calul de căpăstru şi coborî încet şi îngândurat printre stânci, brazi şi micile cascade până ajunse la ieşirea din munţi.

Era miezul zilei şi ceva parcă îi şoptea că în visul său mai apăreau nişte stânci, apoi un abrupt şi o pată neagră. Se abătu instinctiv din drumul său pe lângă masiv şi păşi pe o vale îngustă, fără apă, un fel de povârniş cu conglomerate, apoi se afundă într-o pădure deasă. Oare ce căuta în aceste locuri? Mergea dezorientat neştiind ce doreşte.

După un timp pădurea se rări şi doar ici colea se ivea de după câte o stâncă un grup de arbuşti. Era o linişte deplină că nici adierea vântului nu se simţea. Nu zări nici o vietate şi nu auzi nici un tril de păsărele. În jurul său plutea o atmosferă apăsătoare. De după un abrupt stâncos îi apăru în faţa ochilor masivul sterp, rece şi ameninţător. Câţiva fiori îl cutremurară, întrebându-se ce caută pe aceste meleaguri lipsite de orice urmă de viaţă. Privirea îi coborî lent de pe crestele ameţitoare care se adunau în jurul său ca o uriaşă căldare. Undeva, sub povârniş, observă o stâncă cu o pată neagră.

- Vai de mine! - exclamă surprins. Asta-i zona neclară care îmi apărea în vis şi de aici începea coşmarul cu umbre negre care se ridicau deasupra înălţimilor, cu vulturi uriaşi, fără penaj… Brrr… Mă trec fiorii! Ce o fi acolo? Să dezleg misterul dacă tot am ajuns până aici!

Şi Valdescu, care niciodată nu dăduse dovadă de teamă, îşi lasă murgul lângă abrupt şi se caţără cu grijă până sub stânca cu pricina. Când ajunse sus şi ridică privirea, descoperi că de fapt acea pată mare şi neagră era  o grotă în munte.

- Măi să fie! - exclamă stupefiat. Atâta muncă pentru o cavernă!...  Dar dacă aici sălăşluieşte vreun moş Martin Carpatin uitat de Dumnezeu? Vai de pielicica mea! Fuga înapoi până nu se trezeşte domnia sa!

Dar înainte să pună în practică planul de refugiu, aruncă instinctiv încă o privire de ansamblu şi observă cu surprindere că în peretele stâncos erau săpate câteva litere. Citi cu atenţie: „Zona duhurilor rele”.

- Eheee!... Asta înseamnă că a mai fost careva pe aici!... Sau să fie de sute de ani?... Imposibil! Doar nu aveau şi atunci aceeaşi scriere ca acum!... Sau mai ştii?... Vezi cumetre Pătrule dacă nu  înveţi carte, n-ai urmat o facultate ca alţii, nu le şti pe toate şi nici nu le poţi explica! - se dojeni tânărul. Dar la urma urmei ce-s de vină că m-am născut sărac şi democraţia nu mi-a dat şansa să fiu alături de cei deştepţi!?

Mai citi încă o dată inscripţia în stâncă şi adăugă:

- Cineva face glume proaste în creierul munţilor!

Ca o replică la gândurile sale, calul se ridică în două picioare şi necheză de răsună valea în ecouri.

- Şi dacă zona este într-adevăr bântuită de duhurile necurate? Inscripţia să fie oare un avertisment din partea celor care au trăit aici momente înfricoşătoare?

Îngândurat şi speriat, coborî de acolo şi prinse calul de căpăstru. Acesta nu pricepea ce se întâmplase cu Pătru. Puţin mai la vale, animalul se cutremură de  teama faţă de o putere nevăzută. Se agită nervos gata să-şi ia stăpânul târâş printre stânci şi brazi.

- Doamne ce mi-a fost dat să văd!... Oare turiştii care au trecut prin sat nu cumva s-au rătăcit săracii pe aceste meleaguri?

Porni pe drumul de întoarcere spre casă, dar un gând din umbră îl tot sâcâia. „Dacă tot ai ajuns până aici, de ce nu tragi o raită prin pădure, că doar sunt destule ceasuri până se întunecă. Ce să faci şi acasă! Totu-i bine, ca de obicei, femeia te aşteptă, cu o mămăliguţă fierbinte, cu smântânică, brânză şi cu un pui fript pe frigare  scăldat în mujdei de usturoi, taman pe înserat! Pentru ce să ajungi mai devreme să-i strici planul? Lasă-i această plăcere deosebită să se simtă cu adevărat o nevastă iubitoare ce îşi întâmpină soţul aşa cum se cuvine!” „Ai dreptate gândule! Ce m-aş face dacă n-ai fi tu cu ispitele tale! Dacă tot am ajuns până aici, atunci să pătrund în pădure că n-am mai făcut-o de când eram copilandru! O mai fi iazul acela sau a secat? Ia să văd! Poate dau peste vreo comoară şi nu mă întorc cu mâna goală! Sau chiar descopăr ascunzătoarea acelui legendar castel şi dau de aurul ascuns!” Zâmbi satisfăcut de ideea năzdrăvană şi, dând pinteni calului, se îndreptă către adâncurile pădurii. Hoinări la întâmplare, ascultând foşnetul codrului şi trilul melodios al păsărelelor în liniştea sufletească ce-l cuprinsese. Stejarii seculari făceau parcă parte din familia lui.

Ajunse la un iaz acoperit aproape în totalitate de un pod de verdeaţă. Orăcăitul broaştelor nu-l înspăimântă, ci din contră îl amuză. Descălecă şi lăsându-şi murgul liber se apropie de mal. Strâmbă din nas scârbit de imaginea micului lac şi mirosul puturos ce plutea în jur. Când să se retragă atenţia îi este atrasă de un fenomen neobişnuit. Mătasea broaştei se mişcă lent grupându-se în litere. Se frecă la ochi şi se ciupi de lobul urechilor ca nu cumva să fie vreo vedenie. Dar nu era. Desluşi pe suprafaţa iazului următoarele cuvinte care-l înspăimântară: „Zona duhurilor rele”. Se retrase buimăcit şi nimeri între îngemănarea a doi stejari seculari. Era să zică „Pardon!” dar zâmbi de propria-i prostie. „Când strângi în braţe un stejar mare şi falnic, acesta îţi redă din forţa şi puterea sa”. Aşa că îi luă pe rând în braţe. Deodată îl cuprinse o ameţeală ciudată. Cei doi stejari parcă se rotiră în jurul său împreună cu pădurea şi iazul cel înverzit de alge. Ridică instinctiv privirea către bolta cerului şi printre coroanele copacilor observă cu uimire că şi soarele îşi schimbase poziţia.  Deşi astrul zilei era aproape la apus, părea că acum răsare. Pierdu controlul punctelor cardinale, nordul deveni sud şi invers, iar răsăritul şi apusul se schimbară între ele. Îşi scutură capul ca să-şi reamintească ce-l învăţase cândva doamna învăţătoare, că după muşchiul copacilor te poţi orienta care-i miazănoapte şi care-i miazăzi! Dar pe care din părţile tulpinii cresc acei muşchi de pădure? Se zăpăci dea binelea.

- M-am rătăcit! Am trecut peste comoară!... Ce mă fac?... Deci se adevereşte zvonul că dacă din întâmplare treci peste locul unde este îngropat aur pe dată te rătăceşti...  În ce direcţie este satul?... Dacă mă prinde noaptea voi cădea pradă duhurilor rele… Doar mi s-au arătat semne şi nu mi-am băgat minţile în cap… Trebuia să mă întorc acasă şi să nu mă aventurez în pădure… Acesta-i blestemul vrăjitoarei… Oare ce vor face soţia şi copilaşul meu fără mine?

Se învârti disperat de jur împrejurul celor doi arbori, apoi se opri fără speranţă că va mai scăpa teafăr. Deodată în ceafă simţi o suflare fierbinte. „Acesta-i diavolul! Se joacă cu mine… E sfârşitul tinereţii mele…” Continuă să simtă din ce în ce mai aproape acea răsuflare fierbinte. În culmea disperării se întoarse brusc şi rămase uimit. Calul îi tot sufla în ceafă să-şi revină odată din situaţia în care se afla. Stăpânul îl privi cu nedumerire. Animalul se ridică în două picioare şi necheză de răsună codrul. Stăpânul continuă să-l privească nedumerit. Animalul bătu nervos pământul cu copitele şi necheză din nou şi mai furios de parcă vroia să-i spună ceva. Pătru de această dată îşi scutură capul, se frecă la ochi şi în cele din urmă înţelese mesajul. Roibul era salvarea sa! Acesta îl îndemna de zor să-l încalece căci el ştie drumul de întoarcere.

Treptat crepusculul învălui întinderile. Trecuse destulă vreme de când se învârtise ca un nebun în jurul copacilor pierzând orice orientare în timp şi spaţiu. Încălecă în grabă şi se lăsă purtat de armăsar la voia întâmplării. Acesta ieşi în grabă din pădure cu noaptea  pe urmele sale.

Tânărul nu avea nici un fel de orientare, iar când pătrunse pe uliţa satului nu recunoscu absolut nimic. Calul mergea la pas cu povara încremenită deasupra sa bălăngănindu-se, când în stânga când în dreapta, de parcă dormea buştean.

Era o oră destul de târzie când calul se opri la o poartă. Călăreţul continua să-i stea povară în spate şi nu descălecă să-i deschidă. Îl lovi de câteva ori cu coada dar nici un semn de pricepere. Atunci, parcă enervat de letargia în care-i căzuse stăpânul, se ridică în două picioare nechezând în speranţa că doar   l-o auzi stăpâna şi-i va da drumul în curte. Dar spre surprinderea sa omul parcă adormise în şa şi-l simţi cum pluteşte prin aer şi cade ca un sac plin în colbul drumului. Abia când atinse pământul bărbatul îşi reveni din rătăcire şi realiză că ajunsese, fără să ştie cum, chiar în faţa casei sale...

De partea cealaltă, din curte, apăru un bărbat:

- Tu eşti Pătrule? Ce dracu cauţi pe jos? Ai pierdut ceva? - îl întrebă Costache.

- De ce eşti în casa mea? S-a întâmplat ceva?

- Eram disperaţi că nu mai apăreai odată! Lăsaşi frumuseţe de nevastă şi plecaşi hai hui, după cai verzi pe pereţi, prin ţinuturi prin care a înţărcat dracul iapa!

Armăsarul necheză  şi-l împinse cu botul ca să nu se mai lege de nevestele sale şi să-şi vadă de muierea lui.

Când Pătru pătrunse în casă cei de faţă rămaseră îngroziţi. Bărbatul avea chipul galben ca ceara. Soţia sa Elena, care plângea în hohote la pieptul Vetei lui Costache, rămase buimacă, cu privirea fixă la acel chip de mort. Pătru care abia îşi revenise din muţenie rămase şi el uimit de felul cum era privit.

- Dar ce s-a întâmplat? Ce-i tăcerea asta mormântală?

- Eşti galben ca ceara. Ce-ai văzut? - întrebă Costache.

- Este o poveste lungă… Cum te simţi, draga mea?

Pătru o cuprinse în braţe. Elena de bucurie reizbucni în plâns la pieptul soţului şi printre suspine, abia şopti:

- Unde ai fost, dragul meu? M-am îngrijorat când s-a făcut noapte şi  n-ai apărut.

- Cum s-a înserat m-am trezit cu ea la poartă plângând disperată şi mi-a zis că ai plecat în zori de acasă şi nu te-ai mai întors, interveni Veta.

- Vroiam să vin după tine, dar, sincer, n-am avut curajul să pătrund noaptea în pădure, adăugă Costache.

- Când ne-a mărturisit că ai lut drumul munţilor, ne-am temut pentru viaţa ta.

- Doar ştii că prin preajmă sunt locuri blestemate prin care bântuie diavolii! Cine dracul te-a îndemnat să pleci aşa de nebun în ţinutul lor, să-i scarpini între coarne?

- Cum cine? Dracul!

- Lăsaţi-l, vă rog, nu-l mai dojeniţi că arată ca vai de el, interveni înduioşătoare soţia.

- Am să-mi revin, răspunse bărbatul recăpătându-şi treptat culoarea în obraji. Am întâlnit locuri cu privelişti de basm, dar am trăit şi experienţe îngrozitoare.

- Elena, scoate nişte carne de porc din oală şi hrăneşte-l c-o fi sleit de puteri după atâta colindat, îi sugeră Veta.

- Şi o ţuică să-i întărim puterile! - propuse Costache.

- Că bine zici, vecine! - se învoi tânărul.

Încinseră un chefuleţ dar nu prea lung că după vreo două pahare de ţuică,  Pătru, care nu prea era obişnuit cu băutura, dar şi din cauza oboselii, se trânti în pat şi adormi neîntors până a doua zi pe la prânz!

[Ion Nălbitoru]

Pentru cei interesaţi: romanul mai are încă şapte capitole!

[Corina Militaru]

Am bănuit eu că mai este :) Am citit dintr-o suflare și aștept cu nerăbdare continuarea.

Cu prețuire!

[Sofia Sincă]

Deci mai este... Să fie! :))

Aventura continuă între basm și realitate, între istorie și ficțiune. Probabil moștenirea ancestrală va face ca blestemul să fie dezlegat tot de un urmaș al Valdescilor. Nu știm încă motivul principal al romanului. Intriga sa ori sunt mai multe. Vom afla.

Până atunci citim cuminți!

Sofy

[Ion Lazăr da Coza]

Ai surprins bine atmosfera de basm, sau de povestire fantastică... Parcă nici greșelile nu mai sunt atât de numeroase...

da Coza