CAPITOLUL 8 - "Masacrul din junglă" - "Un suflet, doua imnuri"

CAPITOLUL 8

 

 "Masacrul din junglă"

 

 

VAB-urile se scutură din toate încheieturile pe drumul îngust, de pământ, croit prin jungla deasă care parcă-l înghite în pântecu-i întunecat străjuit de crengi de copaci uriaşi, plante agăţătoare şi liane încolăcite în jurul arborilor ca niște şerpi înspăimântători. Trăgătorul de la mitralieră nici nu poate sta în turelă din cauza crengilor care l-ar lovi peste faţă la fiecare doi-trei metri. Gropi adânci şi pline de apă fac blindatele să se balanseze când într-o parte, când în alta, ca nişte vechi corăbii cu pânze pe timp de furtună în largul oceanului. Deasupra noastră, deşi n-ai cum să le vezi, se aud motoarele elicopterelor Gazelle care supraveghează deplasarea convoiului asigurându-i securitatea. Atât cât o pot face, fiindcă nu sunt convins de eficiența lor în condițiile date.

Privit prin perspectiva turistului, peisajul poate să fie prilej de încântare, dar mie mi se pare înfiorător acum. Şi plin de pericole. Zgomotul produs de motoarele suprasolicitate se aude mult amplificat în pădurea ecuatorială, devenind asurzitor şi stârnind o mulţime de alte mii de zgomote care mai de care mai puternice şi mai îngrozitoare. Şi tot acest amalgam de comenzi date prin radio, şuierături ale elicelor de elicopter, scârţâituri, scrâşnete de roţi, urlete de motoare turate la maximum, răgete şi ţipete venite din adâncul pădurii îmi provoacă o stare de disconfort și o nervozitate accentuată de imposibilitatea întreprinderii a ceva concret în aceste momente. Pentru că acum... pe timpul deplasării, în mijlocul infernului verde, închişi în carapacea metalică a blindatelor suntem și mai vulnerabili. Uşor de lovit. Uşor de distrus. Uşor de învins.

Coloana de blindate se întinde pe aproape o sută de metri, deşi vehiculele se ţin aproape unul de celălalt. Nu-i o distanţă mare, dar sunt convins că nu există permanent legătura de vedere între acestea, lucru care mă înfioară. Înaintăm rapid în formaţie strânsă, la viteză maximă în zonele descoperite. Pe alocuri ne oprim pentru a ne sprijini cu foc unii pe alţii, în puncte obligatorii de trecere, acolo unde am putea uşor cădea în ambuscade. Uneori trimitem mai întâi un blindat în recunoaştere pentru a obține informații asupra drumului ce urmează să-l parcurgem şi îi asigurăm din spate acţiunea. De asemenea, două elicoptere patrulează permanent deasupra noastră, pentru a semnala eventuala prezență a rebelilor pe itinerarul de deplasare. Să nu fim luați prin surprindere și să le cădem în plasă mercenarilor care cunosc mult mai bine ca noi locurile acestea. Se subînțelege, ei luptă la ei acasă. Sunt în arealul lor. Acolo unde s-au născut şi au crescut. Acolo unde, indiferent de nivelul lor de pregătire şi înzestrare cu tehnică de luptă, pot deveni extrem de periculoşi. Pot constitui o mare problemă chiar şi pentru noi, soldaţii Legiunii Străine ce ne antrenăm deseori în lupta împotriva „guerrilas” în jungla amazoniană, în baza noastră din Guyana Franceză.

Pericolul cel mai mare este generat de însăşi atitudinea lor în faţa morţii. Binecuvântaţi de magicieni „voodoo” înainte de a pleca la luptă, purtând în jurul brâului, gleznelor şi braţelor coliere „vrăjite” din oase sau pietre şlefuite în diferite forme, aceşti luptători sălbatici sunt de un fanatism uluitor, având ferma convingere că nimic nu-i poate lovi: nici cuţitul, nici baioneta, nici măcar glonţul. Ori tocmai această presupusă invincibilitate inoculată de ritualurile bătrânilor lor vraci „voodoo” îi face neînfricaţi în faţa morţii, să nu se teamă de nimic, să acţioneze precum soldaţii japonezi kamikaze din Al Doilea Război Mondial. Şi poate mult mai eficient şi mai crud decât aceştia. Pentru că japonezii ştiau că merg la moarte şi o acceptau ca pe o datorie supremă. Rebelii însă se cred infailibili, de neatins. Pe timpul pregătirii misiunii ni se spusese că în fanatismul lor, înarmaţi cu pistoale mitralieră Kalaşnikov şi aruncătoare de grenade antitanc, RPG 7, sunt capabili să se arunce în luptă în număr mic împotriva unui adversar net superior producându-i pierderi, fără să conteze că şi-ar putea pierde viața. Această atitudine în faţa morţii îi face de temut, chiar dacă nu au cunoştinţe de tactică militară (fiind uşor de neutralizat) și nu au blindatele sau echipamentele noastre de luptă. Au cultul războiului în sânge aruncându-se în luptă cu credință fanatică și neînfricare. 

- Da Vinci, ce zici de infernul ăsta? Suntem pasibili de a deveni o pradă uşoară pentru RPG 7-urile inamice. În locul lor aş lansa câteva rachete după care aş tuli-o în junglă. Pentru intimidare, un fel de hărţuială, frate! Şi ce pagubă substanțială aş mai face în grădina Legiunii Străine! Ce părere ai?, îl întreb pe Oancea surprinzându-i privirea aţintită asupra mea.

- Nu știu, dar cred că nu au curaj încă. Ori nu-i duce mintea. Sau n-au primit ordine în acest sens de la superiorii lor. Poate fi o tactică, vor să vadă până unde pot întinde coarda în faţa francezilor, să-și estimeze capacitatea de rezistență și de luptă, astfel încât să nu se hazardeze aruncându-se într-o confruntare inegală care-i dezavantajează, normal, și din care nu pot ieşi decât cu coada între picioare. Gândeşte-te că dacă lovesc acum, Franţa va reacţiona, va trimite o grămadă de trupe peste ei şi nu vor avea nimic de câştigat. Dimpotrivă, nelovind trupele noastre bănuiesc că Franţa îşi va menține atitudinea de indiferență de până acum, lăsându-le libertatea de a face ce vor în teritoriul controlat de ei. Nu vezi că francezii se limitează doar la a observa evenimentele şi nu intervin deloc pentru a-i pune cu botul pe labe? Cine ştie ce interes are şi Franţa aici, poate că tocmai ea îi sponsorizează... poate că însăși menținerea stării de conflict în ţărişoara asta constituie un avantaj pentru francezi?!  

Oancea confirmă bănuiala mea vizând neimplicarea franceză în acest conflict, sau mai bine zis atitudinea de spectator a Franţei, trimisă în zonă de către ONU cu un mandat de impunere și menținere a păcii. Politica nu m-a pasionat niciodată și nici n-am încercat să o înţeleg. Dar e la mintea cocoșului, sigur că modul în care Franța înțelege să-și exercite misiunea cu care a fost mandatată aici este strâns legat de interesele ei economice şi politice în fosta colonie. Şi până la urmă, de ce m-ar interesa pe mine strategiile lor? Inima nu mi-a bătut niciodată pentru drapelul francez, problemele lor politice mă lasă rece. Eu am de îndeplinit o misiune şi gata. Sunt plătit pentru asta, important este să mă întorc teafăr acasă şi totul este OK. Ce-mi bat eu capul cu atâtea întrebări?!

- Şi eu am aceeaşi părere, intervine și Alin în discuţie. Nu cred că Franţa pune mai presus  de interesele proprii suferinţele bieţilor ivoirieni. Întotdeauna s-a-ntâmplat așa, știm noi bine, continuă el demonstrând că deşi îl credeam cu gândurile duse departe fusese atent la conversația mea cu Da Vinci.

- Corect, aşa este, Aline. Cu toate astea recunosc, mie-mi cam țâțâie fundul pe-aici. Parcă n-aş vrea să mor chiar ca un şobolan făcut scrum în cochilia asta blindată, prefer un glonţ în cap, e mai rezonabil, nu?

- Vezi tu, căpitane, când şi în ce fel ne vom duce în iad numai tovarăşul Scaraoţchi știe. Oricât m-am străduit n-am reuşit să iau legătura prin radio cu el până acum. Mi-ar fi plăcut să-l întreb ce are de gând cu noi... Că în rai, lângă Dumnezeu, ți-e clar că nu mai avem loc. Pentru păcătoşi ca noi s-au terminat de multă vreme biletele de tren spre locul acela plin de verdeață unde nu se cunoaște durerea...

Da Vinci e pus iar pe glume, îi place să destindă atmosfera atunci când o simte puțin mai tensionată. Semn bun. Lupul din el şi-a urlat durerea şi suferinţa sub clarul de lună. Când soarele se înalță semeț cuprinzând cu brațele-i de lumină întinderea albastră, starea lui de spirit se schimbă, fug deznădejdile mâncând pământul și lăsând loc curajului, dârzeniei şi hotărârii în sufletu-i de lup singuratic. Mă bucur că şi-a revenit din pasa proastă în care intrase. Am nevoie de el aşa, hotărât şi încrezător în forţele lui. Dar trebuie să-l țin pe Alin sub lupă, îi voi spune şi lui Oancea să stea cu ochii pe el.

- Nu e cazul, căpitane! - Alin pare să-mi citească gândurile. Ți-am spus şi mai devreme, sunt pregătit psihic pentru misiunea asta, în ciuda celor întâmplate acasă. Vezi tu cât de perversă e împuţita asta de viaţă, pe de-o parte îți dă ca să te ademenească, dar pe de alta îți ia de te ustură   sufletul. Dar dacă ești într-un oarecare echilibru, chiar dacă de multe ori precar... privind lucrurile din alt unghi vezi partea plină a paharului și-ți dai seama că în fiecare pierdere există și un câștig, dar câștigi altceva, nu ceea ce tu ai crezut sau ți-ai fi dorit. Tu cunoşti demult situaţia familiei mele. De mai bine de trei ani tata era paralizat, condamnat la suferință pentru tot restul vieții, în imposibilitatea de a se ridica din pat, iar existența lui şi a mamei a devenit pe zi ce trecea tot mai de nesuportat. Plecarea tatei dincolo, poate fi privită și ca o eliberare de calvar. A lui și a mamei, totodată. Mă doare nespus de rău că nu fost acasă, nu am putut să-l petrec pe ultimul drum... Sufăr enorm că nu-l mai am, dar în acelaşi timp faptul că suferința lui a luat sfârșit îmi aduce o oarecare undă de liniște. Viața lui ajunsese iad, ori din iad toată lumea vrea să fugă. Asta a făcut tata. El n-a murit, doar a evadat din iad!  

Mă răvășesc cuvintele lui Alin. Simt un nod în gât și nu pot accentua nici măcar un sunet. Lui Oancea i-au dat lacrimile. Întind mâna într-un salut frăţesc - salutul Lupilor. Oancea ni se alătură. Simt hotărâre şi dârzenie în antebrațele lor.

Cam ăştia suntem noi. Şi sunt mândru că suntem aşa. Sunt mândru că suntem români. Urmaşi ai unui popor viteaz care plângea la naşterea unui copil conștient de inerentele greutăți și  suferinţe ce-l așteptau în viață. Şi râdea în hohote, cânta şi dansa la moartea unui semen, fericit că acesta lăsa chinurile şi pleca spre meleaguri paşnice şi însorite alăturându-se veşniciei lui Zamolxe, zeul strămoșilor noștri. Un popor care avea curajul să sfideze moartea râzându-i în față...

- Pentru grupul al treilea de recunoaştere, aici şeful de convoi. Pregătiţi-vă pentru debarcare. În aproximativ trei minute vom ajunge în raionul de unde veţi pleca.

         Comanda primită prin radio ne trezește la realitate accelerându-ne pulsul. E deja rândul nostru să intrăm în horă? Ne pregătim în tăcere ajustându-ne echipamentul, verificăm încă o dată PRI-urile (posturi radio individuale - ceva în genul walkie-talkie - ce ne permit să comunicăm între noi, membrii grupului, dar şi cu baza sau punctul de comandă, mesajul fiind preluat de către radiotelegrafist al cărui rol este de radioreleu, ca apoi să fie expediat automat către superiori), verificăm armamentul şi muniţia. Îi transmit şefului de grup că totul este în regulă. Aşteptăm comanda de debarcare din blindate.

- „Aller, debarquez! Vite, un peu plus vite, les gars... Cachez-vous!” (Debarcaţi! Repede, grăbiţi-vă, băieţi! Ascundeţi-vă!)

A început nebunia. De acum suntem pe cont propriu. Blindatele îşi continuă deplasarea urmând să lase şi al patrulea grup în punctul stabilit şi apoi să ocupe poziţii care să le permită să ne asigure acţiunea, luând în calcul întâlnirea rebelilor în satul în care executăm operațiunea de recunoaștere. Mă îndoiesc, știu din experienţă că o posibilă ciocnire cu rebelii ar putea avea loc eventual pe undeva pe traiectoria ce duce spre raionul de acţiune. În nici un caz în cadrul obiectivului de cercetat. Doar nu-s tâmpiți, au văzut elicopterele atât azi dimineaţă cât şi acum, şi-apoi motoarele blindatelor se aud de la o poștă. Dacă eram la comandă aș fi ordonat intrarea în sat direct îmbarcaţi în blindate de-abia după ce aş fi trimis un element de cercetare înainte, cu misiunea de a descoperi indiciile de prezenţă a inamicului în zonă. În fine, asta este procedura ordonată de superiori, ce aş face eu într-o situaţie similară nu are nici o importanță acum. Ne regrupăm toţi, constituim un dispozitiv circular de apărare şi aşteptăm semnalul de plecare. Nu e departe, sunt în jur de cinci sute de metri până la obiectiv. Îi vom parcurge repede, „en appui mutuel par equipes” (în timp ce o echipă se deplasează, cealaltă îi asigură protecţia, acoperirea, cum se mai poate spune), atenţi la fiecare porţiune de teren și încercând să identificăm posibile indicii asupra retragerii grupării rebele spre tabăra instalată probabil undeva adânc în inima acestei păduri.

-„Troissieme groupe, en avant!” (Grupul al treilea, înainte!)

Este semnalul de începere.

Echipa mea va porni prima, sub protecţia echipei 600. Ne-am dispus în linie, la distanţe de vedere unul de celălalt. Desimea junglei ne determină să ne deplasăm foarte strâns, uneori chiar umăr lângă umăr, fiind obligați să facem salturi scurte pentru a nu pierde contactul vizual cu echipa ce ne acoperă din spate. Locul meu în cadrul grupului este central, puţin mai în urmă, pentru a-i putea observa pe toţi. În stânga, Filonenko şi Dickinson, iar în dreapta îl am pe Oancea. Înalt cât un brad, Da Vinci are probleme cu înaintarea prin junglă... Mi-l și imaginez înjurând acum de mama focului şi blestemând ziua în care a intrat în Legiune, cunosc marfa! După nici zece-cinsprezece metri le fac semn oamenilor mei să se oprească şi să-şi găsească o poziţie favorabilă de tragere. Urmează să înainteze Alin cu echipa lui. Îi simt în spatele meu, avansează cu grijă evitând să păşească peste uscături sau peste orice altceva ar putea provoca zgomote. Şi în acelaşi timp atenţi la orice indiciu asupra posibilei treceri prin zonă a grupării rebele. A ajuns în dreapta noastră. Alin s-a poziționat în flancul stâng al echipei 600 pentru a avea o bună vizibilitate asupra mea, ceea ce ne permitea comunicarea prin gesturi dacă situaţia o va impune. Asta în ciuda faptului că suntem dotaţi cu PRI. În cele mai multe cazuri în misiuni de acest gen, pe timpul apropierii în ascuns de obiectiv, datorită zgomotului de fond pe care îl fac preferăm să le închidem utilizând semnele şi semnalele ca mijloc de comunicare. Așa am procedat și de data asta. Am decis înainte de plecare că este mai bine să întrerupem contactul radio. Sergentul Rabefaniraka este în spatele echipei 600, la doi-trei metri distanţă, amplasat undeva pe linia centrală pentru a compensa astfel dispunerea lui Alin în flancul stâng. Echipa 600 mă depăşeşte acum şi înaintează încă aproape cinsprezece metri după care se opreşte. Alin le face semn imediat băieților să se dispună în „appui” (sprijin) pentru a da echipei mele posibilitatea să avanseze.

Ne apropiem de liziera pădurii. Zăresc deja printre copaci câteva colibe de pământ, semn că aşezarea ivoiriană nu este departe. Sergentul ne face semn să mărim intervalele între echipe şi în acelaşi timp între noi. Ne distanţăm la doi-trei metri unul de celălalt. La un moment dat  Filonenko ne face semn să ne oprim şi să luăm poziția culcat. Mă îndrept târâș spre el să văd despre ce este vorba. Rusul îmi indică cu mâna direcţia în care trebuie să mă uit. Mă îngrozesc, la nici zece metri în faţa mea văd un copil spânzurat de creanga unui copac mărginaş. Nu cred că are mai mult de treisprezece ani... Simt cum un fior rece îmi trece pe șira spinării. Ce s-a întâmplat aici, Doamne? Fac semn celorlalţi să înainteze şi să se oprească pe linia ultimului rând de copaci, gata de tragere dacă se va impune. Deschidem radiourile şi le verificăm. Sergentul raportează prin staţie că suntem pe poziţii şi aşteaptă confirmarea superiorilor pentru a putea începe recunoaşterea. Îl informează pe şeful misiunii ce a descoperit Filonenko. Ultimele lui cuvinte au fost însă în limba malgaşă, nu le-am înţeles. Nici eu, nici şeful de secţiune care îi cere să repete. Rabefaniraka răspunde, însă de data asta în franceză:

-„Fils de putes! Guerrieres de merde! Qu’est-ce que vous avez fait?” (Fii de căţele! Războinici de rahat! Ce-aţi făcut?)

Așteptăm aproape zece minute să primim ordinul de intrare în acţiune. Zece minute de infern având în faţa ochilor copilul ucis de rebeli. Involuntar privirile mi se îndreptau mereu într-acolo parcă atrase de un magnet. Simţeam cum râuri de transpiraţie rece îmi curg pe trup şi părul mi se zbârleşte de atâta indignare. Cu ce a greşit acel copil? Îi fac un semn abia perceptibil lui Oancea. Mă înțelege, se apropie precaut verificând zona pentru a evita surprizele, după care taie cu baioneta sfoara de care este agăţat bietul copil și-l așază cu grijă pe pământ. Copilul mort va rămâne acolo până la sfârşitul misiunii. De-abia când vom avea certitudinea că nu este nici un pericol vom regrupa toate cadavrele într-un loc prestabilit urmând ca în zilele ce vin elemente din forţele guvernamentale să ajungă aici sub protecţia trupelor noastre şi să le îngroape.

Sergentul îmi comunică prin radio că fiecare echipă poate începe să acţioneze independent, urmând să ne regrupăm în centrul aşezării. Colibele sunt dispuse haotic, aşa că Rabefaniraka are obligația să precizeze sectoarele de recunoaştere pentru fiecare echipă în parte. Transmit echipei mele ordinul şefului de grup. Ne vom împărţi în două: eu şi Dickinson suntem ALFA, Oancea şi Filonenko, BRAVO. Sergentul ia legătura prin radio cu celelalte trei grupuri de cercetare pentru a ne anunţa prezenţa în zonă şi a afla date despre poziţia lor în acest moment. Două grupuri au început deja cercetarea pe sectoare bine delimitate, undeva în nordul aşezării. Auzim comenzile vocale ale şefilor de grupuri ce îşi dirijează oamenii. Ultimul grup intră şi el în acţiune adoptând aceeaşi tactică. Sunt în stânga noastră şi îi vedem foarte bine acum. Toate grupurile înaintează dar în direcţii diferite. Văd un blindat aşezat perpendicular pe axul drumului care duce în sat având mitraliera gata de tragere. Este o tactică de întârziere a înaintării inamicului pe acea direcție în eventualitatea unei confuntări, blindatul devenind un obstacol relativ greu de înlăturat dacă ar fi lovit cu aruncătoarele de rachete. Mai sunt altele două amplasate în poziţii cheie dar nu le pot vedea.

Legionarii lui Alin se dispun în poziţie de tragere sub linia ultimilor copaci. Şi el şi-a divizat echipa în două. Vom porni împreună la recunoaşterea satului, însă nu pe aceleaşi itinerarii. Ordon echipei BRAVO să ne asigure protecţia pe timpul apropierii de primele colibe. Nu e nici urmă de viaţă în sat, cel puţin aşa pare la prima vedere. Depăşesc liziera şi mă apropiu de un grup de căsuţe de pământ. Ceea ce văd îmi depăşeşte imaginația și puterea de-a-mi stăpâni indignarea. Niciodată nu ne-am confruntat cu o situație similară celei de-acum. Ce simt? Oroare și furie! 

Suntem pregătiţi să facem faţă unor confruntări care mai de care mai sângeroase, pregătiți de luptă în variate condiţii geografice, relief, climă sau anotimp, chiar în faţa unui inamic superior din punct de vedere numeric sau al tehnicii şi echipamentului din dotare. Suntem antrenaţi în vederea desfășurării  unor acţiuni de luptă rapide, prin surprindere şi în forţă pentru a ne neutraliza inamicul și a-i provoca pierderi masive de efectiv uman şi tehnică de luptă, pentru a-l demoraliza şi determina să comită greşeli pe care apoi să le putem exploata în favoarea trupelor noastre. Suntem antrenaţi să ne ucidem inamicul, atât de la distanţă - utilizând armamentul din dotare -, dar şi de aproape - utilizând armele albe sau procedeele de luptă corp la corp însuşite şi devenite deja automatisme. Suntem antrenaţi să ne ucidem adversarul, aceasta este menirea noastră, a tuturor soldaţilor din lume! Pentru asta am fost instruiţi. Însă am mai învățat că și inamicul are aceeaşi menire cu a noastră. Să ne ucidă, să ne producă pierderi. Am fost instruiţi că inamicul în faţa căruia trebuie să luptăm este reprezentat de soldaţi ca şi noi, care îşi fac la rândul lor datoria. Un soldat NU ucide un alt soldat DECÂT pentru a-şi îndeplini misiunea încredinţată sau pentru a nu fi ucis, la rândul lui! Un soldat NU ucide niciodată civili nevinovaţi! Autorii masacrului de noaptea trecută nu se pot numi soldaţi, sunt doar ucigaşi! Am realizat de-abia acum că adversarii noştri nu sunt aşa cum îi consideram, nu sunt soldaţi în adevăratul sens al cuvântului ci niște criminali de rând ce ar merita spânzuraţi!

Presupun că nu vom găsi picior de rebel pe aici. Supoziția îmi este confirmată de grupurile celelalte care raportează prin radio şefului de secţiune observarea obiectivului şi cer permisiunea să iasă din situaţia iniţială, continuând misiunea de recunoaştere sub alte coordonate de această dată. Într-adevăr, misiunea noastră îşi schimbase dintr-odată configuraţia de debut: se transformase în realitate într-o misiune SR (search and rescue - căutare şi salvare).

- BRAVO, regruparea imediat!, ordon prin radio celeilalte echipe să se regrupeze în jurul meu. Am nevoie de ei toţi acum şi oricum nu mai este cazul să ne protejeze acţiunile. Nu e nici un inamic aici, au fugit, ticăloşii lăsând în urma lor doar moarte şi sânge.

- „Venez ici, caporal!” (Veniţi aici!) Dickinson mă cheamă lângă el făcându-mi semne să mă grăbesc.

- „Que-est qu’il y a?” (Ce este?) Ai descoperit vreun amărât care încă mai trăieşte?

- Nu, caporal, priviţi ce i-au făcut acestui om... I-au tăiat mâinile şi picioarele şi l-au lăsat să moară aşa. Omul şi-a pierdut tot sângele. Oh, Dieu, ce baltă de sânge e aici...!

- Moşule, moşule, vino aici!, mă strigă și Oancea.

-„Caporal, ce n’est pas vrai!” (Nu este adevărat!) E o femeie moartă aici. I-au tăiat abdomenul, îmi raportează Filonenko.

Sunt dezorientat, nu ştiu încotro să mă îndrept. Toţi mă strigă, mă cheamă de parcă eu aş fi capabil să mai fac ceva pentru oamenii aceea nefericiţi. Dar astea sunt consemnele. Ei au obligaţia de a-mi prezenta rezultatul căutării lor, iar eu, trebuie să-l transmit sergentului. Mă apelează prin staţia radio.

- 300, răspunde dacă m-auzi!

- Sunt 300. Aştept instrucţiuni!

- Veţi face joncţiunea cu 600, imediat! Continuaţi misiunea împreună. Cercetaţi fiecare căsuţă, fiecare ungher şi fiecare părticică de teren din acest sat. Faceţi fotografii la faţa locului din toate unghiurile, fiți atenți să nu va scape nimic! Anunţaţi imediat dacă găsiți supravieţuitori. Elicopterele au adus aici toate echipele medicale disponibile. Sunt împreună cu şeful de secţiune. Preia comanda grupului!

- Sunt 600. Aperçu! Alin a auzit la radio discuţia între mine şi sergent aşa că nu mai este nevoie să-i transmit ordinele. „Aperçu” în limbajul transmisioniştilor înseamnă „am recepţionat mesajul, l-am înţeles şi trec imediat la executarea lui.”

Nu de medici avem nevoie aici, ci de ciocli...  nu-mi pot stăpâni un gând fugar în timp ce mă îndrept către una din colibe unde urmează să întâlnesc echipa lui Alin. 

- Hai să vedem ce mai putem face aici, băieţi!, mă adresez grupului meu, puternic afectat de ceea ce văzusem. Dar sunt aproape convins că nu avem altceva mai bun de făcut decât să îi adunăm pe amărâţii ăştia şi să-i îngropăm. Cred că este şi părerea voastră, nu-i aşa? Până atunci însă, hai să luăm la ochi fiecare centimetru de teren din satul ăsta. Oancea, treci la comanda echipei 300. La treabă!

- Gorune, cum Dumnezeu au putut face asta rebelii? Nu știu de ce, dar tind cred că e mi degrabă isprava liberienilor aici. Cu toate că sunt iniamici, mă îndoiesc că rebelii ar fi ptut comite asemenea crime. Sunt totuşi ivoirieni şi ei! Tu ce părere ai?, mă întreabă Codrescu în timp ce ne îndreptăm către zona în care avusese loc un alt masacru.

- Indiferent cine ar fi fost, ăia nu se pot numi oameni! Animale poate, însă nici alea nu procedează așa, nu ucid decât din cauza foamei sau atunci când sunt atacate şi nu au altă soluţie. Ceea ce pot să-ţi spun este că dacă vreodată un sălbatic din ăsta îmi va cădea în mână îl voi chinui groaznic înainte să-l omor.

Aud prin staţie cum şeful de secţiune, locotenentul Simons, îl apelează pe căpitan pentru a-i transmite un raport preliminar al situaţiei solicitându-i prezența în teritoriu, ținând cont de gravitatea evenimentelor. În acest sens un elicopter a plecat în bază pentru a-i aduce aici pe comandantul companiei şi pe un reprezentant al armatei guvernamentale, FANCI. Am înţeles din conversaţia celor doi că va sosi în zonă şi secţiunea de sprijin dotată cu MPG-uri (un fel de buldozere), pentru a săpa gropile în care vor fi înmormântaţi bieţii oameni. Căpitanul decisese că nu putem aştepta ca nefericiţii să fie înmormântaţi ulterior de către trupele FANCI, erau mult prea mulți... Se putea să se transforme într-un adevărat focar de infecţie. Sunt bulversat și profund impresionat de datele raportului prezentat de locotenent. Bilanţul preliminar era tragic: până în acest moment descoperiserăm peste treizeci de morţi şi doar cinci supravieţuitori, din care trei în stare foarte gravă. Şi încă nu cercetasem decât vreo jumătate din perimetrul aşezării ivoiriene.

Câtă cruzime, câtă sălbăticie! Pe parcursul a încă aproximativ trei ore grupurile de recunoaştere au suportat calvarul, toți eram oripilați de ceea ce vedeam, de ceea ce descopeream pe măsură ce controlam cu atenție zona de acțiune. Mai executaserăm misiuni de acest gen, în Kosovo, spre exemplu, însă un carnagiu de natura şi proporţiile acestuia nu am mai văzut.  Rebelii intraseră în sat în toiul nopţii când toată suflarea acestei aşezări dormea liniştită. Au pătruns pe rând în fiecare casă şi au ucis tot ce-au întâlnit în cale viu cu lovituri de „coup-coup” (sau machette - macetă - un cuţit cu o lama foarte mare, lată şi groasă utilizat în special în junglă pentru a deschide poteca și a o face accesibilă marşului prin încâlceala de ierburi, tufişuri şi liane). Sătenii care s-au trezit din somn şi au încercat să fugă au fost mitraliaţi fără milă. Atacatorii nu au ţinut cont de nimic, în nebunia lor ucigând atât bărbaţii, cât şi femeile şi copiii.

- 300 şi 600, recepţie! Şefii de echipă să vină urgent la mine, aveţi treizeci de minute de repaus. „Fait aperçu!” (Executarea)!

- Băieţi, haideți să ne liniştim puţin sufletele, le spun celor doi camarazi, ne aşteaptă o muncă şi mai împuţită după aceea! Trebuie să strângem cadavrele într-un loc ce va fi precizat de comandant. Vor veni cei de la „appui” să-i îngroape, Pierrot nu vrea să-i lase aşa. Cum stau cu moralul băieţii tăi, Aline?

- Ai mei se prezintă bine încă, față de ceea ce este prin zonă şi ținând seama de faptul că numai unul a mai trecut prin situaţii similare. Ceilalţi doi sunt la prima lor experienţă... Alin pare mulţumit de comportarea de până acum a echipei lui.

- Deşi sunt de-o bună bucată de vreme în Legiune n-am crezut vreodată că voi fi martor la așa ceva. Uneori avem impresia, vizavi de natura umană, că știm și că am văzut totul în viaţă. Doar atunci atunci când intervine ceva inimaginabil, ca acum, îți dai seama cât de puțin știi... Și azi am constatat că oamenii sunt foarte diferiţi de animale, foarte, foarte diferiţi! Vreau să vă spun că mi-am dat seama că suntem mult mai răi decât ele. Mult mai cruzi. Iar conştiinţa despre care se vorbeşte atâta că ne diferenţiază de regnul animal... conştiinţa asta nu există! Poate doar un sâmbure de raţiune în unii oameni, atât...

Mă uit la Oancea și-mi dau seama cât este de afectat... cred că a început să debiteze numai prostii.

- Ai şi nu ai dreptate, Da Vinci!, intervin eu. Ştiu că te afectează mult ceea ce vezi, poate mai mult decât ne afectează pe ceilalți! Tu vezi lucrurile cu alţi ochi acum. Vorbeşte frustrarea din tine. E oarecum strigătul disperat al sentimentelor tale. Însă nu trebuie generalizat. Tu ai comite aşa ceva, de exemplu? Chiar acum, te-ai încumeta să-i ucizi cu cuţitul pe rebelii care au făcut asta? În cazul în care aceştia sunt dezarmaţi şi fără apărare... N-ai face-o, sunt convins de asta! Poate doar i-ai pocni peste ochi, însă nu i-ai ucide. Noi nu suntem ucigaşi, suntem soldaţi, Oancea! Şi încă nişte soldaţi ai dracului de buni! Ceea ce se petrece acum, ce am trăit în Kosovo, în Tchad sau în alte misiuni... exact lucrurile astea ne fac mai buni, mai umani. Capul sus! Aline, hai să mergem, ne aşteaptă şeful de grup!

          Sergentul ne-a chemat de fapt pentru a ne comunica noile ordine primite asupra continuării misiunii. Era evident pentru toată lumea că evenimentele petrecute noaptea trecută vor avea repercusiuni. Cu siguranță că alături de căpitan, pe lângă autoritățile militare și civile ivoiriene vor veni aici și agențiile internaționale de presă... Începe să se ridice ceața în care era învăluită poziția Franței față de situația din zonă, respectiv starea de așteptare și neintervenirea în forță. De un masacru de acest gen avea nevoie pentru a-și justifica eventuala intervenţie armată împotriva trupelor rebele. Şi Pierot nu putea scăpa ocazia, așa că va mobiliza toate canalele avute la îndemână pentru a mediatiza acest masacru. Până la sosirea presei noi aveam misiunea să fotografiem, să filmăm şi să adunăm tot ceea ce se putea transforma într-o probă evidentă asupra faptelor petrecute. M-am luminat, mi-e clar...!

-„Troissieme group, venez ici!” (Grupul al treilea, veniţi aici!) Uitaţi cum stă situaţia: urmează să facem o muncă mai puţin obişnuită pentru noi. Adică, pe lângă recunoaşterea propriu-zisă trebuie să fotografiem şi să filmăm totul. Luaţi-o ca pe o misiune auxiliară. Ştiu că vă este greu să faceţi fotografii în condițiile date, nu este chiar cel mai potrivit cadru pentru a exersa arta fotografică, dar acestea sunt dispozițiile. De asemenea, urmează să vină în zonă o suită de reporteri. E jenant, dar nu am ce face... Interviurile nu sunt admise. Carevasăzică, în situaţia în care vreunul dintre ei va vrea să vă intervieveze îi răspundeţi că nu aveţi nimic de comentat. Iar dacă insistă... îi arătaţi vârful bocancului. Explicându-i, desigur, cât de „plăcut” este să-l aibă înfipt adânc între buci! Mai târziu vom aduna toate cadavrele şi le vom îngropa cu sprijinul camarazilor de la secţiunea „appui”, care vor veni cât de curând aici cu MPG-urile lor . Știu, nu e deloc plăcut, dar suntem militari şi executăm ordinele primite. Şi acesta este un ordin. Noi vom îngropa oamenii ăştia. Aveţi întrebări? - încerc să fiu cât mai scurt în prezentarea noilor acțiuni ce le vom întreprinde. Nu îmi face plăcere să transmit asemenea ordine.

Tăcere. Ceea ce înseamnă că nimeni nu are curajul să obiecteze...

- OK! Dacă este clar pentru toată lumea nu ne rămâne decât să trecem la treabă. Dar înainte de asta, pauză de o ţigară. Chiar de două... Ne vedem aici peste zece minute. „Vous pouvez disposez!” (Repaus!) Oancea şi Codrescu, rămâneţi pe loc!

- Puturoasă treabă, nu-i aşa, moşulică?... Au nevoie de puţină reclamă francezii, ai? Altfel nu invitau presa aici!, zice Oancea.

- Hai să fim și mai realiști, ăsta-i doar începutul! Să analizăm un pic împrejurările... neuitând că peste o săptămâna trebuie pusă în aplicare rezoluţia ONU cu privire la dezarmarea totală a trupelor rebele din Cote d’Ivoire. Intuiesc și pariez că nu mă înșel, că noi vom fi cei care vor duce la bun sfârşit treaba asta. Armata regulată probabil va sprijini pe alocuri acţiunile noastre. Nu-i văd însă implicaţi direct în aplicarea rezoluţiei. Prea mulţi iepuri aleargă după morcovii înfipţi în cururile lor finuţe. Pentru comandamentul Legiunii este o şansă în plus de a demonstra eficacitatea trupelor noastre, și asta dacă nu cumva o facem de oaie cum s-a mai întâmplat de altfel de-a lungul istoriei. Sper, pentru sufletele noastre, că rebelii vor fi înţelegători şi vor depune armele. Cel puţin marea majoritate... rămânând ca noi să ne „bumbăcim”  doar cu grupări izolate. Fiindcă, Doamne ferește, dacă vor manifesta oponență masivă vom avea și noi împachetații noștri în saci de plastic, cum cum se întâmplă în prezent cu americanii, în Irak.

- Nu cred să fie la fel de „groasă” că în Irak. Acolo războiul a degenerat în altceva. Sunt alte interese. Aici se bat pentru ciolan. Cât despre rebeli... nu-i văd să fie atât de dedicați cauzei lor. Mai degrabă tind să cred că aici e un fel de manipulare, intervine Alin. I-am studiat în mai multe rânduri... Mulţi dintre ei sunt foarte tineri, copii chiar. Uşor de manipulat şi de minţit. Şi mai ales uşor de convins să se bată pentru ceva de care nu au habar. Cine știe, se prea poate să le fi noculat ideea că luptă pentru alungarea francezilor din ţara lor. Dar să nu uităm că Franţa le-a recunoscut independenţa. Și chiar dacă Franţa își vede interesele economice vizavi de această țară nu se mai implică în problemele ei interne şi externe.

- De-acord cu tine, am și eu această convingere, Aline. Rebelii cred că se bat pentru un ideal nobil. În realitate sunt direcționați spre slujirea intereselor unor „barosani” autohtoni sau, de ce nu, ale unor forţe străine. Ia să vedem, ce căutau americanii de la CIA în Abidjan? N-aţi văzut şi panourile alea din timpul demonstraţiilor din noiembrie anul trecut? „Trăiască America! Jos cu francezii!” De ce n-am crede că și asta poate fi o „mânărie” americană?! Din punct de vedere strategic Cote d’Ivoire e bine plasată. Și-apoi nici avantajele economice nu sunt de neglijat! Să fi pus „uncle Ben” ochii pe Cote d’Ivoire? Hmmm... Posibil! Orice este posibil în vremurile de astăzi, în secolul minciunilor şi al războaielor. Aşa se prefigurează încă de la începuturile lui...

- Până la urmă ar trebui să ne doară undeva de toate astea. Eu aşa zic! Haideţi să nu mai comentăm, și-așa nu ne folosește la nimic. Ne facem treaba, ne luăm „biștarii” de la francezi şi gata! Am o grămadă de probleme în România pe care trebuie să le rezolv. Tata nu mai are casă, trebuie să-i cumpăr. Mama este prin Spania, nu ştiu dacă are de muncă sau nu. Trebuie să o ajut. Unde mai pui că trebuie să îmi fac şi eu un rost, acasă. Nu am de gând să rămân veşnic în Franţa, locul meu este în România. Zi şi tu, Gorune, nu am dreptate? Oancea încearcă să se detaşeze puţin de subiect.

- Da, Aure, ai dreptate. Nu e problema noastră. Conversăm și noi doar să ne aflăm în treabă. Ce-ai vrea să facem acum, să ne plângem soarta?, îi răspunde Alin în locul meu.

- Conversaţie zici, Da Vinci! Ai învăţat în faculate despre cuvântul asta? Mă îndoiesc. În termeni populari astea-s „baliverne”,  „verzi şi uscate” sau „câte-n lună şi în stele”! Capisci? Hai, la treabă, au trecut cele zece minute!

Prinși în vâltoarea muncii titanice pe care o aveam de făcut, ziua a trecut repede pentru noi. Ne-am trezit că e noapte lucrând încă la lumina lămpilor frontale. În gropile săpate de maşinile secţiunii „appui” (sprijin) am înmormântat 71 de persoane: bărbaţi, femei şi copii. O experienţă terifiantă. Reporterii de la Euronews au făcut şi un scurt metraj la faţa locului promiţând că mâine dimineaţă la prima oră va fi difuzat la ştirile Euronews. Toţi cei care au fost în zonă erau îngroziţi de cruzimea şi atrocitatea rebelilor. Nici urmă de discernământ, nici un pic de compasiune, nici un sentiment omenesc nu reieșea din acţiunea lor. Groază şi teroare. Poate că acesta le-a fost şi scopul. Poate au uitat  că aici activează şi va acţiona pe mai departe Legiunea Străină. Nu o altă armată, nu o altă structură militară mai ușor impresionabilă. Nu aceste fapte abominabile pot determina Legiunea să îşi retragă trupele, dimpotrivă! În ochii și atitudinea legionarilor se citește dorinţa de a pleca imediat într-o nouă misiune, aceea de căutare şi pedepsire a celor ce se fac vinovați de crimele comise. De obicei asemenea evenimente, ca cel de astăzi, determină creșterea spiritului de coeziune al legionarilor, renumiţi în lume pentru această calitate deosebită. Contrar falsei imagini create asupra lor, cum că legionarii sunt în realitate nişte criminali plătiţi, cei doi ani petrecuţi în Legiune mi-au dovedit contrariul. Și asta este o percepție falsă, creată artificial de oameni care nu au avut în viaţa lor de-a face cu viața de legionar sau, în unele cazuri chiar de către foști legionari dezertați odinioară şi care sunt preocupați de tehnica defăimării pentru a-și justifica într-un mod mârșav neputinţa de a face față rigorilor Legiunii.

Pentru că este greu, e foarte adevărat, nu oricine posedă capabilitatea de a rezista în Legiune. Este nevoie de anumite calităţi pe care nu le deține oricine, și în primul rând de o mare tărie de caracter şi o rezistenţă psihică deosebită. Dezertorii au fost departe de astfel de calităţi străduindu-se să răspândească tot felul de false descrieri ale vieții în Legiune. Nu, legionarii, aceşti soldaţi fără nume, aceşti luptători ai nimănui nu sunt nişte criminali. Sunt în schimb soldaţi remarcabili! Beneficiază de o pregătire specifică incluzând antrenamente dure şi inteligent elaborate, participând la aproape toate conflictele din lume şi luptând sub drapeul francez ori de câte ori se impune. Astfel legionarii au dobândit o experienţă de necontestat, ceea ce îi delimitează net de toate celelalte armate. Ei au primit botezul focului! Oricât de bine ar fi antrenat un soldat, oricâtă vechime în militărie ar avea, el nu convinge asupra abilităților sale militare decât în momentul în care participă la un conflict, se trage asupra lui şi este obligat să tragă la rândul său. Abia atunci se vede cine are vocație pentru această meserie.

Toate „gogoşile” pe care le înghiţeam pe vremea când eram ofiţer în Armata Română acum sunt lipsite de sens. Rămân doar „gogoşi”! Frământate, coapte şi răspândite abil pe piață de către oameni care n-au avut niciodată de-a face cu războiul. Pe-atunci mă străduiam să evidențiez aceste ipoteze în fața unor persoane de rang înalt, bine înfipte în structura militară românească. Dar nimeni nu m-a luat în seamă. Cei cărora le expuneam punctul meu de vedere erau tot un fel de... vânzători de gogoşi, nimic altceva. Trist adevăr, dar și mai trist e că indivizii de teapa lor erau cel mai bine cotaţi! Se bucurau de aprecierea structurilor de comandă și de o promovare fulminantă pe nivele superioare. În vreme ce soldaţii adevăraţi care aveau curajul să-și susțină justificat punctul de vedere „arau” câmpurile de instrucţie irigându-le cu sudoarea trupurilor lor. În România am fost un „ofiţer de bocanc”, cum se zice, am urât munca de birou şi vorbele mari. În schimb am iubit instrucţia, mi-am iubit oamenii nespus de mult. Şi tocmai de aceea am ţinut să-i pregătesc cât mai bine, după propria-mi pricepere. Ignorându-le de multe ori suferinţele şi problemele. Uneori îmi imput atitudinea vizavi de aceste percepte, poate am greşit, oare n-ar fi fost mai bine să devin - la fel ca mulți alți camarazi de-ai mei - vânzător de gogoşi?! Dar nu, cu siguranță n-aș fi putut, altfel nu eram astăzi în Legiune!

- La ce te gândeşti, Gorune? Alin se aşezase alături de mine, dar cufundat în gânduri cum eram nici măcar nu l-am observat.         

- Eram un pic cu gândul plecat pe-acasă, la foştii mei camarazi. Prostii, ştii tu... amintiri care te dor. Păreri de rău, regretul că nu am putut face mai mult decât am făcut în România...

- Nu trebuie să regreţi nimic. Sunt convins că ai dat tot ceea ce aveai mai bun în tine pentru Armata Română. Hai c-am ajuns să te cunosc și știu că eşti omul căruia nu-i plac jumătăţile de măsură!

- Ba mai bine hai să o lăsăm baltă! Mergem să aruncăm o privire în adăpostul supraviețuitorilor, poate reușim să aflăm ceva mai mult de la ei decât ofiţerii ce i-au interogat, ce zici...?

- Haide, moşule! Oare în starea în care se află acum mai au ei chef să stea de vorbă cu noi?! Mă cam îndoiesc... Alin pare neîncrezător.

- Vedem, să mergem totuşi până acolo! Şi aşa nu avem nimic de făcut, insist eu. Poate cu o ceaşcă de whisky izbutim să le dezlegăm un pic limbile... Niciodată nu trebuie să te dai bătut, cine știe, poate aflăm vreun amănunt important care le-a scăpat atunci când au fost intervievați în stare de stres. Or fi ceva mai relaxați acum, e posibil să-și amintească ceva mai mult...

În adăpostul destinat supraviețuitorilor dezastrului sunt în jur de zece persoane, printre care şi o tânăra femeie care a scăpat în mod miraculos, neatinsă de furia rebelă. Încă opt persoane au fost evacuate cu elicopterul și transportate la un spital militar de campanie având nevoie de îngrijiri medicale. Tentativa mea a eșuat, toţi dormeau, și e de înțeles, la ce zi grea au avut, bieţii de ei...

- Hai du-te și mai bine cheamă-i pe băieţii din grup. Dacă nu cumva dorm. Spune-le să vină să bem ceva. Cred că mai am nişte „cocârţ” ascuns pe undeva pe aici. Uite că l-am găsit! Îi chemi? Până atunci eu caut nişte pahare. Vă aştept!

Alin pleacă în căutarea băieţilor. Între timp eu procur nişte pahare - marfă rară pe-aici! Dar ne descurcăm, există și gamelele pentru situaţii de urgenţă. Dar nu e o problemă să bem direct din sticlă, numai s-avem ce! În seara asta, din fericire pentru noi, sticla este plină. Primul venit, ca întotdeauna, este Da Vinci. Ține sub braţ o sticlă de Jack Daniel’s. Râde…

- Dacă ar şti căpitanu’ Pierrot că am dat iama în popota lui de campanie cred că s-ar spânzura cu şireturile de la bocanci. Împuțitu’ naibii, el bea Jack Daniel’s în vreme ce noi ne otrăvim gâtlejurile cu băutură „made in Cote d’Ivoire”. Are ăsta o „caisse popote” (o ladă ceva mai măricică pe care ofiţerii francezi o cară tot timpul cu ei şi unde păstrează diferite produse alimentare şi băuturi), mai mare dragul s-o spargi din când în când! I-am şutit o sticlă de Jack şi una de vin de Bordeaux. Şi ca să meargă bine alcoolul am zis să iau şi nişte alune. Bună afacere, nu-i aşa?

Apropo de „caisse popote” circulă un banc prin Legiune care vizează motivul din care Franţa a pierdut aproape toate războaiele în care a fost implicată. Răspunsul este simplu: pentru că ofiţerii francezi ordonă mai întâi să se îmbarce în vehiculele de luptă „caisse popote” şi abia după aceea „caisse munition” (lăzile cu muniţie). Şi cam așa este, nu-şi uită niciodată „caisse popote” când pleacă pe undeva. Faptul în sine sugerează clar modul de a fi al ofiţerului francez, poate în rest, un adevărat gentleman. Doar că războaiele nu se poartă cu gentlemani. Uneori dau impresia că în renumita lor şcoală de ofiţeri studiază mai degrabă Codul bunelor maniere în locul tacticii de luptă sau a tragerilor. Mai bine de jumătate din ofiţerii francezi pe care i-am cunoscut până acum sunt foarte slab pregătiţi în domeniu. Desigur, poate că sunt și excepții, între ei identificându-se și unii ofițeri excelent antrenaţi şi care îşi cunosc foarte bine profesiunea. Numai că eu unul nu i-am întâlnit până în ziua de azi! Îmi amintesc că acum câţiva ani Statele Unite intenționau să cumpere Legiunea Străină. Iniţial, francezii au fost de acord. Doar că americanii puseseră o condiţie: cumpărau Legiunea, dar fără ofiţeri, doar cu subofiţerii şi legionarii de rând. Lucru pe care bineînţeles că Franţa nu l-a acceptat. Ştiu ei, americanii, ce ştiu...!

- Dacă papa Pierrot nu îşi lua lădoiul cu el ca de obicei, nu mai beam noi în seara asta Jack Daniel’s. Au şi francezii ăştia obiceiurile lor bune, câteodată! Iar noi trebuie să profităm... Ha, ha!

- Ne-aţi chemat, caporal? Mmm, miroase a Daniels pe aici! Aveţi până şi pahare... Întotdeauna i-am admirat pe români, ştiu să se descurce excelent în toate situaţiile!, zice făcându-și apariția în peisaj și Dickinson.

-„Ferme ta gueulle, Dickinson!” (Ţine-ţi gura!) Ia de aici un pahar şi tacă-ţi fleanca aia mare de american băşinos!, îl ia în primire Da Vinci care tocmai intrase pe uşă împreună cu Filonenko şi Hoffman.

- Ceilalţi dorm, n-avea rost să-i trezim. Mai bine că trag la aghioase... abia împărţim ]ntre noi bunătatea asta de whisky.

Hoffman pare pus pe fapte mari. Probabil că are nevoie de alcool pentru a putea adormi. La mine e clar, sunt sigur că am nevoie! Imaginea acelui copil spânzurat, a femeii aceleia eviscerate, tabloul lugubru cu toți cei ucişi încă se succed în mintea și sufletul meu dându-mi fiori. Sper ca o porţie zdravănă de alcool să mă iniştească.

- Ce părere aveţi, ne vor trimite să-i căutăm pe rebeli? Ar fi şi cazul! După ceea ce s-a întâmplat în ultimele 24 de ore nu cred că Franţa va sta cu mâinile-n sân, ca până acum! Trebuie să intervină și să ia măsuri, nu credeți?... continuă Hoffman.

- Nu-nțeleg de ce ți-ai face tu probleme? Aşteaptă ordinele şi atât! Cred că este mai bine să așteptăm, nu? Doar aceeaşi bani îi luăm. Ori că mergem la „carton” (bătaie), ori că stăm aici liniştiţi, banii tot ăia sunt. Eu prefer să rămânem aici. Nu pentru că mi-ar fi frică de cafteală. Ştii doar că nu sunt un fricos. Poate pentru că am început să simt că nu prea merită... răspunde Alin.

- Vorbiţi prin prisma unui om care suferă, caporal. Ştim toţi ce s-a întâmplat în familia dumneavoastră şi vă înţelegem suferinţa. Însă idioţii care au masacrat satul ăsta trebuie pedepsiţi! Şi încă pedepsiţi aspru, să fie un exemplu pentru ceilalţi!

- Cine te crezi tu, Hoffmane? Dieu ? Dumnezeu? Lasă-l pe El să decidă cine este vinovat şi să îi pedepsească! Noi, oamenii, nu ne putem lua singuri acest drept! Suntem prea mici pentru decizii atât de mari. Numai Dumnezeu poate decide viaţa sau moartea unor oameni, intervine Oancea în discuţie.

- De acord cu tine, Oancea! Dacă s-ar fi întâmplat asta apropiaţilor mei, la mine în ţară, aş fi putut invoca dreptul la răzbunare. Răzbunarea este ceva omenesc. Dar aşa prefer să stau în banca mea şi să-i las pe ivoirieni să îşi rezolve problemele singuri. Prefer... Pentru că sunt aproape convins că noi vom fi cei care vom pleca să le spargem mutrele maimuţoilor ălora! Dickinson pare mai realist. Are experienţa Tchad-ului.

Nu mă pot abţine să tac și intervin în discuţie:

- Nu suntem nici Dumnezeu şi nici nu vorbim de răzbunare aici. Vorbim de oameni. Cei care i-au masacrat pe sărmanii săteni nu se pot numi oameni, cel puțin în opinia mea. Plecând de la această premiză eu văd lucrurile un picuţ altfel. Dacă ar fi să decid eu ceea ce trebuie făcut m-aş rezuma doar la a descoperi unde se ascund aceşti criminali şi aş raporta apoi forţelor guvernamentale FANCI. E problema lor mai departe cum se răfuiesc cu rebelii. Dar nu decid eu. Într-o astfel de configurație a situației, dacă nu ne vor trimite să-i neutralizăm pe nemernicii rebeli nu am de ce mă plânge. Abia îmi protejez fundul încă o dată! Iar dacă ne trimit... nici așa nu am de ce să mă plâng! Consider că merită să fie anihilate aceste animale. Pentru că aşa cum am afirmat mai înainte, nu pot să-i numesc oameni. Şi cum în zonă nu există „vânători” mai buni ca noi accept această provocare. O accept pur şi simplu fără să-mi pun alte întrebări.

-„Voila ici un vraie reponse!” (Uite un răspuns adevărat!), spune Dickinson. De acord în totalitate cu acest punct de vedere. Eu am privit lucrurile puţin mai îngust decât caporalul Gorun. Aşa este corect. De ne trimit, ne facem treaba! Dacă nu ne trimit, îi bem vinul lui Pierrot şi visăm la târfe! Voila!

- Băi, yankeule, în timpul liber ţie nu îţi este gândul decât la curvuștine?, îl ia Oancea în tărbacă pe american.

- La ce vrei să mă gândesc? La nemurirea sufletului? Am doar o viaţă şi o singură gaură-n cur! Ce altceva pot face?

- Să-ţi cauţi o femeie, să te însori, să ai copii... spre exemplu, îi zic eu.

- Stai așa, frate! Departe de mine gândul însurătorii, nici vorbă, eu nu sunt făcut pentru asta. În plus sunt atâtea fete frumoase în lume ce nu aşteaptă decât să le chemi în pat... și eu să mă opresc doar la una? „Vous rigolez de ma gueulle?” (Râdeți de faţa mea?) Nu, nu... prefer celibatul!

- Şi ce ai să te faci când îmbătrâneşti? Când nu o să mai ai cu ce „să baţi cuie” şi când vei trage de tine ca de un cal bătrân? Când ai să mergi în baston, asta în cel mai bun caz... îl întreabă Oancea.

-„Une balle dans la tete, mon frere! C’est le meilleur medicament pour de situation comme ca!” (Un glonţ în cap, fratele meu! Este cel mai bun medicament pentru situaţii ca astea!

- De acord cu americanul, zic eu. O gaură în creier pune capăt acestei dileme cât ai zice pește! Şi te scuteşte şi de chinurile bătrâneţii.

- Voi sunteţi de-a dreptul nebuni, nebuni de legat! Da, voi doi! Iar tu, boșorogule dilău, eşti mai turbat decât americanul. Tu ai familie, ai o fetiţă... cum poţi vorbi aşa? Oancea este consternat.  

- Tocmai de aceea, răspund eu. Ce ai vrea, să îi distrug viaţa fetii când nu voi mai putea? Să o oblig să aibă grijă de mine? Să îmi schimbe pamperșii? Nu, Da Vinci! Prefer glonţul. Şi nu ştiu dacă aş suporta să stau în pat lângă nevasta-mea doar uitându-mă la ea... Retrăind amintiri din tinereţe şi înghiţind în sec pentru că m-a lăsat „flinta” şi nu mai am cu ce să trag măcar un singur cartuş.

- Măi moșulică, măi, dar ce, tu ești prost? De-aia bunul Dumnezeu a înzestrat omul cu limbă, moşule! Când problemele nu pot fi rezolvate pe calea „armelor”  apelezi la diplomaţie, adică la limbă, măăăăi, tataie! Asta înseamnă să fii politician, nu doar „guerrier” (războinic)! Din când în când războaiele se câştigă cu limba! Nu ai învăţat nimic de la viaţă, căpitane!  

- Băi, Oancea, tu mă uimeşti pe zi ce trece! Nu degeaba ai tu un suflet de artist, dar tot prost rămâi... Întotdeauna diplomaţia s-a bazat pe ceva. Nimeni nu „a dat din limbă” fără să fie convins că undeva în spatele lui are asigurat sprijinul militar... adică „flinta”, băi puțoiule! O limbă nu are nici o valoare fără o „flintă”  zdravănă care să-i protejeze acţiunea şi să-i întărească puterea de convingere! Alin îl pune rapid la punct pe Da Vinci.

- Dacă îţi place atât de mult să dai din limbă de ce ai ales să fii „guerrier” şi nu te-ai făcut politician? Una fără alta nu merg, năsosule! Poate tu faci o excepţie... îţi poţi înlocui din când în când puşcociul cu trompa aia a ta imensă! Apropo, elefănţel, tu când săruţi o femeie cum te descurci? Ha, ha!... Văd că ți s-a cam ofilit trompeta...

- Râzi tu râzi, Harap Alb! Graţie frumosului meu aparat olfactiv pe care tu, în neruşinarea ta, ai neobrăzarea să îl numeşti trompă, eu simt feromonii unei femei în călduri de la un kilometru distanţă. Şi mă duc direct la ţintă... răspunde Oancea încercând să câştige bătălia cu Alin.

- Sunt convins de asta, zic și eu amuzându-mă de duelul verbal dintre cei doi. Dar tot graţie trompei cu care te-a înzestrat natura simţi de la distanţă şi când frumoasa ta în călduri nu s-a şters bine la poponel după ce a mers la toaletă? O fi și afrodisiac pentru tine mirosul ăla, nu-i aşa?

- OK! „Cassez pas mes cacahouettes, je vous en prie!” (Gata, nu îmi mai spargeţi „alunele”, vă rog!) Aţi câştigat, sunteţi buni. Na, mai trageţi o duşcă! Trageţi-vă cinci gloanţe în cap dacă nu aveţi altceva mai bun de făcut. Iar dacă nu puteţi vă dau cartea mea de vizită să mă chemaţi în ajutor. Şi îmi lăsaţi mie femeile voastre în pază şi apărare... Oancea bate în retragere fără a se lăsa însă învins de tot...

- Ha, ha! „Oancea, t’a perdu la bataille! Tiens ici, je te donne une balle!” (Oancea, ai pierdut bătălia. Ţine, îţi dau un cartuş!) Poţi să ţi-l tragi acum în ţeastă, râde Hoffman de artistul nostru căruia i s-au cam înecat corăbiile.

- Recunosc că am pierdut. Nu pot să mă lupt cu jivinele astea. Mai ales că eu sunt singur împotriva tuturor. „Putain!” (La naiba!) Nu mai e nimic prin sticlele astea. Mă duc să mai dau o raită pe la lădiţa căpitanului...

- Nu, Oancea, e destul. Am băut cam mult, eu sunt aproape beat... Mergem la culcare acum. Şi aşa am debitat prea multe tâmpenii în seara asta! Ce ziceţi, băieţi? Mergem să tragem cu porcul?

- De-acord cu tine, Gorune! Caporalul Codrescu e beat rangă şi va cere imediat permisiunea să meargă la culcare, râde Alin. Să adoarmă cu gândul la trombonul lui Oancea înfipt adânc între bucile împlinite ale mamei Dolores! Ha, ha!

- Du-te naibii şi te culcă! Și eu o iau într-acolo. Adică... la naiba!

Oancea o zbugheşte într-o clipită. În seara asta tare-a mai fost prins la mijloc.

Mama Dolores e o negresă bătrână şi grasă ce lucrează la noi în regiment, la spălătorie. Are în jur de o sută de kilograme şi un fund... mamă, Doamne! Râd singur gândindu-mă la nasul lui Da Vinci mișunând printre bucile cât două butoaie, ale spălătoresei. Ce-o găsi acolo, vai de năsăul lui! Am înnebunit, ia uite la ce-am ajuns să gândesc! Nu, nu sunt nebun! Sunt doar beat... La culcare, moşule! Mai ai puţin şi te pomeneşti că vrei şi să faci amor cu grăsana aia neagră ca tuciul... Brrr !

Mă întind pe bancheta din spate a blindatului și încerc să dorm. Cât îmi doresc să pot închide ochii fără a mi se derula neîncetat în faţa lor imaginile coşmarului de peste zi...

 

Vizualizări: 89

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

viaţa bate filmul! un fragment bogat şi greu în care soldatul pregătit pentru orice, descoperă că nu este suficient de pregătit pentru ce oferă viaţa, realitatea. ororile văzute sunt greu de imaginat şi cu atât mai greu de vorbit despre ele, de aceea episodul din sat nici nu este descris în amănunt, dar suficient cât cititorului să-i fie create imagini terifiante. mi-au plăcut detaliile despre obiceiurile ofiţerilor francezi, gluma vizavi de lăzile de muniţie - aceste lucruri dau naturaleţe povestirii; bineînţeles că am apreciat toate detaliile oferite despre contextul politico-economic al Legiunii, etc.

câteva greşeli de tastare şi poate câteva exprimări pe care eu le-aş fi schimbat, dar n-am să mă repet

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 29 secunde în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 5 minute în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 9 minute în urmă
Utilizatorului Maria îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 28 minute în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 59 minute în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 6 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 6 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 14 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 17 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 18 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 18 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog tablou mirabil, multiform a lui Floare Arbore
cu 18 ore în urmă
Postare de log efectuată de Elisabeta Drăghici
cu 18 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA iar echinocţiu a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 18 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor