CAPITOLUL 5 - „Suntem patru acum, patru Lupi! Şi, poate, în timp vom fi mai mulţi…” - "Un suflet, doua imnuri"

[Exemplu de Titlu]

CAPITOLUL 5

 

 

„Suntem patru acum, patru Lupi! Şi, poate, în timp vom fi mai mulţi…”

 

 

Au trecut mai bine de doi ani de când mi-am luat lumea-n cap și am plecat de acasă înrolându-mă în Legiunea Străină Franceză. Şi nici acum n-am reuşit să-mi dau seama de ce. Ca de multe alte ori, remuşcările mă-nvăluie ca niște umbre negre și reci căutându-și loc în lăuntrul meu chinuit. Eram ofiţer al Armatei Române, aveam cât de cât o poziţie socială onorabilă, dar nu eram în stare să-mi întreţin familia aşa cum mi-aş fi dorit, aşa cum ar fi meritat? Îmi doream o casă pe care n-o aveam, o casă a mea, şi nici nu se întrezărea prea curând posibilitatea de a-mi cumpără vreuna cu solda de căpitan? Sau motivele sunt altele? Năvălesc spre mine amintiri din crâmpeie de viață, se zbat îndoielile și temerile să-mi tulbure liniștea - și-așa precară - când mă zvârcolesc ca un pește pe uscat fără a-mi găsi pacea.

Eram căsătorit... aveam o fetiţă de şase ani. Eram conștient de faptul că soția și fiica mea vor rămâne singure, în România, o bună perioadă de timp. Regulamentele Legiunii Străine prevăd că ne putem aduce familia în Franţa după primii cinci ani de serviciu sau mai repede, caz în care intervine însă condiţia de a ajunge subofiţer. Pentru mine lucrurile erau clare, trebuia să trag precum un câine și să-mi demonstrez rapid capacitatea și abilitățile de militar ca să fiu apoi selectat și să urmez cursurile şcolii de subofiţeri înainte de expirarea primului contract de cinci ani. Mai știam, de asemenea, că acest lucru este foarte greu, poate chiar imposibil. Pentru că regulile Legiunii sunt foarte stricte. Cu mici excepţii, eşti trimis la şcoala de subofiţeri doar după finalizarea primilor cinci ani de contract. Şcoala de ofiţeri, nici vorbă! Nu mai aveam nici o şansă, pentru că există o limita de vârstă pentru a putea susţine examenul: maximum 29 de ani. Ori eu aveam 32 deja la angajare.      

Mă chinuie întrebările, mă năpădesc o droaie de regrete simțindu-mi din plin dezrădăcinarea și negăsindu-mi odihnă nici zi, nici noapte. Se zbat în mine gânduri ce-mi umbresc existența ca niște greutăți imense ce stau atârnate de trupul și sufletul meu. Bat la ușa mea părerile de rău stând la coadă să-și manifeste întâietatea, care mai de care! Îmi vine să plâng de fiecare dată când gândurile o iau razna ducându-mă hăt, departe, în trecut. Mă inundă și-și face prezența în toate celulele mele un dor nebun, dor de acasă... Îmi este dor de compania mea. Mi-e dor de locotenenţii mei, de subofiţerii mei bravi... Ce habar să aibă camarazii mei de-acum de ce-nseamnă dorul! N-au ei idee cum e să simți că prin toți porii nu respiri altceva decât dor...

Mă ridic din pat şi îmi aprind o ţigară. E sâmbătă după-amiază, e weekend şi suntem liberi. Înnebunesc la gândul că mai este atât de mult până luni dimineaţă când ne reluăm programul. E ciudat că ori de câte ori am un crâmpei de timp liber - și asta se întâmplă chiar din primele zile după înrolarea în Legiune, amintirile mă năpădesc ca volbura lanul de grâu după ploile din primăvara noastră, românească, iar  remușcările îmi sapă în străfundul sufletului din răsputeri. Și deasupra tuturor acestor stări se distinge de departe regretul de a fi plecat şi renunţat la ceea ce iubisem mai presus decât viața, mai presus decât familia mea: acela de a fi părăsit Armata Română.

De ce oare?

Lenevesc, într-un fel care-mi răvășește sertarele pline ochi de aduceri aminte, în camera stăpânită de un seminîntuneric parcă anume creat - draperiile sunt lăsate și sub greutatea lor ascund secvențe dintr-un trecut care mă bântuie. Peretele din dreptul patului e martorul ce poate jura în fața celei mai teribile instanțe că toate fotografiile ce le găzduiește sunt singurele în fața cărora soldatul din mine lăcrimează și rămâne de multe ori inert. A câta oară le privesc derulând clișee din filme numai de mine știute? De câte ori nu am pierdut ceasuri întregi în faţa lor adâncit în amintiri? Fotografiile de-acasă! Şi ele reprezintă mult pentru mine. Imortalizează momente din viaţa şi activitatea mea şi a camarazilor mei: sărind cu paraşuta, făcând scufundări, în aplicaţii, în cazarmă... Alături de Cazy, de Volo, de Oală, de Nick, de Zake şi de mulţi alţii. Camarazii mei, cei cu care am împărţit bucuriile şi necazurile atâţia ani, mă privesc acum doar din poze participând nemijlocit la imensul meu zbucium, poate singurul inamic în fața căruia îmi lipsesc și armele și puterea.

Câte momente petrecute alături de militarii români nu mi-au rămas vii în memorie și de a căror amintire mă bucur de fiecare dată...! Încă de la absolvirea şcolii militare am fost repartizat la Bxxx, unde am preluat comanda unui grup de cercetare constituit numai din cadre. Subofiţeri. Oameni de valoare, adevărate prototipuri de soldaţi. Tânăr fiind, fără nici un fel de experienţă - dar ambiţios - am căutat să mă-ntrec pe mine însumi, în primul rând. Studiile militare îmi asiguraseră un bagaj substanțial de cunoștințe de profil, dar mereu am fost atent și la conduita celor de la care aveam ce învăța. Știam de la părinții mei și din ceea ce citisem la vremea respectivă că experiența se câștigă în timp, dar meseria se și fură. De fapt, un fel de-a spune că a-ți studia cu atenție colegii, superiorii și pe oricine ar fi putut să-ți servească drept model în meseria aceasta este un lucru absolut firesc, iar dacă și ai abilitatea să o faci conștient și selectiv nu ai decât de câștigat. Experiența subofițerilor mei n-a scăpat de monitorizarea mea şi am făcut tot posibilul să devin mai bun ca ei, atât pe plan fizic cât şi din punct de vedere al cunoștințelor și aptitudinilor caracteristice diferitelor specialităţi pe care eram obligaţi să le stăpânim. Aveam toate motivele să fiu mulţumit. Foarte rapid am fost avansat la gradul de căpitan şi numit comandantul companiei unde fusesem repartizat ca locotenent. Îmi cunoşteam bine oamenii recunoscându-le meritele sau încercând să eliminăm, de comun acord, lacunele atunci când fusese cazul, iar ei ajunseseră să mă cunoască la fel de bine sprijinindu-mă și în același timp arătându-mi respectul cuvenit. Îi iubeam enorm, deşi mă feream să le-o arăt pe față, cu mici excepții, dar știam că şi ei mă iubesc. Ce mi-aş fi putut dori mai mult?!

            Pe același perete-suport al amintirilor mele, de la capătul patului și poziționat chiar deasupra  capului, șade semeț alături de tricolorul României și îmi străjuie cugetul dându-mi fiori ori de câte ori îl privesc, drapelul de luptă al strămoșilor mei, dacii: lupul cu trup de balaur ce mi-a fascinat copilăria şi adolescenţa și mi-a dat puterea să depășesc cele mai crâncene greutăți ale vieţii, ajutându-mă să ies întotdeauna învingător. Îmi fixez privirea în ochii lupului încercând să aflu răspunsuri la zbaterile mele chiar în profunzimea lor.

De ce am plecat? De ce sunt aici? De ce nu-mi dau pace amintirile...? De ce? Iată cum atâtea întrebări rămase fără răspuns se-nghesuie și azi în tâmplele mele ostenite!... Dar mai bine merg la barul regimentului, sigur îmi va face bine întâlnirea cu legionarii mei, români, iar cele câteva beri cu care mă voi ameţi vor izbuti să-mi alunge gândurile răscolitoare de amintiri.

E un mod de evadare din temnița gândurilor și asemeni mie sunt și ceilalți camarazi, doar că fiecare dintre noi încearcă să-și mascheze oarecum slăbiciunile - nu le lăsăm la vedere să nu părem naivi, să nu devenim vulnerabili atunci când temerile ne dau târcoale vrând să ne înfrângă tăcerile... Iată-i, legionarii mei sunt acolo şi deja discută aprins. Îl văd pe Alin, pe Da Vinci, pe Dobre, pe Onuţ şi pe ceilalți câțiva adunați în jurul unei mese pline cu sticle de bere. Nu se încurcă băieţii, se pare că au ceva de băut în seara asta! Pesemne că nici lor, ca și mie, nu le este ușor să stea la sfat cu amintirile, care atunci când le retrăieşti de unul singur dor al naibii de tare. Mult mai tare decât o rană de glonţ sau de cuţit...

          - Hai încoace, căpitane! Bagă o bere sub nas şi ascultă-i pe nemernicii ăştia care pe paşaport au trecută naţionalitatea română, dar care nu merită nici măcar săle zici ţigani. Ascultă la ei ce prostii pot să debiteze, mă invită Oancea la masă aproape urlând. Îl văd că este furios, se reţine cu greu. Despre ce, oare, au discutat de sunt aşa de aprinşi?

- Iorga zice că îl doare undeva de neamul şi ţara lui, care nu i-au oferit nimic până să se angajeze în Legiune, tună şi fulgeră Oancea nelăsându-mi timp să sorb nici măcar o gură de bere.

-  Şi la fel ca el, şi Dincă, Drugănaru şi Borzescu. Sunt nişte idioţi cu toţii, nişte dezrădăcinaţi împuţiţi ce nu merită să stea la masa asta!

- Hei, hei, ia-mă uşor că mă sperii! Stai să intru în temă. Şi să beau o duşcă din berea asta. Tu nu vezi că îmi plouă în gură?, încerc să mai tai un pic din elanul lui Oancea în speranţa că voi reuşi să aplanez conflictul pe cale să izbucnească.

Din vorbă în vorbă, în timp ce berile își urmau cursul spre gâtlejurile noastre însetate am intrat în subiect. Bineînțeles că am rămas surprins şi dezgustat de atitudinea unora dintre legionarii români care reușiseră să încingă spiritele printre comeseni. Discuţia pornise de la ideea, frumoasă de altfel, ca  în cazul unui eventual atac asupra României din partea unei terţe naţiuni, românii din Legiune ar avea datoria de onoare să rezilieze contractul în curs, iar dacă solicitarea le-ar fi fost refuzată să dezerteze și să se întoarcă în patria mamă luptând alături de Armata Română pentru eliberarea acesteia. Se subînțelege că sunt întru totul de acord cu această atitudine pe care o consider absolut necesară într-o astfel de ipoteză. Dar spre dezamăgirea mea, iată că aflu cu surprindere că nu toţi românii de la această masă o îmbrăţişează...

          - În cazul în care România ar fi atacată, de ruşi, spre exemplu, cred că aş fi primul dintre voi care m-aş întoarce acasă. Nu atât pentru faptul că în calitate de fost ofițer al Armatei Române sunt obligat să mă prezint la mobilizare, ci mai ales pentru că sunt român. Şi simt românește! Pentru că îmi iubesc neamul şi ţara. Pentru că îmi iubesc strămoşii şi le admir puterea de a-şi sacrifica viaţa pentru neatârnarea acestui neam. Pentru că datorită lor, a celor care au murit pentru țară eşti tu acum aici, Drugănarule, şi poţi să-ţi etalezi la această masă idioţeniile. Ce voiai să îţi dea România? Nu e de ajuns că ţi-a dat o identitate de care poţi fi mândru? Iar tu, Borzescule, ce vroiai? Castele? Nu ţi-e de ajuns că ţi-a dat o educaţie? Că a crescut şi a suportat şerpi ca tine la sânul ei?

- Ce mi-a dat România, mă, să mă întorc?

- În primul rând, nu sunt „mă” cu de-ăştia de teapa ta. „Mă”... au dreptul să-mi spună cei care o merită, nu de-alde un Iuda ca tine, s-a-nțeles? În al doilea rând, dacă aş fi fost ofiţer francez de informaţii şi te-aş fi auzit vorbind aşa despre ţara ta, te-aş fi dat imediat afară din Legiune. Pentru mine ar fi fost evident că dacă eşti în stare să-ţi abandonezi propriul neam atât de uşor, n-ar mai exista nicio îndoială asupra a ce s-ar putea întâmpla dacă ar fi vorba despre Franţa pe care o serveşti acum! În schimbul unor bani, evident, mult mai mulţi decât ţi-ar fi putut oferi România. Suntem toţi veniţi aici pentru bani, de acord! Dar banii reprezintă ceva, iar dragostea de neam și țară este cu totul şi cu totul altceva!

         - Vorbim aici de un război de apărare a ţării, intervine Alin. Nu de o operaţiune de luptă gen Kosovo, unde militarii români au fost trimişi să moară pentru că aşa au dorit politicienii noştri îngenuncheaţi în faţa împuţiţilor de americani.

          - Vorbim de apărarea ţării. România este înconjurată de duşmani, de la nord la sud şi de la est la vest. Nu vorbim de acţiuni militare „inventate” de alţii. Deşi este puţin probabil ca în zilele de astăzi să mai izbucnească războaie de acest tip, nu trebuie ne scape din vedere eventualitatea apariției unor astfel de situații, spune Oancea.

          - Cum puteţi, mai fraţilor să gândiţi acest lucru? Cum puteţi spune că nu vă întoarceţi să vă bateţi pentru pământurile, pentru casele, pentru familiile voastre?

          - În locul tău, căpitane, aş fi ultimul care aş vorbi. Nu sunt eu cel care a demisionat din Armata Română, cel care şi-a lăsat familia acasă şi a venit aici să facă pe războinicul! Crezi tu că mai ai dreptul să ne dai nouă lecţii de patriotism?   

Atât mi-a trebuit, Borzescu mă lovise acolo unde mă durea cel mai tare! A răsucit cuţitul într-o rană deschisă mai demult, nu doar de aproape doi ani de când sunt legionar. O rană care sângerează din ziua în care am descoperit că nu totul era așa cum trebuia să fie. Din ziua în care am realizat că pentru o mare parte din militarii Armatei Române, soldaţi, subofiţeri sau ofiţeri, cuvintele ONOARE şi PATRIE  nu reprezentau nimic altceva decât niște cuvinte oarecare... Din ziua în care am sesizat metastaza în care se afla Armata Română privind neputincios spre imensa ei suferință suportată în tăcere, fără ca cineva să miște măcar un deget pentru a fi repusă pe picioare! Din ziua în care am descoperit că uneori, pentru a rezista şi mai ales pentru a promova în cadrul sistemului militar românesc, eram obligat să îmi încalc principiile și să scuip peste onoarea mea de ofiţer al Armatei pe care am iubit-o atât de mult.  

          - Nu e treaba ta să cunoşti motivele pentru care eu am venit în Legiune, măgarule! În locul tău aş intra sub masă de ruşine atunci când aş vorbi cu un ofiţer al Armatei ţării mele. Pentru că oameni ca el v-ar apara fundurile în caz de război. Eu am demisionat din Armata Română, nu am dezertat, e o oarecare diferenţă între cele două cuvinte, nu crezi? Iar cât am fost activ mi-am făcut datoria de militar şi de român cum am putut mai bine, atât cât această minte şi acest corp mi-au permis! Faptul că am demisionat nu înseamnă, în nici un caz, că nu îmi iubesc neamul, că nu iubesc Armata Română sau nu iubesc poporul român! De câte ori m-ai auzit pe mine vorbind de rău despre militarii noştri, broscoi băşinos? Sau că am aruncat cu noroi în România sau în numele de român aşa cum faci tu, zi de zi, prin atitudinea şi prin afirmaţiile tale? Nu ți se pare că ai sărit calul cam prea mult, nemernice?

          - Gorune, Aline, Onuţ... haideţi la altă masă, ăştia nu merită nici un pârţ în nas! Put prea rău, ăştia, a vânzători de neam, ordinarii! Ăştia-s rude de-ale lui Basta, Eremia Movilă şi alţii, ne cheamă Oancea pe toţi pentru a evita o bătaie ca la carte între români. Ar fi fost mai mare râsul... Oricum nu meritau decât dispreţul şi indiferenţa noastră.

          - Uite ce propun eu: haideţi ca de azi înainte să ne dezicem de ticăloşii ăştia! Să fim numai noi, doar cei care simţim cu adevărat că suntem români. Să facem toţi ca sergentul Ioan Popa, ca Alin Codrescu, ca Gorun, ca sergentul Cristian Vasilescu... Să terminăm întotdeauna printre primii în toate stagiile unde suntem trimişi. Să fim întotdeauna printre cei mai buni! Să le arătăm ce înseamnă să fii român cu adevărat! Să fim ca fraţii! Ca o frăţie! Până la moarte!, explodează Oancea într-un acces de furie.

          - Decebal şi strămoşii noştri dacii nu au murit pentru ca nemernicii de la masa cealaltă să scuipe pe tricolorul neamului românesc! Dimpotrivă, drapelul de luptă dacic, lupul sfânt, băga groaza în cei ce atentau la bucatele şi femeile strămoşilor noştri!

           Oancea încă vorbeşte aprins, entuziast, îi văd doar gesturile, însă eu nu îl mai aud...  „...frăţie... Decebal... român... dac... tricolor... drapel... lupi...” Cuvintele lui au un ecou puternic în toată ființa mea simțindu-mă oarecum neputincios în fața lor, dar totodată umplându-mi sufletul de bucuria de a vedea că nu sunt singur. Crezul meu nu era numai al meu, Oancea îmi dovedea că dragostea față de obârșie și de istoria unui neam de bravi nu poate sălășlui în orice inimă, doar în inimile care bat în același ritm cu cel al poporului din care fac parte!

Impactul acelei zile n-a fost unul obișnuit. Nimicnicia unora reactivase o flacără care ardea mocnit în inimile noastre, acum însă nimeni și nimic nu-i putea stopa vâlvătaia. La nici o săptămână după neplăcutul incident, în Marsilia, eu şi Oancea ne-am tatuat pe piept lupul cu trup de balaur. Din acea zi, purtam alături de inimă simbolul sfânt al străbunilor. La puțin timp ne-au urmat exemplul, intrând în rândul Lupilor, Alin Codrescu şi sergentul Ioan Popa. Şi eu şi Oancea i-am primit cu inima deschisă. Suntem patru acum, patru Lupi! Şi poate, în timp, vom fi mai mulţi... Adunaţi toţi în jurul aceluiaşi ideal, în jurul aceluiaşi crez, uniţi laolaltă prin aceleaşi sentimente, aceleaşi suferinţe şi aceleaşi năzuinţe. Văpaia nestinsă a dragostei de neam arde nestingherită în sufletele tuturor. Dorul de „rădăcini” ne mistuie inimile, mai ales că suntem atât de departe de ţară, departe de ceea ce iubim cu adevărat.

          Ne-a trebuit câtva timp să realizăm acest lucru... A fost nevoie să ne înstrăinăm, să servim interesele altora, să luptăm în războaie ce nu erau ale noastre... pentru a avea tăria să scoatem la suprafață ceea ce de fapt ne ținea sufletele strânse-n chingi străine și să croim o curgere firească a sentimentelor cu care nu ne este rușine să defilăm acum în fața oricărei alte națiuni! A trebuit să plecăm de lângă familiile noastre, să ne lăsăm în lacrimi părinţii, fraţii, nevestele şi copiii pentru a vedea cât de mult ne lipsesc acum! Am suportat supliciul vieții între străini care vorbesc o altă limbă, care au alte obiceiuri şi tradiţii și care ne consideră primitivi şi inculţi, deși pentru noi n-a fost deloc dificil să le învățăm graiul și să le respectăm valorile! Am muncit din greu luptându-ne cu credințe false și tipare create total aiurea în care ne-au încadrat la grămadă până am reușit să le demonstrăm cine suntem de fapt şi de unde ne tragem rădăcinile. Dar cea mai cruntă luptă a fost cea cu noi înşine. Cu temerile şi deziluziile noastre. Cu suferinţele noastre. Cu neputințele care s-au transformat rând pe rând în victorii asupra fricii inoculate artificial prin natura condițiilor și restricțiilor absurde în care crescuserăm și trăiserăm. Pentru ca într-un târziu să vină, printr-o întâmplare, trezirea, conștientizarea a ceea ce reprezentăm și a ceea ce suntem cu adevărat. Suntem români, suntem mândri de străbunii noștri, mândri de tărâmul doinelor și-al dorurilor fără de sfârșit, România. Suntem mândri că ne tragem dintr-un neam de bravi, din dacii neînfricatului și dârzului rege Decebal, care a ales moartea în schimbul robiei! 

          

Suntem patru acum, patru Lupi! Şi, poate, în timp vom fi mai mulţi…

[Mihaela Suciu]

Am citit textul, oprindu-mă mai mult, asupra dialogului soldățesc. În realitate, limbajul e mai „lejer” (am dreptate?), dar ținând cont că e un text literar, eu îți mulțumesc! Succes! (nu în scrierea romanului, ci acolo unde ești, acolo unde ai încercat să-ți dovedești că poți)

[Nikol MerBreM]

Aproape că ai spune că patriotismul nu mai e la modă, dar el renaşte când nu te aştepţi, aşa cum spuneai.

[Chris]

în acest episod avem scindarea grupului de români pe motive de patriotism

din nou mai vechiul prieten oare şi foarte mulţi care - o parte dintre ei trebuie/pot fi înlocuiţi

multe puncte de suspensie şi pe la început câteva semne de întrebare puse greşit, dpdv al meu

în plus se reiau frământările şi explicaţiile despre motivul pentru care autorul se găseşte în Legiune şi care după părerea mea ar trebui scoase sau rescrise şi început capitolul direct de la partea cu dorul şi aşa foarte frumos scrisă

  - Decebal şi strămoşii noştri dacii nu au murit pentru ca nemernicii de la masa cealaltă să scuipe pe tricolorul neamului românesc! Dimpotrivă, drapelul de luptă dacic, lupul sfânt, băga groaza în cei ce atentau la bucatele şi femeile strămoşilor noştri! - face parte tot din discursul lui Oancea, deci e de preferat să fie pus în continuare, după „furie”

incidentul din Marsilia - despre ce este vorba?

faptul că în urma lui aţi decis să vă faceţi un tatuaj cu o anumită semnificaţie, ar trebui spus despre ce este vorba, probabil chiar aici când se vorbeşte despre respectivul tatuaj. nu-mi amintesc să fi citit despre el sau am citit şi nu am reţinut?!