CAPITOLUL 11 - "Ultimul onor"... "Un suflet, doua imnuri"

[Exemplu de Titlu]

CAPITOLUL 11

"Ultimul onor"...

Ce Dumnezeu se întâmplă? Zgomotul exploziei îmi sparge timpanele. Pentru o vreme nu mai aud şi nu mai văd nimic de atâta fum…

- „Embuscade! Debarquez! Vite, vite, postez vous!!” - ordinele se propagă cu rapiditate și sunt transmise din om în om. Deşi se țipă din răsputeri, din toate direcțiile, nu aud mare lucru. Ştiu doar că trebuie să ies din blindat. Să ies cât mai repede. Mă uit de jur împrejur şi nu mai văd nici un camarad, au ieşit toţi. Răsuflu uşurat. Măcar atât! În timp ce părăsesc în viteză vehiculul aud gloanţele ţiuind în jurul meu. Fug cât pot în zig-zag când prin fumul negru și dens observ că echipa mea s-a repliat şi încearcă să se organizeze. Ajung între ei, nu mai am suflu, fac doar semne cu mâna în loc să întreb: „Ştie cineva ce se întâmplă?”

- Am căzut în ambuscadă. Blindatul din faţă a sărit în aer. Din ce pot să văd se trage în noi din toate direcţiile. N-avem nici un contact radio, încă - primesc repede informaţiile de care aveam nevoie. Asta e deci! Încerc să-mi adun repede gândurile. Suflul mi-a revenit, șocul primelor secunde a trecut. - 300, comanda la mine!, urlu din răsputeri să mă fac auzit. Raportaţi situaţia!

- Nu sunt rănit, mai am cinci încărcătoare, raportează Filonenko. Dikinson şi Oancea îmi răspund şi ei imediat. În acest fel sunt în măsură să ştiu rapid care este situaţia echipei mele. Fără răniţi, având încă destulă muniţie la noi, lucru bun pentru început.

- Rouge sunt, 300 recepţie!, încerc să iau legătură radio cu şeful de grup. Sergentul îmi răspunde imediat. E în stânga mea împreună cu echipa 600. Între noi avem blindatul. Îi raportez care este situaţia în cadrul echipei mele şi aştept informaţii precum şi ordinele ce trebuie să le execut. Între timp, în teren, lucrurile s-au mai calmat. Mitraliera de pe blindatul nostru începe să îşi urle furia. Aud şi mitraliera din dotarea echipei 600. Ne organizăm repede, rămânem pe poziţii sau trecem la atac? Sergentul mă cheamă prin stația radio şi îmi dă toate detaliile de care am nevoie.

- Capul la cutie, băieţi şi ascultaţi! Spre deosebire de celălalt grup, noi suntem mai norocoşi, ca să zic aşa. Rebelii şi-au concentrat atacul pe partea din faţă a coloanei, avem un blindat care a fost lovit de un RPG. Nu ştiu încă nimic în plus. Locotenentul vrea să reorganizeze dispozitivul, grupul unu şi noi vom păstra contactul de front cu ei, în vreme ce grupul al treilea va învălui pe flanc. Manevra obişnuită, doar ştiţi. Atenţie mare la trăgătorii izolaţi din copaci. În cadrul grupului păstrăm acelaşi dispozitiv. În cadrul echipei, toţi în dreapta mea, la intervale de cinci metri. Executarea!

Trag radioul lângă mine şi ascultând convorbirile încerc să-mi fac o imagine mai clară despre ceea ce se întâmplă.

„Încărcător”, îl aud pe Oancea.

Dikinson îl acoperă în timp ce olteanul îşi reîncarcă arma. Chiar şi aici, în mijlocul nebuniei, băieţii nu şi-au pierdut calmul şi acţionează aşa cum trebuie. Ah, antrenamentele!... Acum îşi spun cuvântul! Aşa şi trebuie. Al treilea grup trece grăbit prin spatele nostru pentru a-şi ocupa dispozitivul de învăluire. Îl văd pe Alin împreună cu băieții lui, echipa 600. Mă vede şi el. Îmi zâmbeşte şi îşi duce pumnul drept la inimă. Îi răspund cu acelaşi semn. Ce băiat! Şi ce soldat! Din dreapta mea se aud focuri de mitralieră grea. Se pare că băieţii de la primul grup au recuperat 12,7-ul de pe vehiculul lovit cu aruncătorul de grenade şi au instalat mitraliera în variantă terestră. Ah, ce muzică plăcută, mitraliera asta!

„Fac lucruri bune, americanii”, îmi zic înainte de a cere echipei mele să-mi facă un raport de situaţie. Stăm încă bine, mai avem destulă muniţie. Băieţii nu o risipesc în vânt. Sunt mândru de ei.

- „Rouge et Bleu, ici Jaune.” Suntem pe poziţie, așteptăm ordinele, recepţie!

Grupul al treilea e gata să treacă la acţiune. Şi-a ocupat poziţia de plecare şi aşteaptă ca noi şi celălalt grup să dezlănţuim infernul.

- Rouge et Bleu, foc de acoperire! Jaune, înainte!, aud prin radio ordinul de a deschide focul cu tot armamaentul din dotare.

Scenele petrecute în astfel de momente sunt inimaginabile pentru cine n-are nimic de-a face cu războiul. Ești ca un robot acționat prin butoane de o forță nevăzută. De-abia când ești pus în astfel de situații realizezi că antrenamentele în care asudai prin te miri ce cotloane și în condiții vitrege n-au făcut altceva decât să te pregătească. Pentru luptă. Pentru intrarea în infern.

Parcă iadul şi-a deschis porţile în momentul în care cele două grupuri au început să tragă. Mitralierele scuipă foc şi nimicesc tot ce le stă în cale, nimic nu rămâne în picioare în faţa gloanţelor de calibru 12,7 milimetri. Aruncătoarele de grenade AT4 azvârlesc şi ele doar limbi de foc aducătoare de moarte din tuburile lor, în vreme ce pistoalele mitralieră răpăie sacadat în rafale de trei cartuşe. Într-un minut, în faţa noastră nu mai era pădure. Copacii fuseseră seceraţi din picioare de mitralierele de mare calibru sau de rachetele de la AT4. O imagine sumbră din care țipă teama când moartea stă la pândă ca o nebună. La radio ne ghidează tirul, un elicopter de luptă se iveşte deasupra noastră şi varsă flăcări prin ţevile mitralierelor de bord și ale tunului mic de care dispune. Un vacarm de nedescris în care fiecare dintre noi este cu ochii-n patru urmând ordinele primite direct sau prin radio.

- Rouge et Bleu, orientaţi tirul spre dreapta, stop pentru Jaune, aşteptaţi ordinele!

Rapizi, băieţii de la treilea grup au ajuns deja pe linia de schimbare a focului. Ceea ce înseamnă că acum sunt la circa 200 de metri în faţă, lateral stânga faţă de dispozitivul nostru. Urmează să treacă la atac intersectându-se astfel cu câmpul nostru de tragere. Să ia inamicul din flanc, în limbaj militar. Pentru asta, noi, celelalte două grupuri trebuie să ne reorientăm tirul spre dreapta. În acest fel le permitem celor din grupul lui Alin să-şi execute acţiunea fără teama de a trage involuntar în ei.

Am primit ordinul de a reorienta tirul. Îi vedem în acelaşi timp pe cei de la „unu” cum înaintează în linie pe echipe, în salturi, rapizi, sprijinindu-se reciproc cu foc. Prin radio am aflat, de asemenea, că primul grup a avut noroc atunci când blindatul lor a fost lovit de grenada antitanc. Racheta a trecut prin geamul lateral al blindatului, a şters pieptul pilotului, a trecut prin faţa picioarelor trăgătorului de la mitraliera 12,7 milimetri şi a ieşit pe geamul din stânga explodând afară. Ăsta da noroc, frate! Grupul lui Alin a preluat iniţiativa atacului, în timp ce noi încercăm să-i ajutăm cât putem mai bine. Dikinson, trăgătorul nostru de elită, îşi face treaba magistral.

- Câţi ai dat jos până acum, americane?, îl aud pe Filonenko întrebându-l între două rafale.

- Nu sunt sigur decât de trei, al patrulea cred că a avut noroc, fuck off!, răspunde americanul cu ochii în lunetă.

S-au scurs încă trei-patru minute lungi cât o zi de post. Auzim la radio ordinul dat grupului unu de a securiza zona. S-a terminat. În sfârşit…

- „Evasan, evasan, evasan…” (evacuare medicală), se aude vocea locotenentului la radio trezindu-mă din reveria sfârşitului acţiunii.

Pe toţi Dumnezeii, avem un rănit în grupul lui Alin. La naiba!

- Grupul trei, rămâneţi pe poziţii! Grupul al doilea, în întărirea grupului unu, executarea! Securizați zona, amenajaţi o poziţie de aterizare pentru elicopter. Rănit grav, pregătiţi totul pentru o evacuare medicală de urgenţă!

Noi suntem grupul doi. Dau ordinele băieţilor şi începem deplasarea către zona în care şi-a desfăşurat acţiunea primul grup. Înaintăm cu grijă, dar rapid. Ceilalţi au nevoie de ajutorul nostru. Pe măsură ce ne apropiem vedem ce se întâmplă în faţă. Una dintre echipe asigură protecţia celui rănit, cealaltă s-a dispus în apărare circulară pe o rază de cincizeci de metri. Sergentul îmi dă ordin ca eu și oamenii mei să întărim echipa de prim ajutor şi protecţie imediată a soldatului rănit. Ne apropiem de ei şi printr-un simplu schimb de priviri comunic cu şeful lor înțelegând ce am de făcut. Ordon lui Dickinson să-şi ocupe o poziţie de tragere favorabilă şi să neutralizeze orice trăgător izolat rebel. Oancea şi Filonenko vor completa golurile din dispozitivul circular de apărare adoptat de primul grup. Mă duc să-l văd pe sergentul Becers, şeful grupului unu. Îl găsesc în apropierea soldatului rănit vorbind la radio cu medicii din elicopter. Of, Doamne!… Mă apropii uitându-mă printre umerii a doi brancardieri ca să văd cine este rănitul.

- Nu! Doamne, dacă exişti fă ceva… să nu fie el!

Nu-mi vine a crede, soldatul rănit este Alin. Nu se poate, trebuie să mă înşel, nu e posibil! Se aud focuri de armă în dreapta. O mitralieră începe să răpăie chiar lângă mine. Nu înţeleg nimic, nu mai sunt capabil să înţeleg. Sergentul îmi face semne disperate să mă adăpostesc, un trăgător izolat se pare că ne amenință cu un aruncător de grenade. Toate echipele deschid focul. Sunt încă în picioare când grenada explodează la câţiva metri distanţă. Simt o durere cumplită în piciorul stâng, de parcă cineva mi-ar fi bătut cuie în tibie.

Ce Dumnezeu!

Încerc să mă pun la adăpost dar piciorul nu mă mai ascultă. Cad peste unul din brancardieri. Şi abia atunci îl văd: este el, e Alin ! Off! Mă târăsc până lângă el şi dintr-o privire înţeleg ce se întâmplă.

În colţurile gurii îşi face apariţia o spumă roşiatică plină cu bule de aer. Hemotorax?...

- Zona securizată, aud ca prin vis, dar nu înţeleg mare lucru.

Îl dau la o parte pe soldatul ce-l ţine pe Alin pe genunchi în poziţie semiaşezată. Îi mângâi părul… -Aline, bă, tată, bă… Hai, spune ceva… sunt eu, boșorogul tău dilău!

Brancardierii nu au stat degeaba. Glonţul a trecut prin plămânul drept, ieşind în spate prin omoplat. Au astupat rana creată de glonţ în spate, iar în faţă, pe piept, i-au aplicat un pansament dintr-o bucată pătrată de nylon pe care au închis-o în trei părţi lăsând o parte liberă. Au încercat măcar să stopeze efectele unui pneumotorax. Atât cât au putut.

- Aline… mai ţii minte ce băută am făcut de Crăciun, anul trecut?

Îi vorbesc, îi vorbesc mereu… Doamne, de exişti, fă ceva şi nu lăsa copilul ăsta să moară!

- Gorune, eşti rănit la picior, îl aud pe unul din brancardieri. Lasă-mă să văd ce e acolo!

Dar eu nu înţeleg. Îl împing cu toată puterea înapoi şi îmi întorc privirea spre Alin. A deschis ochii. Mă priveşte… și în colțul gurii zăresc un zâmbet fugar:

- Bă, moşule…

Rămâne cu ochii deschişi privind spre albastrul cerului…

- Nu... nu, Aline, te rog eu! Sunt moşul tău nebun. Sunt aici, cu tine, hai, zi ceva!...

Îl aud pe Oancea urlând. Ce s-o mai fi întâmplat, de ce urlă oare? Mi se pune un nod în gât şi nu mă lasă să respir. Of, ce tare doare! Brancardierul îmi face semne cu mâna, ce vrea şi ăsta? Privesc în ochii lui Alin. Îi ţin capul sprijinit pe genunchi şi nu înţeleg nimic. Are ochii ca de gheață... Ce se întâmplă în jurul meu? O gânganie cât toate zilele îmi zumzăie deasupra capului. Ah, s-a aşezat pe o floare. Medicul militar spune ceva, dar nu înţeleg ce zice. Mă forţez să aud dar urechile nu mă ascultă. Vorbeşte de moarte? Cine, eu...? Aşa arată moartea?

Oancea mă ia în braţe și plânge. De ce plânge băiatul asta? Nu vreau să cred! Aş vrea să plâng și eu, dar cum să fac asta? Bărbaţii plâng, mamă? Dar de ce Oancea plânge, și toţi ceilalţi la fel, iar eu nu? E un Dumnezeu pe lumea asta! Şi dacă e, totul e frumos. Se învârte totul în jurul meu. Unde e pământul, unde e cerul...?

Nu se poate! Nu el, nu Alin! Ia-mă pe mine, Doamne, de exişti, nuuuu!

Am înţeles... Şi ştiu acum! Tu nu exişti, Dumnezeule! Şi dacă exişti, fii blestemat!

***

Deschid ochii. E întuneric, dar nu departe de mine, pe o masă de campanie îşi pâlpâie ultimele resurse o lampă ce aşteaptă tristă ca cineva să-i schimbe bateriile. Deasupra capului, agăţat de partea superioară a cortului, se străduie să respire din toţi plămânii vâjâind, un ventilator ruginit.

- Asta e Coasta de Fildeş, moşule! La cort şi fără aer condiţionat. Trăim mai bine decât sultanii, aici, zâmbesc aducându-mi aminte de cuvintele lui Alin.

Alin! În clipa următoare zâmbetul mi se stinge într-o mare de deznădejde. De-abia acum înţeleg unde sunt şi de ce am ajuns aici. Încerc să mă mişc dar o durere ascuţită mă săgetează prin piciorul stâng şi mă ţintuieşte locului. Refac filmul evenimentelor recente și cu ochii ațintiți în tavan rememorez ultimele clipe petrecute înainte de a îmi pierde cunoştinţa. Mă doare cumplit tot corpul. Surd dar apăsător. Încerc să iau o gură de aer, dar ceva îmi apasă pieptul. Ca şi când o entitate mare, nevăzută îmi striveşte sternul şi coastele sub greutatea ei. Simt lacrimile jucându-mi în ochi. Pentru prima oară în viaţă nu fac nimic pentru a le opri.

Prin faţă mi se perindă imaginea lui Alin, cu zâmbetul acela frumos și pur pe buze, așa cum a fost el înainte de a părăsi lumea asta meschină. Cum a fost posibil? Şi de ce tocmai el?

Un suspin îşi face cale tocmai din adâncul pieptului. Nu mă împotrivesc ca-n alte dăţi şi-l las să își facă de cap. Încă unul, şi-un altul...

Plâng. Trag perna de sub cap şi îmi acopăr faţa apăsând cu putere în dreptul gurii ca într-o disperată încercare de a-mi opri hohotele de plâns care dau năvală peste mine. Nimic în lăuntrul meu chinuit nu se mai împotriveşte. O descărcare a durerii adunate de-a lungul vremii năruie tot zidul gros de piatră cu care m-am înconjurat din copilărie și până acum. Totul vine dintr-un adânc măcinat ani buni ca-ntr-o moară neiertătoare al cărei angrenaj pare că s-a defectat și-n loc de apă ar vrea să-l miște lacrimile ce nu vor să se oprească. Mă simt ca şi cum aş vrea să-mi strig mama să vină să mă ajute, să nu mă mai lase aici, să mă ia la ea, oriunde ar fi!

Bărbaţii plâng, mamă? Şi dacă plâng, ești sigură că nu mai sunt bărbaţi?

Nu mai am control asupra mea când văd intrând val-vârtej în cort o infirmieră care încearcă să mă liniştească:

- Nu te impacienta, eşti spitalizat la noi de ieri, caporal. Aici e cortul nostru, al Grupului Medical Chirurgical. Ai fost rănit. O bucăţică de metal și-a găsit să-ți intre în tibia stângă. Din fericire pentru tine nu e nimic grav, am reuşit să-i dăm de urmă și s-o scoatem. Într-o săptămână eşti ca nou-născut. Încearcă să nu te mişti prea mult, din cauza anesteziei vei avea dureri de cap.

O rog să mă mai lase singur câteva clipe. Mă înţelege şi iese din cort fără a spune o vorbă. Îi mulţumesc în gând.

Când mă trezesc din nou este lumină în cort. Oare cât am dormit? Mi-e groaznic de sete. Simt o greutate în cap de parcă aș avea în el plumb în loc de creieri. Îmi pipăi obrajii strânși ca într-un clește și-mi simt pielea încrețită și înnobilată cu dâre albicioase de sare, lacrimile mele uscate...

- E cineva pe aici?, strig încercând să mă ridic în capul oaselor.

În câteva clipe, aceeaşi infirmieră intră în cort aducându-mi un pahar cu apă.

- Nu ai astâmpăr, caporale. Dacă îmi aduc bine aminte ţi-am spus să stai liniştit şi să eviţi să te ridici. Aşa sunteţi voi, soldaţii ăştia, faceţi întotdeauna ceea ce vreţi, după care veniţi să vă plângeţi! Infirmiera are gradul de major. După ecusonul cusut cu grijă pe uniformă observ că nu aparţine Serviciului Medical Militar ci este voluntar. Armata Franceză, din varii motive - poate chiar din cauza penuriei de personal -, se întâmplă să apeleze din când în când la serviciile cadrelor medicale din spitalele civile cărora li se acordă grade echivalente pregătirii profesionale. Spre exemplu, medicilor li se acordă grade de ofiţeri, infirmierilor (asistenţi medicali în România) grade de subofiţer, iar ajutoarele medicale sunt considerate a fi militari de rând.

- Ştiţi cumva unde sunt dislocaţi băieţii mei?, o întreb ștergându-mi sarea de pe obraji cu podul palmei.

- Sunt şi ei aici. Nu ţi-am spus până acum, ne aflăm în baza militară înaintată din Odienne, dar să nu mă întrebi pentru câte zile că nu pot să-ţi răspund. Însă ce pot să-ţi spun este faptul că tu vei mai rămâne pe aici câtva timp, până te vei reface complet. Oricum, ai fost un norocos!

Continuă să vorbească dar gândurile mele aleargă în altă parte. Se succed în mintea mea secvențe din conversațiile cu Alin. Andreea!... Cum va reacționa iubita lui Alin la aflarea veștii că el a plecat la Dumnezeu? Planificaseră să se căsătorească la întoarcerea din această misiune. Știam de la Alin că se iubeau nebunește.

Dumnezeu însă a hotărât altfel. Dacă există un Dumnezeu pe lumea asta! Și dacă există înseamnă însă că e orb şi mut!

Nimic nu mă poate convinge de contrariu în aceste clipe în care totul mi se pare atât de nedrept. Cum să moară un tânăr atât de minunat ca Alin, care nici n-a apucat să se bucure de viață? Se zbat în înteriorul ființei mele toate răzvrătirile și întrebările năvălesc ca nebunele nedându-mi răgaz. Dar soția mea, Carmen, cum ar fi primit o astfel de veste?...

Mă trec sudori reci, deși capul mi-l simt strâns într-un cerc de foc: în fața morții nu ne mai folosesc la nimic nici curajul, nici priceperea, nici emoții, nici sentimente, totul se întâmplă pur și simplu într-o fracțiune de secundă și treci pragul dintre draga de viață și lumea de dincolo fără să plătești o altă vamă decât... propria-ți viață.

O voce puternică mă trezește din rătăcirile mele.

- Băi, moşule, ce faci tată, te-ai ologit? Oancea trebuie să se aplece ca să poată intra în cort, la cât e de înalt.

- Mâine seară mergem la piţipoance, mă gândeam să...

Dar n-apucă să-și termine ideea când îmi zărește privirea. Se sprijină de marginea patului şi cade în genunchi. În ochii lui mari şi negri se zbenguie strălucind câteva boabe de mărgăritar străduindu-se din răsputeri să nu-i dea de gol starea de spirit.

- Iartă-mă, moşule. Voiam doar...

Și cuvintele i se opresc în gât în timp ce lacrimile-i curg șiroaie pe obraji. Îl iau pe după umeri şi-l strâng la piept.

- Ştiu ce vroiai...

Rămânem aşa preţ de câteva clipe fără să ne spunem nimic. Nu e nevoie de cuvinte. Cunoaștem amândoi limbajul durerii criptat în tăcerea în care continuăm să comunicăm fără cuvinte. Bătăile inimilor noastre se înțeleg perfect, asemeni privirilor care fac mai mult decât o mie de cuvinte. Bietul Oancea, încercase să-mi schimbe starea de spirit arborând un aer vesel şi glumind, ca de atâtea alte ori, pe seama imaginarelor lui piţipoance, crezând că va și reuși. Dar mă cunoaște ca pe un cal breaz și i-a înghețat zâmbetul imediat ce mi-a văzut privirea. Ştia cât de mult au valorat pentru mine Alin și prietenia lui. L-am apreciat și l-am iubit. Și era atât de tânăr...

- Mâine după-amiază la ora două va pleca un avion, spre Franţa, din Abidjan. Vor trimite cu el, la Paris, trupul neînsuflețit lui Alin. M-am gândit că e bine să ştii. O să treacă şi locotenentul pe la tine, să te anunţe personal.

Sunt ca o stană de piatră, inert, nu reacționez în nici un fel. Nu știu ce să răspund. Nici nu trebuie. Tristețea n-are voce, ea doar se trăiește și se arde în interior, iar focul acela nu se stinge cu apă; și nici cu spumă antiincendiu, nici cu nisip, ea se sedimentează într-o urnă ce poartă pecetea tăcerii. Și-apoi orice aş spune ar fi în zadar. Pe Alin nu-l mai putem întoarce din drumul lui spre cer.

Oancea se ridică în picioare şi părăseşte cortul plângând. Rămân cu ochii pironiți în tavan gândindu-mă la cât de mult aş vrea să fiu acum lângă Alin. Să depănăm firele tăcerii ce s-a lăsat între noi în vârtelnița vremii petrecute împreună, cu bune și cu rele deopotrivă. Măcar o clipă, o ultimă strângere de mână, un ultim rămas-bun... Mâine, el, cel mai minunat prieten, cel mai frumos suflet de bărbat pe care l-am cunoscut vreodată va pleca departe din viaţa mea, fără a lasă în urma lui nici măcar licărul de speranță că într-o zi ne vom revedea.

Ba da, Aline, sigur într-o zi vom reînnoda firul pe care soarta crâncenă pe care ai avut-o l-a rupt, dar nu aici, pe pământ. Dincolo.

Nu-și mai găsesc loc în sufletul meu nici bucurii, nici regrete și nici lacrimi care să ostoiască tristețea care m-a cuprins ca o molimă ce nu-și dezlipește velința-i slinoasă și rece de mine. După cum aflasem de la Oancea, în după-amiaza aceleiași zile a venit și locotenentul să mă vadă. Mi-a lăsat un gust amar pledoaria lui despre patriotism, dăruire şi alte cele și străduința de a-mi reaminti că suntem veniţi aici din proprie convingere, ca voluntari, să luptăm şi să murim pentru Franţa. Mi-a făcut efectiv scârbă.

Două vorbe mi-ar fi fost de ajuns în locul acelui fals discurs. Era de-ajuns un sincer „Îmi pare rău”. I-am cerut permisiunea să particip la ceremonialul de adio, pe aeroport, motivându-mi dorința prin prietenia și apropierea dintre mine şi Alin. Era o dorință firească să-l însoţesc pe ultimul său drum. M-a refuzat categoric invocând articole din nu ştiu ce regulamente. Nemernicul!

- Gata, e timpul să mai și mănânci, ai pierdut sânge, ai trecut prin emoții puternice care te-au vlăguit și trebuie să te hrănești. Uite, a venit masa! Bănuiesc că-ţi este foame, n-ai mâncat nimic de ieri. Vocea infirmirerei care-mi aduce o tavă cu de-ale gurii vine spre mine ca o melodie blândă și duioasă. Studiindu-i un pic mai atent trăsăturile și atitudinea îmi dau seama că meseria asta i se potrivește ca o mănușă. Ochii ei mari şi verzi degajau o imensă bunătate şi căldură sufletească. Îmi face bine compania ei. Dar gândul acesta fugar mă irită, nu de așa ceva am eu nevoie acum. Și pe deasupra și din partea unei femei.

- Nu mi-e foame, vă mulţumesc, major!, răspund încercând să par cât mai distant cu putinţă.

- Spune-mi Ysabelle, scutește-mă, te rog, de apelativele militărești. Eu sunt civil, sunt aici doar pentru a da o mâna de ajutor atunci când este nevoie. Sunt voluntar acum poate din dorința de a trăi și o altfel de experiență profesională decât cea oferită de rutina cotidiană din spitalele franceze. Admirându-i blândețea și amabilitatea îmi imaginez cât de fericiţi pot fi bolnavii care au şansa să fie îngrijiţi de această femeie. Sechelele copilăriei, cu toată ura înmagazinată în sufletul meu din cauza suferințelor mamei și a imposibilității de a fi salvată, se mai regăsesc și astăzi în mici gesturi și animozități vizavi de personalul medical. Pe mulți dintre lucrătorii din sănătate i-am urât cu toată ființa, dar cu timpul percepțiile mi s-au schimbat și mi-am dat seama că n-am o atitudine corectă, sunt între ei atâția oameni minunați fără de care uneori nu reușim să câștigăm pariul cu viața. Și femeia asta îmi confirmă acest lucru.

- Mâine nu voi fi aici, îmi spune Ysabelle privindu-mă fix. Voi pleca cu un convoi la Spitalul Militar din Abidjan pentru a recompleta echipamentul medical. Sper să fii cuminte. Dar citesc în ochii tăi că n-ai să-mi duci lipsa, soldatule!

O privesc cu indiferență fără să-i dau atenţie. Gândurile mele zboară acum în alte direcții. Numai chef de discuţii cu ea n-am acum. Dar i-am prins din zbor cuvintele și-am început să le procesez în mintea mea invadată de gânduri de tot felul.

Abidjan… Toată noaptea m-am zvârcolit fără să pot dormi măcar un minut. Cuvintele infirmierei îmi rămăseseră vii în urechi. Va pleca la Abidjan. Din Abidjan va decola și avionul ce va transporta trupul lui Alin în Franţa. Dacă i-aş fi cerut să mă ia și pe mine sigur m-ar fi refuzat. Ce nebunie, cum să-i cer aşa ceva? Ar încasa o sancțiune zdravănă. Oricâtă bunăvoință ar fi avut și oricâtă bunătate, cine-ar fi riscat să facă o astfel de nebunie, făceam parte dintr-o armată, nu eram în drumeție pe-un câmp cu maci. Regulamentele sunt regulamente și trebuiesc respectate. Cum naiba să fac?

Dimineaţa a venit pe nesimțite găsindu-mă treaz ca apa. De mai bine de o oră plouă torenţial cu stropi mari cât boaba de strugure. N-am găsit nici un răspuns la ceea ce mă frământă. Străfulgerat de-un gând nebunesc mă ridic din pat și mă îmbrac mecanic, dar în tăcere, să nu cumva să-i tulbur sufletului tristețea. Printr-o deschizătură se vede blindatul sanitar parcat lângă cort. Fie ce-o fi! Fără nici o ezitare mă strecor în blindat pe trapa din spate. Înăuntru ştiu ce am de făcut. VAB-urile franţuzeşti au şi pe o parte şi pe alta, dispuse longitudinal, banchete care de fapt nu sunt altceva decât niște cutii metalice folosite pentru muniţie, hrană sau alte echipamente. Ridic capacul şi intru înăuntru.

Nu ştiu cât timp a trecut de când sunt pitit acolo, în întuneric, poate o oră, poate două... Aud vocea conductorului invitând-o pe Ysabelle să urce în blindat pe scaunul din faţă şi să-şi pună casca pe cap. Cine o fi pilotul, îl cunosc oare?...

Vom pleca. În sfârşit! Convoiul se pune în mişcare şi corpul îmi vibrează la unison cu motorul colosului de oţel. Nu am deloc o poziţie comodă, mă dor toate oasele și la fiecare zdruncinătură capul mi se loveşte dureros de-o bară metalică. Mă gândesc că pot să ies de sub banchetă, oricum nimeni nu mă va vedea, compartimentul din faţă comunicând cu spatele blindatului doar printr-un culoar îngust deschis prin partea dreaptă a motorului. E-n regulă, stau mult mai confortabil decât chircit sub banchetă în coşciugul ăla metalic. Dar cum ajung eu de la spital la aeroport, asta-i problema mea acum?! Nu-mi bat capul, trebuie să existe o soluţie... Doar că e îngrozitor de cald în cușca asta de fier de parcă aș fi într-un cuptor încins. Temperatura dinăuntru sigur depășește şaptezeci de grade. Odată, mai demult, din curiozitate măsurasem cu Alin temperatura din interiorul blindatului, cu motorul pornit ziua în amiaza mare. Erau optzeci de grade! Şi când mă gândesc că băieţii mei îşi petrec aproape toate zilele acolo, echipaţi complet, cu o vestă antiglonţ de nu mai puțin de treisprezece kilograme, cu casca pe cap, iar câteodată şi cu masca de gaze pe figură... Vai de ei! Eu măcar sunt în faţă, la mitralieră, am trapa deschisă deasupra capului.

Convoiul se opreşte brusc şi eu sar soldățește să mă ascund iarăşi sub banchetă. Nu-mi dau seama ce se întâmplă, dar mă liniștesc când aud vocea conductorului anunțând o pauză de zece minute. Simt o ușurare dar nu pentru multă vreme… Uşa din spate se deschide, cineva intră în blindat și după zgomot cred că vine să caute ceva.

Bancheta se ridică… Ysabelle!

N-am văzut în viaţa mea ochi mai speriaţi și întrebători ca ochii infirmierei. După o secundă de panică, cu o voce calmă mă întreabă:

- Ce faci aici, soldatule?

Duc degetul la gură pentru a o face să înţeleagă că am nevoie pentru moment de complicitatea ei. Îmi dă de înțeles că este de-acord printr-o ușoară înclinare a capului.

Nu cred că vreodată am reuşit să explic ceva cuiva atât de repede ca acum. Nefiind de când mă știu un bun orator, de data asta disperarea m-a făcut să leg între ele cuvintele cu viteza luminii. Încerc să-mi dau seama privind-o în ochi dacă vorbele mele au avut vreun efect, dar pe faţa femeii rămâne întipărit calmul de dinainte. Nu de sancţiuni îmi este mie teamă, ci de faptul de a nu putea fi la aeroport în momentul decolării avionului.

- Mă voi gândi... îmi spune cu vocea ei blândă, dar până atunci rămâi aici. Ţine sticla asta de apă, o să ai nevoie. Mai avem două ore.

Și pleacă fără a mai scoate nici o vorbă. Două ore lungi cât două secole au trecut cumva fără să știu cum va rezolva încurcătura ce-am creat-o cu bună știință. Numai un nebun ca mine putea s-o pună într-o situație de acest gen. Îmi ascut auzul să înțeleg ce-i spune pilotului, dar zgomotul motorului este prea puternic. Însă acum zarurile sunt aruncate, ce-o fi o fi! Și totuși nu rămân fără speranţă. Dacă n-ar fi vrut să mă ajute m-ar fi dat în vileag până acum şefului de convoi. Ori n-aș zice că a făcut-o. Deschid puţin hubloul şi arunc o privire în exterior. Suntem la periferia Abidjanului. Nu degeaba i se spune New York-ul Africii. Se zăresc zgârie-norii din centrul oraşului ăstuia care este, de fapt, capitala economică a Coastei de Fildeş. E impresionantă diferenţa dintre măreţia Abidjanului şi mizeria și sărăcia din restul ţării...

Urmează o intersecţie în care convoiul se desparte în două coloane, blindatul nostru urmărind grosul convoiului. Nu ştiu încotro ne îndreptăm, dar încerc să zăresc vreun reper care să-mi spună ceva. Îmi râde inima când văd în depărtare un indicator pe care stă scris cu litere albe pe fond verde: „Aeroport”.

Și-i mulțumesc în gând sufletului aceluia frumos care mi-a îndeplinit dorința. Lăcrimez și murmur ca pentru mine și cel căruia am venit să-i dau ultimul onor:

- Am ajuns, prietene drag, am ajuns…!

[Chris]

din câte am înţeles citind cap 12, din fericire aceasta este o fantezie, scris bine evenimentul, am lăcrimat!

mi-a plăcut trecerea de la un capitol la altul 10-11, însă acesta mi se pare neterminat