Nopțile acelea primăvăratice le-am trăit până la paroxism, când în mare taină încercam să descopăr și să parcurg, dincolo de imaginație, drumurile desenate de gânduri și dimineața doream, speram să găsesc, sub emoția zâmbetului de mulțumire, schița apartamentului mult visat.
Dar, niciodată nu putem cunoaște pe unde ne poartă pașii vieții, iar pentru a putea găsi confortul și liniștea unui cămin agreabil este nevoie să colinzi, să străbați drumuri istovitoare, ca să ai de unde alege, și chiar să urci scări cu trepte din gânduri. Da, de multe ori gândurile sunt ca o boare de vânt care vine... pleacă și ne schimbă viața din mers. Într-o zi călduroasă pe la prânz, sfârșit de martie și de săptămână, pașii m-au purtat pe o stradă liniștită și boemă, cu vile înșirate pe amândouă laturile civice, din vecinătatea Parcului Ioanid. Cu puțină întârziere, anunțată și scuzată telefonic, am ajuns la locul stabilit, unde persoana desemnată, autorizată, să mă însoțească la vizionare, sub zâmbetul galant afișat, ascundea o ușoară nervozitate.
Instantaneu, privirea mi s-a oprit pe vila sobră, cochetă, cu un singur etaj, și cu anexă la poartă pentru majordomul de odinioară... De altfel un monument istoric. O recunoscusem imediat, din vizionarea online, cunoșteam fiecare ungher al apartamentului de la etaj, ochii minții măsuraseră de zeci de ori fiecare cameră și dependință, pentru a tăia drept sau mai precis a hotărî în cunoștință de cauză. Chiar de la intrare m-a întristat profund casa scării neîngrijită, pe pereții suferinzi, încă, mai erau vizibile cicatricile spărturilor care s-au operat de-a lungul timpului. Decidenții epocii au modificat planul cadastral și au măcelărit pereții pentru a împărți spațiul locativ la cât mai mulți oportuniști, pentru a răsplăti activiștii fostului regim și care se făleau cu un astfel de cămin din cocheta vilă. ,, Cine împarte, parte își face''... că deh, funcția de arhitect-șef, al capitalei, ți-o permite. Înarmată cu răbdare, pașii, ca niște cercetași, mi-au trecut de câteva ori peste parchetul tern, obosit și pe alocuri spart de indolența și neglijența celor fără de simțul proprietății, din epoca de tristă amintire, ce s-au cuibărit în această casă arătoasă înfruptându-se din sufletele celor care, între timp, au devenit poveste.
De sub podele răzbăteau șoapte, suspinul trupurilor adevăraților proprietari și care nu s-au mai putut întoarce niciodată pentru a-și bucura privirea, mângâia senectutea din dărătul ferestrelor înalte. O vizionare emoționantă ce mi-a răscolit ființa și care nu a rămas fără de ecou, a accelerat pulsul memoriei și a scrijelit cerul unei antice și prețioase amintiri!
.........................................................................................................................................
Era în anul 1966 și în acea vacanță de vară, ajunsesem pentru prima oară la București. Unchiul tatălui meu locuia, mai precis ocupa doar două camere, iar dependințele comune, dintr-o vilă naționalizată de pe strada Paris, din vecinătatea Guvernului. O clădire somptuoasă acoperită de iederă, sub care bolea o poveste tulburător de tristă și pe care am aflat-o destul de târziu, ca pe-o mare taină, chiar de la tatăl meu. În bucătăria spațioasă și luminoasă de la parter, și cu vederea înspre curte, trona o plită cu gaz metan mare cât un pat matrimonial, ce deservea cele patru familii, care ocupau vila, plus o chiriașă cu un statut special. Într-una din cele câteva vizite, făcute la rudele din capitală, o cunoscuse și tata pe fosta proprietară și chiar reușise să-i câștige încrederea, să se confeseze cu chiriașa din apartamentul de lux despre lucruri extrem de delicate, pentru acele vremuri. Cu siguranță bătrâna și distinsa doamnă, dincolo de gesturile politicoase sau codul bunelor maniere, cum le spunea dânsa, simțise, găsise în tânărul provincial un aliat, rezonase cu oful din privirea tatălui meu și fără nicio teamă, reținere, deoarece nu mai avea ce pierde, și-a dezvelit sufletul, a vărsat paharul amar până la fund.
Primele zile le-am petrecut cercetând, cu ochi de copil curios, venit dintr-o altfel de lume, curtea împrejmuită cu ziduri groase, iar printre zăbrelele din fier forjat, de la poartă, căutam să descopăr, să găsesc acel ceva, care mi-ar fi putut alunga plictiseala. Deoarece rudele mergeau la serviciu, îmi petreceam singură diminețile, iar monotonia primelor zile devenise de-a dreptul insuportabilă. Dar, până într-o zi, când am descoperit sus, pe șifonier, o cutie mare, colorată, în care se odihnea un acordeon pentru copii, cu burduful dintr-o hârtie specială. Curioasă din fire și tare nerăbdătoare, l-am probat iute în cameră, dar obișnuită cu libertatea vieții de la sat, am ieșit în curtea mică din spatele vilei și așezată pe băncuța din chioșc am început să întind la maxim burduful acordeonului. Nu a durat nici cinci minute concertul, deoarece chiriașa specială, care locuia la subsol, un soi de beci reamenajat, cu pași domoli și-a făcut apariția în chioșc, iar distracția muzicală a luat sfârșit. Doamna care locuia la subsol era adevărata proprietară a vilei naționalizate. O femeie înaltă, robustă, cu ochi blajini, sineliți ca cerul de vară și asezonați cu părul grizonat, strâns într-un coc la spate... semn de putere, dar și de împăcare cu destinul. S-a așezat atentă lângă mine, m-a întrebat câți ani am, de unde vin și pe un ton blând, dar dojenitor, în același timp, mi-a atras atenția, mi-a spus că nu am voie și nu este civilizat să fac zgomot, să deranjez locatarii în intervalul de odihnă stabilit.
Acolo, departe, în satul meu, nu se odihnea nimeni între acele ore. Mi-a vorbit chiar și de codul bunelor maniere, care nu permite acest lucru și, ca să fiu sinceră, până la vârsta de nouă ani, nu auzisem niciodată exprimată, nominalizată, această formulare dichisită. Mai mult ca sigur învățămintele și regulile despre care îmi vorbeau părinții mei se încadrau și ele tot în aceste exigențe, denumite atât de sofisticat, interesant, nemaipomenit, bunele maniere. M-am rușinat pentru pozna făcută și-am aplecat privirea, ca semn de vinovăție. Imediat o mână fină, protectoare, mi-a cuprins creștetul capului iar cu cealaltă mi-a ridicat bărbia, fixându-mi privirea. Cu vocea-i caldă, blândă, prietenoasă, m-a invitat în apartamentul de lux, de la subsol, pe care-l împărțea cu încă, două feline. În această conjunctură, eu, copila ajunsă în capitală, dintr-un sat îndepărtat, și distinsa doamnă - proprietara vilei naționalizate, am devenit, din acel moment, prietene foarte bune. De atunci, de la acel nevinovat incident copilăresc, în fiecare zi a șederii mele la București, eram așteptată cu ușa întredeschisă, iar de multe ori întâmpinată chiar de feline, să-mi primesc tableta de ciocolată. Cu bucuria copilului timid, rușinos, îi mulțumeam de fiecare dată, pentru răsfăț, dar fără să semene a greșeală sau reproș, mi-a recomandat să folosesc ,,merci'', deoarece este mai elegant... Doar eram pe strada Paris, din ,,Micul Paris'”... de altădată.
După mai bine de jumătate de secol, majoritatea celor care au locuit vremelnic în somptuoasa vilă, cândva naționalizată, sunt de mult și pentru totdeauna chiriașii altui spațiu locativ. La începutul anilor nouăzeci, amintirea m-a împins de la spate și am revăzut, din stradă, cocheta clădire. De sub iedera ce o camufla am simțit că se ridică un abur, o umbră, ca un înger, ce semăna cu chipul doamnei proprietare. În sfârșit, după multe decenii de suferință pământeană a văzut, măcar din eternitate, că s-a făcut dreptate, prin moștenitori.
O amintire febrilă, o realitate emoțională, împânzită de tăceri și lungi monologuri interioare, care-și tot înmulțesc cuvintele. Vremuri care au fost, au trecut și tot ce trece rămâne, înveșmântând nespusele... Numai timpul va decide dacă, se va destrăma, vreodată, simțirea ce îmbracă amintirea.