Androginul Capitolul II

[Andrei Tăpîrdea]

II

Început de drum

 

      Se zărea „Candida Avis” , o navă masivă proaspăt vopsită în alb. Avea un aer vetust ce iți aducea aminte de vechea flotă regală a Marii Britanii, iar pe alocuri ieșeau în evidența câteva pete ascunse de rugină. Numeroase statui și forme din ipsos împodobeau partea exterioară a navei, iar la prova acesteia se află o femeie tot din ipsos care ținea un copil în brațe.

       Așteptam cu un fel de bucurie interioară ancorarea acestuia. 

       Jacques părea indiferent, număra câteva monezi și își căută biletul. 

       --De ce ești așa nerăbdător? m-a întrebat el cu o voce plictisită.

       --Tu ar trebui să înțelegi, uită-te la această minune arhitecturală.

       --Minune? Eu pot face o navă de zece ori mai frumoasă cu ochii închiși. Nu te mai lăsa impresionat de nimicuri. mi-a spus francezul cu o oarecare mulțumire personală.

        Vasul tocmai ancorase, iar unul dintre membri echipajului striga:

        --Îmbarcarea! Biletele la control! Nava pleacă în 30 de minute!

      O listă interminabilă începea să fie strigată de către un om foarte înalt, cu părul scurt și blond dat ușor într-o parte. Avea o privire blândă marcată de trecerea timpului sub două lentile subțiri ale unei perechi de ochelari moderni.

 Jacque părea foarte plictisit și mi-a cerut să-l urmez. În mai puțin de un minut ne-am făcut loc prin mulțime și am ajuns lângă domnul blond. Jacques părea că îl cunoaște. A urmat un moment de liniște, iar apoi francezul a scos o hârtie de 5 euro, astfel am putut urca primii.

       Când am ajuns pe punte Jacques și-a revenit în mod miraculos, era foarte fericit și a fugit la prova navei pentru o priveliște mai bună asupra portului. L-am urmat de aproape, peisajul era superb. Ochii lui Jacques erau orientați într-un punct fix. Întorcându-mi privirea am putut să-mi dau seama în ce direcție se uita și atunci am zărit-o pe femeia de la muzeu. Stătea în același loc, sprijinită de balustrada din lemn, iar în momentul în care îl observase pe francez, afișa un zâmbet ascuns. Acesta avea aceeași dragoste în ochi pe care o avusese atunci când povestise despre Alicia. Nu puteam să cred, prietenul meu chiar le iubea sincer pe ambele.

       Brusc tăcerea s-a rupt.

       -- Vrei ceva de băut? m-a întrebat prietenul.

       -- Sigur, hai să mergem la bar, fac cinste cu un whisky.

      Barul era modern, nu semăna cu nimic de pe vas. Avea o tejghea roșie cu un blat alb lucios. Din tavan ieșeau diverse lumini proiectate de numeroase spoturi desfășurate în cercuri mici.

       -- Iți place? m-a întrebat Jacques.

       -- Desigur, dar de ce mă întrebi?

       -- Eu l-am proiectat, bucată cu bucată.

       -- Felicitări, ai făcut o treabă bună.

       -- Merci.

       -- Barman, dați-ne două pahare de whisky cu multă gheață.

       -- Cum spuneai că te numești? m-a întrebat francezul.

       -- Scuză-mă am uitat să mă prezint, numele meu este Silviu Petrescu.

       -- Ai văzut „ Doctore” ? iubirea nu are reguli. O iubesc sincer și ea pe mine, deși o parte din inima mea este la Paris.

       -- Posibil, dar aceasta nu-mi schimbă cu nimic părere. 

       -- Bine Silviu, rămâi cu ideile tale, dar poate cândva le vei împărtăși pe ale mele.

       -- De unde îl ști pe secundul de mai devreme?

       -- L-am cunoscut în urmă cu doi ani. În prima zi când am început facultatea. Pe atunci eram și eu la fel de nerăbdător ca și tine.

       -- Pe atunci te-a impresionat arhitectura?

       -- Da, încă nu cunoscusem designul adevărat, așa că mi-a plăcut această vechitură.

       -- Cum l-ai întâlnit?

       -- Tata m-a urcat pe vas și mi-a spus că trebuie să mă descurc singur. Seara marea a devenit foarte agitată și eram speriat. Mă uitam cum apa inunda puntea și apoi se retrăgea.

       -- Atunci te-a găsit secundul?

       -- Da, m-a dus în cabină și m-a liniștit.

       -- Venind vorba, hai să le vedem pe ale noastre.

       Am dat paharul peste cap și am coborât în cală. În fața noastră se întindea un coridor imens ce avea de-o parte și de cealaltă camere. Ușile erau de o culoare albă, iar în loc de vizor existau hublouri mari cu sticlă mată. 

 Podeaua era cu totul originală, o bucată imensă de sticlă groasă desfășurată de-a lungul culoarului.

       Jacques s-a oprit în dreptul camerei 502 și a verificat biletul. Uitându-mă la al meu mi-am dat seamă că aveam aceeași cameră.

       -- Avem aceeași cameră? l-am întrebat mirat.

       -- Ce coincidența. 

       -- Hai să intrăm.

       Ușa se deschise încet, cu un scârțâit asurzitor. În fața noastră apărea o lume venită parcă din alt timp. O cameră micuță, ce avea un mobilier modern cu dulapuri glisante acoperite de oglinzi. În stânga se afla un corp metalic de culoare roșie cu două paturi suprapuse.

       -- Cum este posibil?

       -- Ce anume Silviu?

       -- Mobilierul este modern.

       -- Mă bucur că ai observat, m-am ocupat puțin de redecorarea camerelor.

       -- Arată foarte bine.

       -- Mersi. 

       Vaporul se puse în mișcare, iar pe culoar valurile se ondulau lent sub podeaua de sticlă.

Nu am stat mult, am așezat câteva haine în dulapuri, iar apoi ne-am hotărât să mergem pe punte.

        -- Eu mai am câteva lucruri de rezolvat.

        -- În regulă, mă găsești pe pupă.

       Oriunde te uitai nu aveai loc să arunci un ac, mi de oameni alergau de colo colo pe vas.

       Brusc, un papagal mă lovește în față, iar o domnișoară cu părul negru și ondulat, ce avea un nas mic între doi ochi albăstrii fugea rușinată spre mine.

       -- Scuză-mă, Paulie a scăpat fără să-mi dau seamă.

       -- Nu este nici o problemă. Aveți un papagal foarte frumos.

       -- Mulţumesc.

       -- Ce specie este?

       -- Micul Alexander, l-am crescut de mic, este ca și copilul meu.

       -- Câți ani are mititelul?

       -- Are 10 ani și este foarte activ, scapă mereu de lângă mine.

       -- În ani de pasăre înseamnă cam 100 și poate trăi până la 30 de ani omenești.

       -- Ce interesant, nu știam. Se pare că am un papagal foarte bătrân.

       -- Cum spuneai că te numești?

       -- Numele meu este Carmina.

       -- Încântat de cunoștință, eu sunt Silviu.

       -- De unde ești?

       -- Din București, dar tu?

       -- Eu sunt din Italia. Am fost în vacanță în țara ta și acum mă întorc acasă.

       În acel moment, mi-am dat seama că vorbisem în italiană. Paulie a scăpat iarăși, iar domnișoară și-a cerut scuze și a fugit după el.

       Valul de mulțime își schimbase acum direcția, cu toții se îndreptau spre o clădire perfect rotundă, ce avea geamuri imense de sticlă subțire. Începea masa de seară.

       Jacques era de negăsit. Parcă îl înghițise vasul.

       M-am îndreptat singur către restaurant, unde l-am și găsit. Era așezat la o masă din față scenei cu două domnișoare gemene la braț.

       -- Hei „ Doctore” , ia loc lângă noi. mi-a spus francezul foarte bucuros.

       -- Bună seara domnișoarelor.

       -- Bună seara, eu sunt Miruna, iar aceasta este sora mea Daniela.

       -- Ce nume frumoase, eu sunt Silviu.

       -- Curaj domule Petrescu, aşezaţi-vă. spuse prietenul meu în spirit de glumă.

       -- Scuză-mă. i-am răspuns așezându-mă ușor pe scaun.

       -- Cum le-ai cunoscut? 

       -- Stăteam la coadă, ca să ocup o masă lângă scenă, și tocmai când a venit rândul meu se ocupase ultima.

       -- Cum ai făcut rost de ea până la urmă?

       -- Eu voiam să renunț, dar aceste domnișoare se aflau în spatele meu. 

       -- Erau supărate că nu mai sunt mese în față?

       -- Exact. Așa că am întins subtil 5 euro și s-a eliberat o masă.

       -- Cum adică s-a eliberat? întrebam eu puțin deranjat.

       -- Era ocupată de o babă cu hainele zdrențuite. Am scăpat de ea ușor, au dat-o afară din restaurant.

       -- Cum ai putut face așa ceva! ? Biata femeie. i-am spus de-a dreptul nervos.

       -- Văd că nu îți convine nimic. Preferai să stăm în spate? Nu mai fi așa sensibil. mi-a spus pe un ton foarte calm.

       -- Domnilor nu vă mai certați. ne-a rugat Miruna.

       -- Scuzați-ne. le-am răspuns eu pe o voce mai calmă.

       Spectacolul stătea să înceapă, iar chelnerul ne-a adus mâncarea. Un pui rumen la cuptor stropit cu vin alb. 

       O data ce cortină din pânză roșie s-a ridicat, sala a fost inundată de o muzică superbă. 

      O cântăreață îmbrăcată într-o rochie de epocă ce avea părul negru asemeni abanosului și un zâmbet fermecător. A început să interpreteze piese de Celin Dion, fiind acompaniată de câțiva instrumentiști.

       -- Fetelor va place muzica? întreba francezul cu o voce şarmantă.

       -- Ne place foarte mult, este superbă. răspunse Miruna foarte încântată.

       -- Domnișoară, de ce răspundeți și în locul surori dumneavoastră?

       -- Daniela este răgușită și nu poate vorbi deloc.

       -- Mă scuzați, sper să îi treacă rapid. 

       -- Nu va faceți griji, pățește aceasta des când călătorește pe mare.

      Acum se interpreta linia sonoră din Titanic, iar organizatorul îndemna cuplurile la dans.

      Jacques o luă pe Miruna drept parteneră, iar eu stăteam relaxat savurând un pahar de whisky. 

       Daniela scoase un caiet din poșetă și începu să deseneze. Era ceva excepțional, lucra ca o adevărată artistă având grijă la micile detalii.

       Mi-a făcut semn să vin lângă ea ca să îmi arate caietul. Erau doi oameni care dansau unul lângă celălalt, foarte apropiați, iar deasupra lor zburau doi porumbei albi.

     Dându-mi seamă de semnificația desenului am invitat-o la dans.

       -- Dansezi magnific. i-am spus pe un ton lin în șoaptă.

       A făcut un semn de mulțumire din cap și s-a întors la masă cu ochii ușor înlăcrimați.

       Eram uimit de gestul ei, nu puteam să-mi dau seamă cu ce greșisem.

       Melodia se terminase iar prietenul meu se întorcea sărutându-se cu Miruna.

       -- Cum a fost dansul? îl întreb eu.

       -- Foarte plăcut, dar al tău?

       -- Plăcut, dar Daniela a început să plângă brusc.

       -- Scuzați-o, dansul i-a adus aminte de fostul său iubit. Încă nu a trecut peste.

       Seara era pe terminate, ne-am despărțit și am plecat fiecare în camera sa. 

[Sofia Sincă]

Acest al doilea fragment simplifică mult acţiunea. Începutul romanului este foarte bun. Însă faptul că te bazezi în proporţie mare pe dialog, scade valoarea acestuia. Este necesară mai multă descriere, intercalarea trăirilor personajelor, detalierea faptelor prin încărcarea frazelor dintre dialoguri.

Şi apoi va trebui să treci să corectezi. Sunt multe de corectat. Eu ţi-am scos câte ceva:

 - ,o navă masivă; Numeroase statui și forme din ipsos împodobeau partea exterioară a navei, iar la prova acesteia se află o femeie ancorarea acestuia. - În această frază există dezacord. Vorbeşti de navă şi spui acestuia.

  - lângă scenă, și tocmai - înaintea lui şi nu se pune virgula

  - număra câteva monezi și își căută biletul. - bine şi corect este ca în povestire să foloseşti acelaşi timp pentru verbe. Tu ai în multe rânduri şi prezentul şi trecutul şi perfectul simplu. Chiar şi în interiorul frazei, cum este aici.

 - impresionat de nimicuri. mi-a spus - ai acest fenomen foarte des. Punctul la terminarea dialogului, continuând cu literă mică explicaţia acestuia. Se pune virgula, semnul întrebării sau al exclamării, după caz.

 - Jacques- repeţi de prea multe ori numele. Se mai poate schimba cu tânărul, francezul aşa cum îi mai zici...

 - camerei 502; Are 10 ani ; cam 100 și poate trăi până la 30  - numerarele în literatură se scriu cu litere.

 - În fața noastră apărea o lume venită parcă din alt timp; O cameră micuță, ce avea un mobilier. Descrierea camerei se poate face cu alte cuvinte... o lume pentru o cameră de vapor foarte mică nu mi se pare prea potrivită. Şi prea un uzezi de numerale, o, un. Iar descrierea putea fi mai amplă, chiar amânunţită că oricum se puteau fi prea multe lucruri în acea cameră.

  - iar apoi ne-am hotărât, - iar apoi sună cam pleonastic. Apoi fără iar este în regulă.

  - pe pupă. - eu ştiu că se spune pupa. Uite cum ţi-a făcut figura programul de diacritice.

 - mi de oameni - mii de oameni

  - și un zâmbet fermecător. A început - aici nu ai terminat fraza, ai pus punct şi ai început cu literă mare.

  - surori dumneavoastră? - surorii dumneavoastră.

Nu te speria. Sunt convinsă că nu ai trecut destul de atent pentru a verifica şi corecta scrierea. Ştiu că eşti foarte tânăr şi poate aceasta este prima ta încercare de proză. Este foarte bine şi normal să mergi spre perfectarea creaţiilor tale. Şi cum altfel decât scriind şi corectând?

Am citit cu plăcere şi aştept continuarea.

Sofy

[Corina Militaru]

Am citit ambele fragmente și mi-ai stârnit curiozitatea. Totuși, nu pot să nu-i dau dreptate Sofiei. Personajele tale par că execută mecanic instrucțiunile autorului fără să aibă vreun sentiment, frământare, vibrație. La fel textul trebuie recitit și corectat deoarece sunt scăpări pe ici pe colo. Să nu te superi că spun aceste lucruri. :) Să nu dezarmezi, te rog, vreau să te citesc în continuare. Aștept cu nerăbdare să văd cum vor evolua personajele tale. 

Cu prietenie,

 

 

[Andrei Tăpîrdea]

Buna seara doamna Sofia, va multumesc pentru timpul acordat textului meu, precum si pentru corecturi. 1. Aveti dreptate este primul meu roman si ma straduiesc ca din aproape in aproape sa invat cum ar trebui scris. 2. Legat de problema cu timpurile verbale, in majoritatea cazurilor programul de diacritice a modificat timpul adaugand un ,, ă" etc. 3. Voi face o descriere mai amanuntita a peisajului, a camerei, etc precum si o descriere a gesturilor personajelor, miscari, reactii elemente decorative, etc astfel incat dialogul sa nu mai para rigid sau sec. 4. de ex. in cazul lui Jacques voi incerca sa alternez numele cu francezul, tanarul, etc, dar in unele cazuri chiar nu am cu ce sa mai inlocuiesc, uzez toate variantele si nu am alta denumire la indemana, totusi ma voi stradui sa gasesc cat mai multe denumiri si sa evit pe cat posibil sa reamintesc denumirea personajului in caz ca nu este necesar.

O seara placuta,

Dante