Amintirile unui decreţel III

[Ciliban Daniel]

La gârlă ...

Pentru apropiaţii familiei este un lucru cunoscut: tata a muncit enorm. Ziua lui de muncă începea la 6,45, atunci când era deja în birou. La 15,15 ajungea acasă doar pentru a lua masa şi a trage un pui de somn vreo oră-două. Apoi pleca iarăşi la serviciu. Uneori venea repede, alteori ... nu. Oricum, atunci când era acasă suna telefonul mai des ca la gară. Cum se luau probe la o şarjă cum îl sunau să îi dea rezultatele. Uneori îl sunau atunci când dormea şi, dormind asculta rezultatele comentând, tot în somn evident:

- Ce ai în cuptor?

- ...

- Deschide cartea şi vezi cât e carbonul la OL50! Vezi că citeşti la OL52! Mai băgaţi ... mangan şi ...crom. Mă suni când ai analizele la nou probă. Să nu dea dracu’ să buşiţi iar şarja!

Şi adormea la loc instant cu telefonul lângă el. Până şi în deplasările la bunici se sincroniza cu dispecerele. Avea oră fixă de ajuns lângă telefon ca să îl sune şi să îi dea rezultatele. E de la sine înţeles că atunci când prindea câte o zi liberă profita la maxim. În una din acele zile decide tata să se relaxeze la pescuit, pe cursul Dâmboviţei, la vreo 12km de casă. Acum, greşeala lui majoră a fost că ne-a luat pe mine şi pe frate-miu (cel mijlociu, de bună seamă).

Despre cum se relaxează tata la pescuit se poate scrie o carte în sine. Pe scurt totul decurge cam aşa: ajungem la locul ales, îşi scoate frumos toate sculele (patru la număr), le montează, pune momeala în ace şi le aruncă în baltă. Impropriu totuşi „pune momeală în ace” pentru că de acest lucru era responsabil servantul. Pe post de servant întotdeauna unul din noi sau vreun prieten care îl însoţea. Apoi se aşează frumos pe scăunel, îşi trage pălăria de paie pe ochi şi adoarme. Acum, când îi e somnul mai dulce să îi spui că trage. Se trezeşte buimac, se uită la lansete şi întreabă: „Care?”

Dar să revenim la acea călduroasă zi de iulie a anului 1986. Ajunşi pe malul gârlei, undeva în comuna Dragomireşti, sat Decindeni, îşi desfăşoară tata tot arsenalul, decis să anihileze total toată populaţia de peşti din zonă. Îşi face cantonamentul sub o salcie bătrână (şi evident stufoasă). Eu nu prea mă simţeam pescar de apă repede aşa că m-am apucat de citit. Frate-miu pe lângă tata, doritor de a învăţa pescuitul pe râu.

Şi cum citeam eu liniştit la umbra maşinii, deodată îl văd pe frate-miu alergând către mine şi ţipând:

- Fugi! Fugi, mă!

- Da’ de ce să fug?

- Tu fugi, că îţi zic eu după aia!

În urma lui tata, cu faţa roşie de furie, venea agitând în aer lanseta.

- Christosu` mamii voastre dar. Acasă cu voi! Imediat plecaţi acasă! Să nu vă văd!

Mai era loc de întrebări? Am apucat în grabă cizmele şi am luat-o la fugă în spatele lui frate-miu către casă. Nu era de glumit cu furia tatei!

După vreo câteva minute bune de fugă găsesc de cuviinţă să întreb pentru care motiv a trebuit să las eu „Insula misterioasă” şi să alerg ca un descreierat în mijlocul lui iulie doar în pantaloni scurţi și cu cizme de cauciuc în picioare.

- Păi stai să vezi. Tata a prins un peşte şi l-a aruncat fix în salcia de deasupra lui. Am râs de el: "Nu ştiam că sunt peşti în copac". Şi cum miştoul a fost adresat în public, în faţa prietenilor lui … M-a trimis pe mine să o descâlcesc. M-am urcat în salcie, am încercat să deznod acele (am scos peştele şi i l-am dat), dar nu aveam ochelarii la mine, aşa că nu am reuşit. Am crezut că nu vrea să stea toată ziua cu mâinile deasupra capului şi cu lanseta încurcată în salcie aşa că ... am rupt guta. Atunci s-a dezlănţuit. M-a luat la dumnezei şi m-a trimis acasă ...

- Bine, tu aşa, dar eu? Eu n-am făcut nimic.

- Cred că de-aia, că te-a strigat să te urci tu, dar nu ai auzit şi m-a trimis pe mine. Ştii că eu nu văd ...

- Nu am auzit ...

- Ce era să auzi? Erai în altă lume!

- Păi citeam ...

- Nu mai contează! Hai acasă că dacă ajunge înaintea noastră, e de rău!

Mai era loc de comentarii? Ne-am luat picioarele la spinare şi dă-i şi aleargă maratonul în cizme de cauciuc. Căldura era atât de mare că rămâneau urmele cizmelor impregnate în bitum. Cam după vreo oră am ajuns acasă. Arşi de soare pe spate, cu bătături, cu pielea roasă pe gambe, acolo unde ne frecaseră cizmele. Eu am intrat primul, frate-miu după mine. Am inspirat adânc şi un parfum nemaipomenit mi-a gâdilat nările. În timp ce trăgeam de cizme cu ochii către uşa bucătăriei am exclamat:

- Scorţişoară, mere, plăcintă!

De după colţ apare mama, cu tava în mână.

- V-am făcut plăcintă. Unde e taică-tu?

- La peşte!

- Cum la peşte? Şi voi cum aţi venit?

- Pe jos.

- Sunteţi nebuni? Taică-tu ştie?

- El ne-a trimis!

Şi considerând că am dat suficiente lămuriri l-am lăsat pe frate-miu să povestească de ce am ajuns acasă pe jos. Oricum el era cel care ştia cel mai bine cauza. M-am aşezat cuminte la masă, mi-am tras tava aproape şi am purces la un complicat proces de analizare a muncii mamei. Plăcinta ... dumnezeiască, dar cum era să ştiu dacă toate bucăţelele erau la fel dacă nu printr-o atentă şi minuţioasă analiză? Cam pe la jumătatea tăvii apare şi tata. Livid, abia răsuflând, a strigat pe mama din uşă:

- Emilia! Am pierdut copiii!

- Au ajuns acasă.

După zgomotul sec produs şi oftatul din toţi rărunchii am dedus că tata a luat loc pe lădiţa de la intrare. Au trebuit să treacă minute bune până când să-l ţină picioarele de la intrare până în bucătărie.

- Păi bine mă, de ce aţi plecat? Nu puteaţi să staţi şi voi după maşină pâna mă linişteam?

Cu o privire serioasă, cu bucata de plăcintă în mâna stângă, i-am răspuns calm:

- Dacă aşa ai spus dumneata!

Şi frate-miu a completat, la fel de serios:

- Mereu ne-ai spus că dumneata nu ai comentat nimic în faţa lu` tataia şi că ai făcut mereu tot ce ţi-a zis. Acum, ce era să facem, să nu ascultăm?

A rămas mut. Tot discursul pe care cu greu îl pregătise în minutele petrecute la uşă nu mai avea rost. A mâncat şi-a fumat în grabă două ţigări, timp în care a povestit mamei ce se întâmplase după plecarea noastră şi a plecat la serviciu. Nu îi mai priise pescuitul. La câteva minute de la plecarea noastră, când nervii l-au părăsit, s-a instalat panica. A strigat după noi şi, cum nu a primit răspuns, a strâns în grabă tot şi a plecat să ne caute. Din cauza îngrijorării nu şi-a dat seama că ne caută în sens opus decât după vreo juma’ de oră. A luat-o către casă cu inima grea. Nu cred că-şi imaginase vreo clipă că plecăm, că ne poate pierde. Când a văzut că suntem acasă s-a liniştit. A uitat să ne certe, ar fi vrut să ne arate cât de mult suferise crezând că ne-a pierdut, dar nu a putut. A lasat-o în schimb pe mama să spună tot ce el nu a putut ...

[Mihaela Suciu]

Ei, pescarii ăştia! Am amintiri faine cu tata la pescuit. Dacă finalul a fost cu plăcintă, a meritat alergătura. La plăcinte înainte! :)

[Sofia Sincă]

Din nou am pățit-o și nu mă mai învăț minte: mi-a fugit pagina. Nu știu ce tot fac... Și am comentat mult, am scos niște erori...

Mâine, mâine, că m-am enervat.

Sofi

[Ciliban Daniel]

Este frustrant să îţi dispară munca, poate o soluţie ar fi scrierea într-un document separat şi încărcarea ulterioară.

[Sofia Sincă]

Da, despre asta am spus că nu mă mai învăț minte... Dar voi învăța! :))

Ciliban Daniel a spus :

Este frustrant să îţi dispară munca, poate o soluţie ar fi scrierea într-un document separat şi încărcarea ulterioară.

[Sofia Sincă]

Pastila de râs, am scris și ieri. Sper că mai ai. Atmosferă care prinde, deși întâmplările nu sunt chiar exagerat de curioase. Talentul povestitorului face textul atractiv. Personaje de poveste, locuri la fel. Punctele culminante sunt cuceritoare, atât prin sinceritate, cât prin modul simplu și ludic de a fi narate.

Tindeam să cred că ai sămânță modovenească... Dar cred că m-am înșelat. Asemănarea cu povestirile lui I.Creangă m-a dus la acest sentiment. Însă, Amintiri din copilărie au citit (cel puțin așa trebuia) toți copiii, nu numai moldovenii. După râul Dâmbovița, am înțeles că este localizată povestirea, pe undeva, prin Argeș.
Am scos câte ceva ce mie mi se par a fi erori. Însă textul este al tău și ești stăpân absolut pe el.
În primul rând, ai lipsă virgule sau puse eronat și punctele de suspensie nelipite de cuvânt.
la lansete, de deasupra, - ferește-te de astfel de erori. Se numesc aliterații.
ale povestirilor sale, ale povestirilor sale - repetiție prea apropiată.
întreabă: „Care?” - după două puncte nu se scrie cu majusculă.
În urma lui tata, cu faţa roşie de furie, - În urma lui, tata cu faţa roşie de furie, Vezi cum virgula schimbă sensul frazei.
Au trebuit să treacă minute bune până când să-l ţină picioarele de la intrare până în bucătărie. - cam alambicată exprimarea. Eu aș fi zis: Abia-l mai țineau picioarele, încât au trecut minute bune... de la intrare până la bucătărie.

Am citit cu multă plăcere,

Sofi

[Ion Lazăr da Coza]

Semn de lectură.

da Coza