Amintiri de peste Dunăre

[Angi Cristea]

Diminețile, moșul €Kolae deretica prin gospodărie, nu înainte de a bea un pahar de vin roșu.Om mândru, robust, drept, se purta întotdeauna la costum și cravată când ieșea, în rare dăți, la biserică sau prin sat.În ochii înguști, verzi se citea o suferință tăcută.Prețuia vorbele și chibzuia întotdeauna înainte de a le rosti.Viața lui era acum între gospodărie și banca lungă de la colțul uliței.Un fel de fierăria lui Iocan...Pe la prânz, ieșea la poartă și se așeza pe banca îngustă privind oamenii care treceau care încotro. Răspundea la binețe aplecând capul și petrecând omul cu privirea.Lumea i se părea ca un ziar, mereu plin de știri, gata însă de a fi aruncat la coș.Tot la coșul istoriei fusese aruncată cândva și viața lui.În odaia bună trona tabloul cu maica Floarea, soția  moartă. Ea răbdase acei trei ani cât moșul Kolae dispăruse din sat împreună cu alți trei țărani, toți de etnie macedoneană.Cu trei copii, două fete și un băiat, maica Floarea își dusese zilele fără să știe nimic de omul ei.Când l-au ridicat milițienii în miez de noapte sub acuzația, care s-a dovedit a fi falsă, că au dat foc colectivului, maica s-a închinat și a tras broboada pe gură.Au trecut de atunci trei ani lungi cât lanurile de grâu ale Urzicuței.Aurică, băiatul cel mare lucra la C.F.R. ca impiegat de mișcare.Reușise cu greu să se strecoare de epurarea comunistă care nu admitea ca fiii celor care erau chiaburi, se opuneau orânduirii comuniste sau proveneau din  mahalaua macedoneană să studieze mai departe.Privind trenul care sosea de departe cu micul Gelu de mână, Aurică nu luă aminte la joaca copilului cu pietrele.Acesta se împiedică și căzu.Când sosi trenul în gară copilul și tatăl ridicară ochii brusc.Pe scara trenului, cumva atârnat de o bară , stătea un om înalt, scheletic, cu oasele feței proeminente, care privea micuța haltă cu ochii strânși, ferindu-se parcă de praful câmpiei.Copilul, cu lacrimile pe obraz, privi mâinile bărbatului.Avea venele umflate pe oasele scheletice și o pată vineție mai jos de podul palmei.Cureaua neagră a ceasului se rosese cumplit.
- Bunicule!!! strigă Gelu și alergă să se agațe de costumul prea larg.
Abia atunci Aurică își dădu seamă că era moșul™ Kolae, tatăl lui, care dispăruse din sat împreună cu încă trei consăteni acum trei ani.Maica Florica tocmai mesteca mămăligă fierbinte cu un făcăleț, ținând între picioare ceaunul încins.Tălpile negre de la munca în grădină se crăpaseră.Fusta lungă și înflorată adăpostea trupul șubred.Și-a scos basmaua de la gură și a înnodat-o la spate.
- Tu ești, Kolae? Trăiești???
Trei ani a mai trăit maica Floarea.Când țesea la războiul din odăiță depăna gânduri nespuse.Uneori îl privea pe Kolae cum sta întins în patul îngust pe saltea umplută cu fân .Întodeauna dormea cu brațele îndoite sub cap, părând că se roagă în somn.Nu-l deranja, dar privea și scăpa câte o lacrimă pentru anii ei de văduvie care o măcinaseră.Pe patul din odaia bună adunase tot ce lucrase în nopțile de nesomn: cămăși cu mâneca lungi până în pământ, cum o învățase buna ei, cearșafuri tivite la margine, velințe lucrate cu motive geometrice și multe covoare urzite din lână.
După moartea Floarei, masa se punea tot la ore exacte.În capul mesei lângă veselă stătea nelipsitul ardei iute pus în solnița de sare și o carafă de vin roșu.

Micile bucurii care îi rămăseseră le gusta în tăcere.Numai când se întâmpla ca nora, tânără, să uite de ardei sau să întârzie cu pusul mesei, moșul Kolae se retrăgea supărat pe marginea lui de pat tare.Scaunul, un jilț vechi acoperit cu lucrătură în casă , îl aștepta însă până revenea în capul mesei.Uneori le zicea nepoților că exisă un loc mai rău decât lumea aceasta, unde, când îți este foame smulgi morcovul din pământ și îl mănânci cu rădăcină cu tot, iar bucățica de carne era de la leșurile cailor morți de prea multă povară.Și atunci tăcea cu ochii îngustați privind șoseaua care urcă spre biserică. Alteori scotea o carte roasă, îmbătranită și le citea despre Baba lui Novac, vestitul erou macedonean.
Viața lui se împărțea acum între vie, grădina de legume și banca aceea lungă de la capăt de uliță.
Îl prindeau nopțile dormind la vie în câte o covelcă făcută cu mână lui.Dormind pe pământul reavăn, asculta cearta graurilor în tăcerea nopților de vară.Aroma strugurilor copți și gustul mustului de toamnă părea că îi ștersese amintirile.La prânz se așeza lângă bătrânii din mahala pe banca îngustă dar lungă, unde încăpeau cam zece bătrâni.Acolo , la colț de uliță, vorbeau ca niciodată despre mersul lumii foșnind ziarele.Copiii se jucau în țărână cu pietrele.Îl priveam pe furiș cu coada ochilor înguști și verzi.Când ieșea la bancă era întotdeauna bărbierit, cu cămașă și vestă, îmbrăcat în niște pantaloni negri , strânși jos pe picior, cu turul larg și purta încă chimir.Vorbele lor mă fascinau, deși nu înțelegeam decât că el, moșul€™ Kolae merită respectul bunicilor, Aurică și  Marioara, care îi sărutau mâna. Bătranii, când simțeau că noi copiii ațintim ochii mai mult pe ei decât pe pietre, o dădeau pe ,,limba lor’’™, vechea limbă macedoneană.
Și atunci vorbeau mult, nestingheriți , își agitau mâinile.Până într-o zi când , la ceas de seară moșul€™ Kolae mi-a spus că lumea lui era o lume de oameni care veniseră de peste Dunărea înghețată.Oamenii harnici , gospodari și chibzuiți întemeiaseră câte o comunitate în satele din preajma Dunării.Prețuiau limba mai mult ca orice.Pentru a-și păstra graiul învățau copiii încă de mici să vorbească.Dar datorită comunismului care îi făcuse pe toți egali nu mai aveau curajul de a spune că sunt altceva decât români.
- Vada! striga mosul€™ Kolae în serile când uita să își pună cana de apa la căpătâi.Alergam și îi scoteam o găleată de apă din fântână.Apa peste care au trecut stramoșii cândva.
În puținele dăți când a venit la oraș, îmbrăcat în costum, cu pălărie și bastonul cu vârful întors, a fost salutat cu respect și de necunoscuți.Statura lui mândră robustă impunea respect.Saluta întodeauna ridicându-și pălăria neagră cu boruri.Acasă, când mergea la muncă pe câmp, purta o pălăriuță rotundă îngustă, ca viața lui cu miros de praz verde smuls direct din gradină.

[Corina Militaru]

 Un portret iscusit desenat! 

Sunt câteva mici erori pe acolo: lucre la CFR, trenul care șosea, care privea micuță, restul le găsești tu :)

Am citit cu plăcere! :)

[Sofia Sincă]

Cu respect ai descris un destin de emigrant. Pentru noi sunt vremuri îndepărtate, încât devin povești... Tot așa probabil vor spune și nepoții celor multți români plecați, ce nu se vor mai întoarce din exilul lor.

O povestire impresionantă, scrisă cu suflet. Știu că ai rădăcini macedonene. Probabil este vorba de bunicul tău.

A, scos cîteva deficiențe: băiatul cel mare lucre la C.F.R.

departe.Privind trenul care șosea de departe - Aici sunt mai multe: la fiecare sfârșit de frază, există acest fenomen, adică nu ai lăsat pauză după punct, ai multe erori ale diacriticelor. și mai este de de - considerat cacofonie.

care, - mult, prea mult uzitat de-a lungul textului.

care privea micuță haltă, Dupâ - la fel diacritice false.

Am citit cu plăcere,

Sofy

[Angi Cristea]

Multumesc, Corina, mutumesc, Iris, onorata, doamna Sofy.Am revizuit textul.Da, este vorba despre strabunicul meu, un macedonean care mi-a insuflat dragostea pentru acest neam mandru.

[Ion Lazăr da Coza]

nu admitea ca fii celor care Cu trei i!

Pe scurt: DUPĂ PUNCT SE LASĂ PAUZĂ!

O evocare duioasă a cuiva drag - străbunicul tău, se pare. Cam austeră, totuși.

da Coza

[Angi Cristea]

Multumesc pentru lectura, domnul da Coza!

[Gabriela Grădinariu]

 Meșteșugit portret al  străbunicului! Transpare în fiecare pasaj respectul, nu degeaba macedonenii sunt percepuți ca un "soi" aparte,  acei oameni la care moralitatea se dimensionează pe verticală. Prețuire!

[Angi Cristea]

Multumesc, Gabriela.

[Vasilisia Lazăr]

Așa cum mă încântă poezia ta, la fel mă încântă și proza. Bravo, Angi!

Îți stă tare bine în costum popular. :)

[giurgiu maria]

O evocare frumoasă, cuvintele par picături din suflet duioase,mângâind amintirile!Am lecturat cu plăcere!