Șoaptele socului

[Gavrilă(David) Giorgiana Teodora]

"Culesul florilor de soc este sacru. Nu se face când ești supărat sau când plouă. În mintea ta este admirație, bucurie, simți aroma polenului florilor și gustul viitoarei socate (suc natural din flori de soc lăsate să fermenteze la soare cu miere, lămâie și stafide, timp de 3-5 zile)”. Așa îmi spunea Mama-mare, bunica din partea tatălui.
Mama-mare știa multe lucruri pe care eu, copila, le consideram desprinse din basm.
Era o femeie bună la suflet, povestea întâmplări din satul ei natal sau îmi împărtășea din spusele străbunicii de pe linia paternă. Pentru ea împărtășirea era un dat. Așa trebuia să fac și eu, când ajungeam la o anumită vârstă. Să dau mai departe informația venită de la strămoașele mele. Din acest motiv, povestirile se repetau, în funcție de activitatea pe care o făceam sub supravegherea ei. Dar eu nu mă plictiseam niciodată. Datorită ei am învățat să gătesc, să fac plăcinte, să fac curățenie, când era un moment favorabil. Am învățat despre Lună, Soare și stele, taine ancestrale, pe care doar femeile le știu. Nici măcar nu am realizat când le-am învățat. Am știut doar că le știu și că pot face singură acele activități, fără ajutor. Conștientizarea învățării vine după învățarea propriu-zisă (la un moment dat) și aduce uimire și încântare pentru persoana în cauză.
Când a plecat ea la Cer, eu eram în anul trei la Facultatea de Drept, căsătorită, departe de casă. Am ajuns mai târziu și nu am mai prins-o în viață. Am știut că mă aștepta, dar…

Am găsit-o în sicriu, rece, cu ochii ei frumoși, tiviți cu gene negre, închiși pentru totdeauna. Nu am conștientizat până atunci, ce înseamnă durerea pierderii cuiva, care a fost important pentru mine, care a participat la punerea pietrei de temelie a ființei mele. Am pierdut împărtășirea tainelor, care ar fi urmat să mi se spună. Încă, nu eram matură.
Mama-mare știa multe despre plante. Cu ea am fost la cules de mai multe ori. Am învățat să nu mă tem de natură (așa cum fac de obicei copiii crescuți la bloc), ci să o văd ca pe o prietenă mai mare la care merg în vizită și care îmi dăruiește plantele de leac. Eu trebuia să fiu cuminte, să ascult cum și când trebuie culese și ce rol au ele pentru vindecarea bolilor corpului omenesc.
Socul și florile, fructele lui sunt prietenoase, dacă le recunoști puterea și le respecți datul lor.
Socul șoptește secrete vechi de când lumea și, dacă îl poți asculta, poți învăța să prepari leacuri, dulcețuri, să clădești ruguri purificatoare pentru amintirile triste, să primești în dar polenul galben, magic, să folosești frunzele, lemnul și fructele, când este nevoie.
Eram la cules de flori de soc într-o zi capricioasă. Soarele era fierbinte, când se arăta printre norii cenușii. Când dispărea, era umed și răcoare. Mirosea într-un anumit fel, adică "a ploaie”. O combinație între căldură, umezeală, aroma pământului și aromele plantelor din jur.
Mireasma socului era foarte puternică, răspândindu-se în ritmul adierii vântului! Dansurile mistice ale norilor se derulau misterios pe pânza albastră a cerului. Soarele strălucea la răstimpuri, printre ochiurile de flori pline de polen galben, născând miraje.
Din lumina răsfirată și firele de cețuri, ce atârnau parcă, de coroana verde a copacilor și tufelor, se nășteau noi tărâmuri, parcă nepământene. Ploaia pândea momentul răbufnirii, așteptând semnul bețișorului magic!
Polenul galben se împrăștia cu dărnicie peste palmele mele, făcându-le să semene cu culoarea șofranului. Atât de moale, catifelat, ca și o pudră fermecată răspândită pe față, păr și amintiri!
Privind florile culese și bogăția aproape luxuriantă a socului, am pășit dincolo de verdele învăluitor și parfumul amețitor și am văzut Tărâmul Verdelui - Smarald și al Albului-gălbui-perlat, revelându-se în toată splendoarea sa.
Așezată la poalele magicului soc, am călătorit printre seve, mută de admirație și plină de respect, pentru formidabila lor putere. Această mare de verde, ce iese din trupul Mamei Pământ hrănește cu dărnicie plante, copaci, ierburi și se dăruiește cu iubire clipă de clipă! Darul magic al pământului este hrănit de apă, mângâiat de aer, clădindu-se mai întâi, în eternul eter! Toate aceste lucruri firești în natură par miracole pentru oameni!
Aroma socului avea iz de umezeală, semn că picăturile de ploaie minuscule cădeau deja, chiar dacă, încă nu se vedeau, material.
Soarele se ascunsese, socul fremăta, gâzele se adăposteau spre locuri minuscule, ferite de apă, vântul se unise cu ploaia într-o îmbrățișare ce părea nesfârșită!
Ploaia se cernea peste socul cel mare, bogat în floare și mister.
Am stat acolo ascultând, impregnând-mă cu ritmurile inefabile ale Naturii, simțindu-mă o floare minusculă de soc dintr-un întreg ciorchine de flori. O parte dintr-un întreg care funcționa perfect sub ochii mei uimiți! Am acceptat o fărâmă din Marea Vindecare pe care glia pe care pășim zi de zi o oferă celor ce o recunosc și o respectă. Pământul ne vindecă prin feromonii pe care îi emană, atât fizic, cât și emoțional. Desculță și murdară pe picioare, dar încoronată de praful miraculos al socului, asemeni unei zeițe, am pășit afară din basmul ce mi l-a dăruit Glia în marea ei înțelepciune.
Această simplitate într-o complexitate mi se pare extraordinară, magică! Un dar, o clipă conștientă, într-un vacarm!
Acest stop al minții are rolul de a ne lăsa să ne reunim cu Întregul din care facem parte. Fiecare putem vedea sau nu aceste clipe. Le putem lăsa să treacă, dar…

Ce pierdere!
Puterea noastră stă în fiecare și este modul nostru de a ne înălța pe un alt nivel de înțelegere a celor din jur. Fiecare are povestea lui!

(fragment din Povestiri despre Om)

[Tudor Cicu]

Iar ai ales doar calea descrierilor, a relatării unor sentimente proprii, ceea ce nu-i rău, dar ca cititor, nu ai cum să nu te întrebi: alta să fie dispozi­ția prozatorului față de temele existențiale (viața, copilăria, iubirea, năzuința de a visa, lumea înconjurătoare cu magia ei etc), adică numai ceea ce aduce doar ca text liric, o notă de meditație, de contemplare și melancolie? Dar viața, viața cu dramatismul ei, care îl prinde, altfel, de „gulerul hainei” și pe cititor, unde e? Nu e doar un exercițiu terapeutic scrisul ca atare (aici mă refer la proză), ci mai curând o cuprindere a realității din cele mai puternice trăiri ale noastre, o confirmare că viața nu e doar un vis, iar copilăria nu e doar o etapă din viață, ci chiar viața. Spre exemplu: la un concurs, un copil de școală generală mi-a trimis un text scurt în care povestește, cum se simțea la țară în ograda bunicilor, și cum alerga în brațe la bunica ori de câte ori îl fugăreau gâștele și cocoșii din ograda părintească, crezând că au să-l înghită cu ciocurile lor, iar bunicul de-acolo de pe prispă, doar pufăia din lulea și mustăcea ca un veritabil Nechifor Coțcariu: „Apoi și șoarecii fug de mâțe, da’ parcă nu chițăie, bre, de parcă ar da să-i prindă!” Și încheia copilul: Să fi fost și el copil, ar fi văzut și bunicul cum mă alergau orătăniile alea precum un balaur, cu o gură, aoleu, cu trei rânduri de dinţi şi cu trei limbi... și deja ţipam toţi! (Și mi-am zis: uite, bietul copil, el chiar trăia o sperietură, dar de! Ehei!? Să fi fost și bunicul copil...) E doar un sfat amical.

[Gavrilă(David) Giorgiana Teodora]

Vă mulțumesc frumos pentru părerea dumneavoastră.

Din păcate, eu mi-am petrecut copilăria și adolescența la bloc. Aici, nu era prea frumos. Bunicile mele au devenit orășence, pentru că și-au urmat copii cu facultate la oraș. Nu am avut contact cu mediul rural, decât din povestirile și experiența de viață a bunicii dinspre tată și din vizite pe la alte cunoștințe sau prieteni. Mai târziu, după vârsta de 30 de ani, familia mea a moștenit o casă la țară, pe care o vizitam periodic.

Norocul meu că am cunoscut natura prin drumeții, excursii, călătorii. Am avut ocazia să aprofundez această legătură cu natura și prin meditații și un mod de hrănire sănătos.

Tragedii am avut în familie: bunicii dinspre mamă, uciși în accident de mașină. Bunica dinspre tată, a decedat, înainte să o pot revedea pentru ultima oară. Dramatism am avut: boală, divorț, infertilitate. Acum, părinți bolnavi cu degenerescență maculară.  Partea frumoasă a vieții: ceea ce am studiat, realizat, familia mea proprie. A fost sare și piper, cât încape. Dar nu pot scrie despre ele. O viață între dramă și tragedie, cu momente de veselie, pentru respirat, multe eforturi și sacrificii ca să-mi creez un loc. Nu este nimic amuzant aici.

Îmi cer scuze, la descrieri ale naturii și ale naturii umane mă pricep. Cineva face și descrieri, nu?! Acestea sunt și o parte din studiile mele. Scriu din propria experiență și cu timbrul meu specific. Dacă nu este bine, accept. 

Tudor Cicu a spus :

Iar ai ales doar calea descrierilor, a relatării unor sentimente proprii, ceea ce nu-i rău, dar ca cititor, nu ai cum să nu te întrebi: alta să fie dispozi­ția prozatorului față de temele existențiale (viața, copilăria, iubirea, năzuința de a visa, lumea înconjurătoare cu magia ei etc), adică numai ceea ce aduce doar ca text liric, o notă de meditație, de contemplare și melancolie? Dar viața, viața cu dramatismul ei, care îl prinde, altfel, de „gulerul hainei” și pe cititor, unde e? Nu e doar un exercițiu terapeutic scrisul ca atare (aici mă refer la proză), ci mai curând o cuprindere a realității din cele mai puternice trăiri ale noastre, o confirmare că viața nu e doar un vis, iar copilăria nu e doar o etapă din viață, ci chiar viața. Spre exemplu: la un concurs, un copil de școală generală mi-a trimis un text scurt în care povestește, cum se simțea la țară în ograda bunicilor, și cum alerga în brațe la bunica ori de câte ori îl fugăreau gâștele și cocoșii din ograda părintească, crezând că au să-l înghită cu ciocurile lor, iar bunicul de-acolo de pe prispă, doar pufăia din lulea și mustăcea ca un veritabil Nechifor Coțcariu: „Apoi și șoarecii fug de mâțe, da’ parcă nu chițăie, bre, de parcă ar da să-i prindă!” Și încheia copilul: Să fi fost și el copil, ar fi văzut și bunicul cum mă alergau orătăniile alea precum un balaur, cu o gură, aoleu, cu trei rânduri de dinţi şi cu trei limbi... și deja ţipam toţi! (Și mi-am zis: uite, bietul copil, el chiar trăia o sperietură, dar de! Ehei!? Să fi fost și bunicul copil...) E doar un sfat amical.

[Vasilisia Lazăr]

Dar eu, nu mă plictiseam niciodată. / ai virgulă între subiect și predicat

dar…am găsit-o în sicriu / pauză după punctele de suspensie

așa cum fac de obicei copii crescuți la bloc / copiii

la care merg în vizită și, care îmi dăruiește plantele de leac / fără virgulă, ai „și”

ca și o pudră fermecată răspândită pe față / fără „și”

Privind florile culese și bogăția, aproape luxuriantă a socului / fără virgulă

Toate aceste lucruri firești în natură, par miracole pentru oameni! / ai virgulă între subiect și predicat

semn că picăturile de ploaie minuscule, cădeau deja / la fel

într-o îmbrățișare, ce părea nesfârșită / fără virgulă

simțindu-mă o floare minusculă de soc, dintr-un întreg ciorchine de flori / fără virgulă

O parte dintr-un întreg, care funcționa perfect sub ochii mei uimiți / fără virgulă

Această simplitate într-o complexitate, mi se pare extraordinară / fără virgulă

dar…ce pierdere! / pauză după punctele de suspensie

Deci, după cum observi, ai probleme mari cu virgula. Faci exces de ea. Pe lângă faptul că e greșit, folosind-o astfel, fragmentezi discursul.

Vezi aici: Folosirea virgulei

Iar ghilimelele corecte sunt „...”

Textul mi-a plăcut. Mai aștept. Mi-ar plăcea unul și cu dialog.

[Gavrilă(David) Giorgiana Teodora]

Mulțumesc frumos pentru îndrumări!

Am citit și textul cu regulile virgulei! 

Un text util!

Vasilisia Lazăr a spus :

Dar eu, nu mă plictiseam niciodată. / ai virgulă între subiect și predicat

dar…am găsit-o în sicriu / pauză după punctele de suspensie

așa cum fac de obicei copii crescuți la bloc / copiii

la care merg în vizită și, care îmi dăruiește plantele de leac / fără virgulă, ai „și”

ca și o pudră fermecată răspândită pe față / fără „și”

Privind florile culese și bogăția, aproape luxuriantă a socului / fără virgulă

Toate aceste lucruri firești în natură, par miracole pentru oameni! / ai virgulă între subiect și predicat

semn că picăturile de ploaie minuscule, cădeau deja / la fel

într-o îmbrățișare, ce părea nesfârșită / fără virgulă

simțindu-mă o floare minusculă de soc, dintr-un întreg ciorchine de flori / fără virgulă

O parte dintr-un întreg, care funcționa perfect sub ochii mei uimiți / fără virgulă

Această simplitate într-o complexitate, mi se pare extraordinară / fără virgulă

dar…ce pierdere! / pauză după punctele de suspensie

Deci, după cum observi, ai probleme mari cu virgula. Faci exces de ea. Pe lângă faptul că e greșit, folosind-o astfel, fragmentezi discursul.

Vezi aici: Folosirea virgulei

Iar ghilimelele corecte sunt „...”

Textul mi-a plăcut. Mai aștept. Mi-ar plăcea unul și cu dialog.